A fi sau a nu "fii"...

M-am nascut intr-o casa cu multe carti. In care se citea mult. Desi ai mei erau oameni simpli, fara facultate - tata fost sportiv resapat in "maestru" mecanic iar mama asistenta de farmacie - de cand ii stiu traiesc intr-o familiaritate tandra cu cartile pe care le citeau/citesc cu patima, le sterg de praf periodic cu touche-ul mangaierii. Continuu sa cred (asa cum continuu sa scriu "eu continuu" in ciuda DOOM-ului) ca aceasta familiaritate dragastoasa cu cartile este parte esentiala a educatiei oricarui copil. As putea sa va spun cum ma jucam cu cartile pe covor sau cum am invatat pe de rost "Joc secund" fara sa pricep aproape nicio vorba doar ca sa pot spune de sarbatori un plugusor mai smecher. As putea sa va povestesc cum, adolescent fiind, pierdeam zile intregi cu tata facand rebus, cu febra 40 si insomnii pentru ca nu gaseam solutia corecta din cate-un careu nabadaios (apropos, ia incercati sa gasiti solutia la Muiere nedorita in casa (din 7 litere)). Nu vreau sa va povestesc toate astea pentru ca nu intentionez o postare tandra si (horribile dictu!) nostalgica. Ci mai degraba una indignata si scarbita. Desi stiu ca probabil scarba asta nu va ajunge la cine trebuie.
Prieten fiind de mic cu cuvintele (imaginati-va ce sonoritati de incantatie magica pot avea in creierul unui copil de nici zece ani... "Nadir latent, poetul ridica insumarea/ De harfe rasfirate ce-n zbor invers le pierzi..."), le-am simtit vii, carnale, senzuale, imbufnate sau vesele, tamaduitoare sau dure. Am invatat sa le tratez cu respect, sa ma feresc de a le face rau aproape cu aceeasi grija pe care as fi purtat-o unor copii sau unor fiinte dragi. De aceea poate ca, ori de cate ori faceam o greseala de gramatica, simteam imediat rusine si jena fata de propria fiinta ca si cum siluirea unui cuvant sau a unei reguli de gramatica presupunea injosirea si descalificarea propriei mele persoane. Din fericire, n-am avut multe astfel de momente in viata (mai frecvent mi se intampla de cand sunt profesor, dupa mii de lucrari agramate citite, sa mai sun cate un prieten si sa-l intreb, stupefiat de propria-mi ignoranta, cum se scrie aia sau ailalta). A venit revolutia, cartile copilariei au fost inlocuite de laptopuri, plasme, animatii 3D, i-poduri. Inca unul din majorele handicapuri sufletesti ale tinerei generatii, dureros de inconstienta de minunile de care este privata. Mass-media s-au inmultit, vorbaraia e multa, uzul limbii s-a democratizat. Mult discurs, e normal sa se mai faca cate o eroare de gramatica, mi-am zis. Luandu-mi in serios meseria de profesor (nu indraznesc sa spun job, joburi sunt alea de la bussines analyst in sus), am alocat continente de rabdare elevilor mei, invatandu-i pe cat mi-a stat in putinta sa se descurce in universul haotic al cratimelor. Desi asta nu era in fisa postului. Cand am vazut aceleasi erori in titrajele filmelor, mi-am zis ca nu e normal dar ca nu e inca ingrijorator. Traducatorii aceia sunt in fond doar pr-specialists, nu filologi. Ce SNSPA-ul meu? Cand, de vreo 6 luni incoace, am inceput sa gasesc porcarii si in texte de literatura universala aparute la edituri prestigioase, am realizat ca situatia e mai grava decat pare. Ca eu si prietenii mei, cu copilariile fascinate de Winnetou sau Jules Verne, care spun inca"sa fii" si nu "sa fi", "a fi" si nu "a fii", "sa stii" si nu "sa sti" am reusit sa ajungem o minoritate cu mai putine drepturi decat tinutul secuiesc (daca tot veni vorba, incep sa suspectez ca in ceea ce priveste "i"-urile de la sfarsitul cuvintelor este probabil vorba de o problema neurologica, o conexiune pe invers din motiv de Cernobil... altfel, cum sa pui absolut de fiecare data un "i" acolo unde trebuie doi - de exemplu, "sa sti" si sa pui doi acolo unde trebuie unul - de exemplu, "a fii-. Si sa nu credeti ca sunt "decat scapari" cum ar spune mai toata lumea intrata in Europa pe ruta Craiova-Rosiori de Vede - Bucuresti. Sunt malformatii intelectuale la fel de hidoase ca o mana ciunga sau un bot de iepure. Si ce e cel mai revoltator e ca ele nu mai supara pe nimeni. Nici pe cei care le poarta, nici pe cei care le suporta. Ele nu mai sunt resimtite ca injositoare sau maligne. Sunt accidente benigne, intamplatoare si superficiale... Ca alunitele... Nu-mi fac iluzii. Agramatismul va prolifera altauri de celelalte forme de tampenie ascunse sub masca emanciparii tehnologice si nu numai. Dar eu in timpul asta, cu aerul meu usor anacronic, voi continua sa mizez pe cuvinte, sa le abordez cu dragoste acolo unde sunt, inghesuite ca soldatii intre copertile cartilor. Voi continua sa citesc in parc si sa prefer, in 90% din situatii, cartea televizorului. Si apropo de citit in parc. Azi am citit vreo ora in Gradina Publica incercand sa inving caldura cu o sticla de Fanta alaturi. Pe care scria... "Trimite codul din interiorul dopului si poti castiga vouchere in valoare de 500 de lei zilnic pentru bebelusul tau. FII o mamica fericita!" Le-am ascultat sfatul. Sunt fericit.

Insuportabila usuratate a nostalgiei

Aristotel spunea ca este suficient sa cunosti bine un particular pentru a intelege universalul. Cunoaste bine un om si va fi clar ce numim indeobste umanitate. Tot astfel, luati un semn al vremii si veti putea recrea lumea care ii serveste drept fundal. "Semnul" meu se leaga de un foarte recent publicat sondaj de opinie care arata ca aproximativ 40% dintre romani (cam 50% la sat, cam 32% la oras) il regreta pe Ceausescu si ar vrea inapoi vremile alea. Personal, m-am saturat de rahatul asta si as vrea sa nu mai aud niciodata discutia despre nostalgie. Cred cu tarie ca nostalgicul este o specie deranjanta de intarziat (dupa caz, emotional, intelectual sau social-politic). Ca orice specie, si aceea de nostalgic ascunde diferite varietati. Exista nostalgici in varsta (sa le spunem nostalgici-ontologici), cei care au locuit o viata intreaga o lume si care acum ii plang de dor pentru ca sunt prea batrani sau/si prea fricosi pentru a locui o alta. Ei nu regreta un regim ci un univers, ale carui reguli le cunosteau si pe care le imblanzisera cumva, in absurdul lor. Ei sunt o marturie vie a faptului ca fiinta umana, desi are ontologic o anumita plasticitate, nu poate fi transbordata indefinit dintr-o lume intr-alta. Vi-l amintiti pe batranul acela din Shawshank Redemption care nu mai poate trai in libertate dupa o viata in puscarie? Pe undeva, aceasta specie de nostalgic are o justificare inscrisa profund in chiar natura umana.
Exista apoi nostalgicii care-si confunda nostalgiile. Cei care nu resimt nostalgie dupa lumea comunista, dupa aberatiile si monstruozitatile ei, ci mai degraba dupa zorii propriei lor fiinte. Ei se imbata pur si simplu de parfumul timpului, de melancolia curgerii, de delirul lui panta rhei. Pe ei, nostalgia ii duce inapoi printre blocurile fara curent unde s-au sarutat prima data, la coada de la paine unde si-au cunoscut viitoare sotie sau prima iubire oferindu-i tandru un colt de cartela. E ceva duios si profund adevarat in toate acestea dar nu cat sa justifice un regim structuralmente criminal. (Din acest tip de traire, Cartarescu extrage substanta lumii din "Orbitor I" sau "Nostalgia", carti de care raman profund legat in ciuda faptului ca a devenit oarecum trendy sa-l balacarim pe Cartarescu in buna traditie romaneasca a cacatului-pe-valori).
Exista apoi nostalgicii-imitatori, cei care-si declara nostalgia dupa niste vremuri pe care fie nu le-au trait decat la varste prenubile fie nu le-au inteles. De fapt, ei sunt incapabili de nostalgie veritabila. Sunt, simplu spus, imbecilii siluitori ai logicii care cred, cu un sofism pe cat de banal pe atat de raspandit ca daca acum este rau inseamna ca atunci era bine. Exista apoi lichelele. Vadimii, securistii, lingaii regimului. Nu s-au dezis niciodata de atasamentul lor la lumea terorii. Reprezinta specia cea mai dezagreabila dar pe undeva si cea mai fidela propriei putreziciuni.
Nu stiu daca am alcatuit o lista exhaustiva. Probabil ca nu dar nici nu-mi propun. Nu pot insa sa nu ma intreb care este aluatul comun al oamenilor acestora intre care daca pui plus obtii aproape jumatate din populatia Romaniei. Pe ce se bazeaza apartenenta lor la aceeasi specie? Cred ca pot raspunde, fara sa-mi ascund sau sa-mi inabus indignarea: pe putinatatea si suficienta propriei fiinte, incapacitatea minima de a empatiza cu oamenii aceia demni care au refuzat sa pactizeze cu calaii (de la Lucian Blaga pana la Gheorghe Ursu si Elisabeta Rizea), ura sau dispretul fata de puritate, incapacitatea de a intelege logica de mecanism kafkian al oricarui totalitarism, aversiunea fata de gandire si/sau libertate. Ceea ce este cu adevarat grav insa este ca azi, la douazeci si ceva de ani de la Revolutia din 1989, statul roman continua sa fie, la nivelul aproape al tuturor sistemelor sale publice, acelasi stat comunistoid falimentar iar populatia Romaniei, incapabila sa se constituie intr-o societate civila veritabila, seamana ca nivel al culturii si intelegerii civice cu populatiile central-sud-americane sau ex-sovietice.
Si mai grav este insa ca situatia se va perpetua indefinit pentru ca nu exista nici sistem de educatie, nici repere, nici oameni de valoare, nici modele autentice, nici personalitati care sa respire firesc caracterul si demnitatea. Si atunci, nu va mai uitati stramb la mine cand nu deschid televizorul cu zielele sau cand ma retrag in cate o carte de filosofie de acum 3000 de ani. N-o fac pentru ca sunt elitist, fanfaron sau evazionist. Ci pentru ca mi-e rusine. Si de Blaga, si de Ursu si de Elisabeta Rizea. Si de Ierunca si de Lovinescu. Si de Paul Goma si de Mircea Dinescu. Si de Norman Manea si de Doina Cornea. De naivitatea si inutilul luptei lor. De mine si de noi toti. De incapacitatea noastra de a face ceva.

La momentul cand scriu aceste randuri, o respectata personalitate a luptei anti-totalitare si un important promotor al valorilor europene se afla in greva foamei pentru a protesta impotriva modului abuziv, ilegal si in rasparul valorilor competitiei si lucrativitatii in care se fac restructurarile de personal din institutiile publice de cultura. (Detalii aici)
Un protest radical in numele demnitatii si bunului-simt? In Romania de azi? Aproape ca devin nostalgic...

Cronica unei morti comentate (sau incercare de analiza fenomenologica cu degajare de tipuri umane morbide)

In memoria bunului simt

Am avut mereu oroare in fata mortilor publice. A mortilor publice ale persoanelor publice. Multi s-au dus si n–am suflat o vorba. Nici aici si nici din gura. Pe unii i-am iubit si-i simteam mai intimi decat pe majoritatea rudelor (il amintesc doar pe Gheorghe Dinica). Dar n-am spus nimic pentru ca am oroare de exhibarea trairilor mele vizavi de morti. Care nu stiu daca sunt neaparat mai autentice decat ale altora. Dar, asa cum copil fiind, nu mancam ore intregi la scoala pentru ca mi se parea impudic un asemenea gest (nu va temeti, m-a invins intre timp Zeitgeist-ul lui Mac Donald`s, mai infulec cateodata cate o plescavita sau un hamburger la colt (un colt generic)… dar nu de la Mac, macar asa sa protestez si eu…), la fel, refuz sistematic sa iau parte la jalania nationala, ori de cate ori o persoana publica (uneori se intampla sa fie chiar o personalitate) se duce. Chiar daca ea ocupa un micron patrat din reteaua mea neuronala care adaposteste memoria afectiva. Cum se intampla in cazul de fata. Ca la orice copil care a crescut cu Electrocordurile in casa. Desi pe Madalina am ascultat-o doar pe caseta sau la radio. Asadar, n-am sa inmultesc vocile bocetului national. Fie si pentru ca fac parte dintr-un popor care investeste mai mult in biserici unde sinucigasii nu pot avea parte de slujbe de inmormantare decat in centre anti-drog sau de diagnosticare si tratament a bolilor psihice. Dintr-un popor care-si traieste doliile publice zgomotos si penibil. In schimb, ma gandesc ca ar fi interesanta o deztelenire fenomenologica (jucausa dar trista) a principalelor tipuri de oameni care roiesc de regula in jurul cadavrelor publice. Ca niste muste. De remarcat ca un singur individ poate apartine simultan mai multor categorii:

1. Afectatul cliseizat – are o afectivitate primara, violenta si bruta pe care n-o poate exprima decat in formule sablon: “Pacat! Doamne fereste!”, “Era baiat/fata tanar/a, ce-o fi pe parintii aia”… etc Sunt cei mai multi, reprezinta cumva vocea maselor si este, de regula, expresia sintetica a nivelului de inteligenta emotionala si lingvistica a unui popor.
2. Jurnalistul (de remarcat ca nu trebuie sa fii jurnalist de profesie pentru a intruchipa aceasta masca. Este cel pasionat sa gaseasca amanunte care scapa privirii distrate a ochiului public. Arata dezinteres cand moartea nu are ceva spectaculos si/sau senzational.
3. Judecatorul – emite judecati morale asupra persoanei in cauza. Exista doua tipuri: a) judecatorul intransigent (“Este incalificabil ca s-a sinucis!” ) si b) judecatorul cu fata umana (“Este foarte rau ca s-a sinucis dar cine stie ce era in sufletul ei…”)
4. Barfitorul de scara – fericit ca astfel de morti ii dau ocazia sa transforme intreaga tara/lume in scara lui de bloc. Este privitorul tip al OTV, plesiristul imund al gunoaielor, scotocitorul in cacat, cel ce va savura orice mizerie din viata mortului.
5. Epistemologul – cel care gaseste intotdeauna explicatii complexe mixand domenii diverse, de la politologie damboviteana pana la occultism mama-omidaic. Stie de toate, intelege totul. Are un singur complex. De superioritate
6. Mondenul – pe undeva, cel mai cinstit dintre toti. N-are niciun interes decat cel pe care i-l starneste oricare alt eveniment public.
7. Intimul – cel care l-a cunoscut pe defunct, fie si numai 10 minute pe o terasa, la Mamaia, in `82. Crede ca asta-i confera cumva superioritate si autoritate. Se simte dator sa fie mai indurerat decat ceilalti si are o privire atotcuprinzatoare si sapienta.

Ma opresc aici. Aceasta mascara (procesiune a mastilor) poate continua o vreme. Nu-mi asum rolul celui care nu are nicio masca. Stim de la Nietzsche ca sub fiecare masca este intotdeauna alta masca si ca nimeni nu scapa delirului facies-urilor. Dar, trebuie stiut ca jocul mastilor nu e simplu. Ca, jucat bine presupune inteligenta si rafinament. Si ca din aceeasi radacina vin mascarada sau mascarici. Ca jocul rolurilor nu exclude bunul simt, discretia si demnitatea.

Ma opresc aici. Dau save. Save their souls. Postez cu inima indoita, in timp ce in casti Pink Floyd canta (absolut intamplator):

So, so you think you can tell

Heaven form hell

Blue skies from pain?”

Mantuirea neamului si catedrala ei...

Toata viata am incercat sa am pareri nuantate si in acord cu realitatea despre oricare ar fi fost subiectele asupra carora am gandit. Am incercat sa evit cliseele, gandirea de-a gata, ceea ce fusese mestecat deja. Dar in privinta BOR am avut mereu pareri ne-nuantate. Nu vreau nuante cand gandesc/vorbesc despre o institutie care a folosit mereu gandirea piezisa si incarcata pentru a-si justifica aberatiile. Despre institutia BOR cred pur si simplu ca este un mecanism depasit care, ca orice leviatan, a ajuns sa fie rupt de realitate, sa-si propage si sa-si auto-justifice mecanismele de putere si in genere sa nu fie preocupat decat sa-si asigure propria perpetuare. BOR este, dupa parerea mea lipsita de implicare reala in viata societatii, putandu-i-se in parte reprosa starea dezastruoasa a coeziunii sociale in Romania si a societatii civile in general. Cred ca BOR este lipsita de reflexe sociale corecte. Cred ca BOR nu mai spune nimic generatiei tinere. Cred ca BOR nu mai are credibilitate in randul tinerilor pentru ca "se spala pe maini" ori de cate ori poate, pentru ca practica exclusiv politica gunoiului sub pres, pentru ca se implica politic, pentru ca speculeaza economic ignoranta, pentru ca este dictatoriala, pentru ca nu incurajeaza gandirea originala si verticalitatea morala, pentru ca este formalista si invechita. Poate ca nicaieri nu se vad mai bine toate aceste racile decat in proiectul construirii unei Catedrale a Mantuirii Neamului (care daca ar fi sa iau de bune informatiile care circula pe net, neverificate, ce-i drept, ar ajunge undeva la 400 de milioane de euro). E adevarat ca banii vor veni de la credinciosi dar amintiti-mi un singur proiect de asemenea amploare condus de BOR care sa vizeze o problema sociala sau economica reala. Acest proiect inutil, megaloman, lipsit de justificare istorica, teologica sau arhitecturala este, din 2007 pana acum, singura preocupare pe bune a BOR. Culmea ironiei care marcheaza linia aceea inefabila dintre comic si tragic e ca, in mijlocul inundatiilor fara precedent din Moldova, BOR vorbeste pe sit-ul oficial al catedralei (da, da, exista asa ceva... aici) despre "pericolul inundatiilor" referindu-se (pe bune!) la pericolul de a nu avea o hidroizolatie buna la constructie!!! Daca vreti sa trecem direct in absurd, sa va mai spun ca firma care va executa lucrarea se numeste S.C. Vanel Exim SRL Bacau. Ca este aceeasi firma care i-a facut hidroizolatia lui Adrian Nastase in Zambaccian. Ca Nastase avertizeaza BOR ca mesterii nu-s seriosi si ca lui ii ploua in casa. Ca BOR considera suspect faptul ca avertizarea lui Nastase vine dupa castigarea licitatiei de catre Vanel Exim aia. Si ca "Patriarhia Română mulţumeşte domnului Adrian Năstase pentru avertizarea făcută în legătură cu necesitatea supravegherii atente atât a lucrărilor de proiectare, cât şi a celor de execuţie la Catedrala Mântuirii Neamului."
Credo quia absurdum!