Asa se numeste una dintre prozele scurte cuprinse in volumul lui Bohumil Hrabal, Minunea noastra cea de toate zilele (editura Paralela 45, Pitesti, 2004). Nu va speriati, n-am sa fac una din recenziile alea plictistoare si entuziaste care ma apuca din cand in cand si care va plictisesc pe voi. Dar tin sa v-o povestesc pe scurt. Actiunea este plasata intr-o carciuma pragheza (nici centru, nici periferie, ca la Hrabal), in care se aduna microbistii de fotbal (exista si alt tip?) aflati in drum spre stadion, unde se comenteaza si se retraiesc meciurile trecute sau se traiesc cele actuale. Este zi mare: Sparta lupta sa ramana in prima divizie (eu mi-am imaginat mereu ca Sparta Praga e un fel de Steaua a noastra dar bag seama ca la cehi si "stelele" pot retrograda)... microbistii sunt deja adunati in taverna lui mos Jupa... unii vor bea "una mica" si vor purcede spre stadion, altii vor ramane acolo, imobili, nostalgici si vorbareti ca intr-un tinut mitic. La un moment dat, un tanar bizar, cu un pulover superb, greu (cum numai o mama sau o fata indragostita lulea ar fi putut croseta, remarca in treacat unul dintre personaje) va intra tinanand in mana o carte. Va comanda 30 de tigari (de ce exact 30?) si o halba de bere (pana in final vor fi 6 sau 7) si va incepe sa citeasca, complet insensibil la ce se intampla in jurul lui. La inceput nu e luat in seama, oamenii sunt infierbantati de apropierea meciului. Discutiile se leaga, amintirile curg in acea infruntare tandra care-i insufleteste mereu pe microbistii veritabili: "Priceputii in fotbal pretind ca la Real Club ar fi putut sa joace numai Bican, cand era in culmea gloriei..."... "Da` de unde, se ratoi oaspetele... Bican nu-i un centru atacant constructiv..." samd Iar tanarul nostru citeste. E complet absorbit in carte, band bere si fumand incontinuu, fara a fi inert. Rade, se enerveaza, plange, mormaie dar numai in carte. Si (oroarea ororilor!) nu da nicio atentie discutiilor despre fotbal. E peceput ca un strain si nu face nimic ca sa-si menajeze colegii de crasma. La inceput atrage admonestari dizolvate in generalitatea observatiilor despre "tineretul din ziua de azi". Apoi atacurile devin personale: lectorul nostru e facut derbedeu, nesimtit, vacar etc Tot fara sa reactioneze. Mai mult, nu-si intrerupe lectura nici pentru a face pipi, nici pentru a da bacsis. Bacsis care nu este primit de carciumar ("Poftim restul ca eu nu vreau sa am de-a face cu politia criminala") si cu care arogantul cititor isi aprinde o ultima tigara (da, da, da foc hartiei de trei coroane si isi aprinde tigara cu ea, gest de suprema sfidare...). Berile se termina si ele, tanarul imbracat in puloverul cu dragoste paraseste carciuma iar microbistii incep sa apara dinspre stadion.
Dupa o astfel de povestire e pacat sa tragi concluzii (sa nu uitam nicicand avertismentul lui Flaubert ca numai prostii vor sa traga mereu concluzii) sau sa dai interpretari. Sunt convins ca cititorii mei adolescenti nu vor intelege nimic din metaforele dizidente ale scriitorului praghez de dupa cortina de fier. Sunt convins ca oamenii activi care-mi citesc blogul se vor plictisi. Si, cu toate astea, nu m-am putut abtine sa incerc sa va redau aceasta bula nostalgica care e o fereastra spre copilaria mea, scrisa deopotriva de fotbal, de carti si de comunisti. De cand eram copil, pana tarziu in adolescenta, imi placea sa privesc ferestrele blocurilor luminate in intuneric, in departare si sa ma umplu de nostagia grea a acelor vieti care se duceau acolo, care imi erau complet straine si inaccesibile. Proza lui Hrabal este presarata cu asemenea ferestre spre trecutul meu, spre cel care eram atunci si nu voi mai fi niciodata.
Va intrebati daca s-a salvat Sparta de la retrogradare? Va las sa gasiti raspunsul in ironia grea a acestei replici:
"- Toti unsprezece la mina! Toti, fara mila"
Dupa o astfel de povestire e pacat sa tragi concluzii (sa nu uitam nicicand avertismentul lui Flaubert ca numai prostii vor sa traga mereu concluzii) sau sa dai interpretari. Sunt convins ca cititorii mei adolescenti nu vor intelege nimic din metaforele dizidente ale scriitorului praghez de dupa cortina de fier. Sunt convins ca oamenii activi care-mi citesc blogul se vor plictisi. Si, cu toate astea, nu m-am putut abtine sa incerc sa va redau aceasta bula nostalgica care e o fereastra spre copilaria mea, scrisa deopotriva de fotbal, de carti si de comunisti. De cand eram copil, pana tarziu in adolescenta, imi placea sa privesc ferestrele blocurilor luminate in intuneric, in departare si sa ma umplu de nostagia grea a acelor vieti care se duceau acolo, care imi erau complet straine si inaccesibile. Proza lui Hrabal este presarata cu asemenea ferestre spre trecutul meu, spre cel care eram atunci si nu voi mai fi niciodata.
Va intrebati daca s-a salvat Sparta de la retrogradare? Va las sa gasiti raspunsul in ironia grea a acestei replici:
"- Toti unsprezece la mina! Toti, fara mila"