miercuri, 23 iunie 2010

"O dupa-amiaza anosta"

Asa se numeste una dintre prozele scurte cuprinse in volumul lui Bohumil Hrabal, Minunea noastra cea de toate zilele (editura Paralela 45, Pitesti, 2004). Nu va speriati, n-am sa fac una din recenziile alea plictistoare si entuziaste care ma apuca din cand in cand si care va plictisesc pe voi. Dar tin sa v-o povestesc pe scurt. Actiunea este plasata intr-o carciuma pragheza (nici centru, nici periferie, ca la Hrabal), in care se aduna microbistii de fotbal (exista si alt tip?) aflati in drum spre stadion, unde se comenteaza si se retraiesc meciurile trecute sau se traiesc cele actuale. Este zi mare: Sparta lupta sa ramana in prima divizie (eu mi-am imaginat mereu ca Sparta Praga e un fel de Steaua a noastra dar bag seama ca la cehi si "stelele" pot retrograda)... microbistii sunt deja adunati in taverna lui mos Jupa... unii vor bea "una mica" si vor purcede spre stadion, altii vor ramane acolo, imobili, nostalgici si vorbareti ca intr-un tinut mitic. La un moment dat, un tanar bizar, cu un pulover superb, greu (cum numai o mama sau o fata indragostita lulea ar fi putut croseta, remarca in treacat unul dintre personaje) va intra tinanand in mana o carte. Va comanda 30 de tigari (de ce exact 30?) si o halba de bere (pana in final vor fi 6 sau 7) si va incepe sa citeasca, complet insensibil la ce se intampla in jurul lui. La inceput nu e luat in seama, oamenii sunt infierbantati de apropierea meciului. Discutiile se leaga, amintirile curg in acea infruntare tandra care-i insufleteste mereu pe microbistii veritabili: "Priceputii in fotbal pretind ca la Real Club ar fi putut sa joace numai Bican, cand era in culmea gloriei..."... "Da` de unde, se ratoi oaspetele... Bican nu-i un centru atacant constructiv..." samd Iar tanarul nostru citeste. E complet absorbit in carte, band bere si fumand incontinuu, fara a fi inert. Rade, se enerveaza, plange, mormaie dar numai in carte. Si (oroarea ororilor!) nu da nicio atentie discutiilor despre fotbal. E peceput ca un strain si nu face nimic ca sa-si menajeze colegii de crasma. La inceput atrage admonestari dizolvate in generalitatea observatiilor despre "tineretul din ziua de azi". Apoi atacurile devin personale: lectorul nostru e facut derbedeu, nesimtit, vacar etc Tot fara sa reactioneze. Mai mult, nu-si intrerupe lectura nici pentru a face pipi, nici pentru a da bacsis. Bacsis care nu este primit de carciumar ("Poftim restul ca eu nu vreau sa am de-a face cu politia criminala") si cu care arogantul cititor isi aprinde o ultima tigara (da, da, da foc hartiei de trei coroane si isi aprinde tigara cu ea, gest de suprema sfidare...). Berile se termina si ele, tanarul imbracat in puloverul cu dragoste paraseste carciuma iar microbistii incep sa apara dinspre stadion.
Dupa o astfel de povestire e pacat sa tragi concluzii (sa nu uitam nicicand avertismentul lui Flaubert ca numai prostii vor sa traga mereu concluzii) sau sa dai interpretari. Sunt convins ca cititorii mei adolescenti nu vor intelege nimic din metaforele dizidente ale scriitorului praghez de dupa cortina de fier. Sunt convins ca oamenii activi care-mi citesc blogul se vor plictisi. Si, cu toate astea, nu m-am putut abtine sa incerc sa va redau aceasta bula nostalgica care e o fereastra spre copilaria mea, scrisa deopotriva de fotbal, de carti si de comunisti. De cand eram copil, pana tarziu in adolescenta, imi placea sa privesc ferestrele blocurilor luminate in intuneric, in departare si sa ma umplu de nostagia grea a acelor vieti care se duceau acolo, care imi erau complet straine si inaccesibile. Proza lui Hrabal este presarata cu asemenea ferestre spre trecutul meu, spre cel care eram atunci si nu voi mai fi niciodata.
Va intrebati daca s-a salvat Sparta de la retrogradare? Va las sa gasiti raspunsul in ironia grea a acestei replici:
"- Toti unsprezece la mina! Toti, fara mila"

joi, 10 iunie 2010

Puzzle de vara...

Mai multe franturi de ganduri imi suna in cap in ultimele zile, unele chiar cu o stridenta enervanta. Oricare dintre ele s-ar fi putut dezvolta intr-un post dar n-am vrut sa renunt la niciunul, asa ca am sa le asez unul sub altul si daca exista vreo legatura intre ele, gasiti-o, daca nu, creati-o...

Curajul de a fi normal...
Intr-o realitate romaneasca stupefianta care seamana tot mai mult cu o combinatie de teatru absurd, pisica alba -pisica neagra", "jmekereala", manele, gunoi si jeepuri, curve si ministri exista inca oameni care-si fac treaba, care-si duc ideile pana la capat, care nu incearca mereu calea simpla a smecheriei. Am vazut asta la elevi de-ai mei (elevi care scriu proiecte, care vor sa "miste lumea fie si cu un milimetru", cum zice un prieten, care se ajuta unii pe altii, pe bune si fara rahaturi de dedesubt...). Nu, nu sunt toti niste minunati dar au inca reflexe bune. Mi-am dat seama ca a fi normal nu mai este, in Romania, doar un lucru demn de lauda. A devenit o proba de curaj de-a dreptul. Iar eu ii asigur ca exista si ceilalti. Cei care ii vor admira pentru asta.

Zodiar...
E clubul lui Bogdan Voicu, pe care l-am descoperit de vreo doua luni. Pe club sau pe Bogdan. E la fel de valabil. Clubul unde chiar se aude muzica buna, care a devenit un fel de acasa pentru mana aia de oameni care chiar flamanzeam dupa asa ceva, care chiar voiam un loc cu racoare si staif (nu zic verdeata ca sa nu ma inteleaga gresit copiii care ma citesc...). Estimez ca, in cateva luni, vor renunta pe cale naturala sa mai vina si cei cativa neaveniti care "attendeaza" ca sa ramana in "cream-ul" monden al Galatiului si care n-au nicio treaba cu Weinberger, Kumm sau Mike Godoroja... Si atunci, chiar vom fi numai intre noi...

"Nu-i vina lui..."
Azi l-am vazut pe mos Ion Iliescu, incercand sa-si lanseze un volum la Bookfest. De ce dracu` scrie Iliescu si daca l-a citit vreodata altcineva decat Securitatea sau doamna Nina e o intrebare valida dar nu e aici locul pentru ea. La un moment dat, un tanar din audience i-a aruncat, hotarat si congestionat: "dumneata ar trebui sa stai la puscarie, nu sa lansezi carti...". Imediat, mana de nostalgici tristi care-i ling orgoliile lui nea Nelu pe la evenimente(doar pentru ca nea Nelu e "the next thing" dupa Ceausescu care e adevaratul lor idol) a sarit, bolsevic, la gatul nefericitului revoltat: "unde erai tu, ma, acum 20 de ani?"... Dar, cu adevarat stupefianta a fost reactia lui nea Nelu insusi: "nu-i vina lui, cineva ii pune sa faca asta...". Cata trista incremenire in proiect intr-o singura propozitie... Nea Nelu nu poate intelege, nici acum, la atatea decenii de cand se straduieste sa priceapa dracu` ce-i si cu democratia asta, ca poti gandi asa si fara sa fi fost in prealabil corupt de "agenturili straine"... Crunta si iritarea lui nea Nelu ca romanii nu uita naibii o data porcariile de la revolutie si mineriade. Il asigur ca multi gandesc ca interpelatorul lui de azi si il asigur si ca, din pozitia mea de profesor, atat cat voi fi, voi face tot ce voi putea ca lucrurile astea sa nu fie uitate...

Taran la concert... (sau "remarca adaugata mai tarziu despre compexele inutile si penibile de superioritate ale unor bucuresteni")

Aproape ca nu e data sa calatoresti in Bucuresti si sa nu fii considerat in gura mare "taran de la Galati" de domnii de la capitala, fie ca sunt taxime-tristi sau cocoane iesite la shopping (domnesc, of course) la Ikea (asa cum mi s-a intamplat azi in drum spre casa). Si enervant este faptul ca esti facut taran pentru ca respecti reguli, pentru ca semnalizezi si nu te bagi penibil cu partaitoarea tunata printre gropile si mizeria capitalei europene. In concluzie, suntem "decat" niste tarani, ca sa ma exprim ca pe Dorobanti. Nu m-as fi obosit sa scriu despre penibilul acestor ipochimene (care cred ca simplul fapt ca locuiesc in capitala le da by default o superioritate morala sau sociala) si care ne tin inca departe de lumea cu adevarat civilizata daca n-as fi vazut o stire pe portalul Realitatii TV care spunea ca, inainte de concert, Eric Clapton s-a relaxat vreo doua ore plimbandu-se prin Bucuresti. Atunci, m-a izbit: cati dintre bucurestenii cu complexe de superioritate l-ar fi recunoscut? cati dintre ei l-ar fi facut "taran" daca ar fi indraznit sa intarzie la semafor mai mult de o clipa dupe ce se va fi facut verde?
Remarc en passant ca a fost un concert pe care l-am trait cu fiecare celula a corpului desi Eric nu prea a vorbit cu noi si n-a cantat nici Tears in heaven, nici Wonderful tonight.
La plecare am trecut pe la Bookfest (daca esti in Bucuresti si preferi sa investesti in carti mai mult decat in Bamboo sau in Ikea, iti recomand standul Paralela 45, cu reduceri substantiale in special pe sectiunea de beletrisitica). Din fericire, nimeni nu m-a facut taran.

In rest, "caldura mare, monsher..."