luni, 8 septembrie 2008

Anacronicii

Inceputul carierei mele de profesor a presupus si inceputul carierei de diriginte, asa cum se intampla cu multi dintre confratii mei. Marturisesc ca n-am inteles niciodata complet conceptul de dirigintie. Multe si variate sunt motivele pentru care un profesor poate accepta rolul de diriginte: pentru ca dirigintia presupune un spor de 10% la salariu, pentru ca i-a cerut-o directorul, pentru ca nu se simte implinit profesional altfel etc Dar in majoritatea cazurilor, profesorii ajung abia a posteriori sa se intrebe ce ar trebui realmente sa faca in aceasta postura. Unii (cei mai multi) cred ca din inaltul catedrei (tampita figura stilistica) ar trebui sa suplineasca parintii naturali ai elevilor, sa fie tot ceea ce mama si tata n-au reusit inevitabil sa fie. De aceea, conform acestui model, relatia cu elevul devine deplina doar in momentul in care se formeaza o punte afectiva care ar trebui la limita sa strabata anii si sa se cristalizeze in timp in turturii metafizici ai respectului si dragostei eterne. Apoi, exista cei pentru care clasa este un batalion in nuce, un grup haotic si zgomotos care trebuie adus prin stradanie si efort la adevarata lui esenta care este una militara. Si, evident exista indiferentii. Cei care trec prin anii unui ciclu scolar fara a se petrece cum spune Noica. Fara sa lase urme si fara sa conteze. Personal, nu cred ca este nevoie de o ora prinsa in planul cadru de invatamant in care sa fii obligat sa fii afectuos, intelegator si aproape de niste copii care s-au intamplat sa fie ai tai printr-un hazard cel putin la fel de mare ca acela care produce un anumit numar de pistrui pe fata copilului tau. Din acest punct de vedere, este mai corecta si mai onesta transformarea vechii dirigentii intr-o mult mai putin patetica si mai eficienta arta a consilierii si orientarii. Afectul este inevitabil dar prefer sa-l las in autenticul lui nerostit. Cand este verbalizat devine poezie proasta, cliseizata, sforaiala de scris pe diplome trase la xerox. As vrea insa sa vorbesc despre clasa mea (cei care au terminat clasa a XII a la profilul arte plastice in vara lui 2008) ca despre o insula. Ca despre unul dintre lucrurile frumoase care mi s-au intamplat de-a lungul timpului.
De la bun inceput mi sa spus ca e o clasa buna. Asta nu m-a impresionat pentru ca pentru prea multi dintre colegii mei, asta inseamna doar ca tinerii in cauza sunt tunsi, rasi, frezati si cu cel putin 10 strofe din Luceafarul la portofoliu. Mi-au lasat o impresie buna desi inevitabil mi-au creat disconfortul acela pe care doar niste micuti artisti plastici in devenire ti-l pot crea: tacuti, fixandu-te cu privirea aceea mustind de neincredere si incrancenare. M-au surprins prin reticenta fata de manevrele clasice de apropiere si de captatio benevolentiae. Prin faptul ca vorbeau rar si doar cand aveau realmente ceva de spus. Prin seriozitatea care inflorea aproape comic pe fetele lor. Prin faptul ca ascultau muzica buna. Prin aceea ca-l admirau pe Dali si pe Jackson Pollock si nu pe Guta sau pe Becali. Prin orgoliul lor nemasurat. Prin zgarcenia lor in a-si arata afectiunea. Prin pasiunea pentru arta. Prin maniera originala de a-si arata revolta proprie adolescentei. Prin iubirea lor pentru mine. Prin aceea ca erau anacronici, minunati, in paralel cu timpul lor si contemporani cu un timp sclipitor, pur si neted: eternitatea valorii. Si pentru ca mi-au reamintit placerea enorma de a preda filosofie.
De azi, toti sunt studenti si i-am vazut fericiti de perspeciva unor noi ani impreuna. Le multumesc pentru tot.

2 comentarii:

Alexandra spunea...

Imi amintesc ca imi vorbeati de ei cu mare placere.Este frumos sa intalnesti si astfel de relatii diriginte-elevi.

Anonim spunea...

cred ca am inceput sa iubim filosofia,chiar daca nu eram elevele dvs la cls,si asa numai ptr ca sunteti un om cu totul special si ati stiut sa ne fiti prieten tot timpul.:)va multumim(irina,elena ,deea)