I have a Facebook account (III) In loc de concluzii

Intrucat mi-au fost reprosate de cititori la a caror parere tin si pe al caror spirit critic mizez verbozitatea si pretiozitatea primelor doua postari din seria Facebook, m-am gandit sa abordez postarea finala intr-o cu totul alta cheie. Usor aforistica, usor pilduitoare, cu aer de apolog si poate la fel de pretioasa. Tot ce vreau sa spun e cuprins in urmatoarele cateva franturi ca intr-o piersica inversa, in care carnea parfumata e ascunsa de invelisul tare al samburelui.

Autostrada din Sud...

Imi amintesc vag ca exista o nuvela a lui Julio Cortazar care se numeste asa. Am citit-o candva, demult. Nu-mi amintesc decat o senzatie persistenta de bucurie si melancolie pe care am resimtit-o la final. Si faptul ca, de atunci, am inteles definitiv faptul (asa putine lucruri sunt definitive in intelegere) ca splendoarea si derizoriul intalnirilor dintre oameni, absurdul si frumusetea lor pot transpare intr-o clipa, la fel cum pot reprezenta decantarea unei intregi vieti. Mai multi oameni circuland pe o autostrada sunt nevoiti sa opreasca din cauza unui accident si sa petreaca acolo cateva ore, impreuna. Nu se cunosc si nici nu simt nevoia. Nu-si cer numele dar asta nu-i impiedica sa se indragosteasca si sa faca planuri. Nu-si stiu trecutul dar asta nu-i impiedica sa se lase sedusi sau oripilati unii de altii. Niciunul nu vede din ceilalt mai mult decat o "coaja" si nimeni nu vrea sa treaca de coaja. Cunoasterii iubirii i se substituie frivolul mangaierii. Autostrada este redeschisa, masinile se urnesc, oamenii aceia nu se vor revedea niciodata dar poate ca, intre faldurile memoriei si prin ele, tocmai li s-a revelat un nou sens al eternitatii. In minte imi persista imaginea automobilelor indepartandu-se tot mai mult unul de celalalt, prin praful autostrazii, devenit pentru o clipa, praful uitarii. (Bibliografie: Julio Cortazar, Autostrada din Sud)

Cunoaste-te pe tine insuti...

Dictonul frontispiciului de la Delphi, preluat de Socrate si devenit marca a intelepciunii absolute, crez definitiv al introspectiei si sublima sarcina divina... Sa te cunosti pe tine insuti/insati, sa strangi diversul identitatii tale in sigura si senina cunoastere si autoacceptare. Dar daca Socrate, ironic pana la capat, nu incerca sa ne fixeze inainte decat o alta sarcina imposibila? Daca identitatea este, de fapt, imposibil de strans intr-un ghem sau un monolit? Daca a ne cunoaste pe noi insine nu este, de fapt, altceva decat acest efort continuu de a ne vizita vascozitatile, arderile sau duritatile interioare? Arta stupefactiei in fata noastra insine si placerea autosavuranta de a-l recunoaste intotdeauna in noi pe celalalt? (Bibligrafie: Platon, Phaidon)

Insuportabila usuratate a fiintei

Ni se reproseaza adeseori ca tratam oamenii superficial, ca "nu trecem de aparente" si ca a cunoaste un om presupune incursiunea in "sufletul" lui, in "apele lui adanci". Dar cat de des lungimea timpului nu retine dintr-un om altceva decat o vorba, un moment sublim sau ridicol, o zgarietura pe o piatra funerara, un imponderabil suras sau o incruntare morbida, nimic din ceea ce "istoria sufletului" ar putea contabiliza? Superficialul nu se supune adancului, adancimea nu e altceva decat o decantare infinita de suprafete. Intinsa pe infinitul timpului, orice existenta e derizorie si se limiteaza la o constelatie de semne. Sufletul nu e nemuritor, el dureaza doar atat cat dureaza semnele trupului (Bibliografie: Milan Kundera, Insuportabila usuratate a fiintei - Nemurirea)

Coaja lucrurilor...

Trupul este inchisoarea sufletului, spunea Platon. Dupa doua milenii, Michel Foucault il parafraza, rasturnandu-l, spunand ca sufletul este inchisoarea trupului. Nu stiu care are dreptate sau daca unul singur trebuie sa aiba. Dar pot sa incerc sa inteleg ca pielea e dublul sufletului si nu inamicul ei, la fel cum senzatia dubleaza gandirea, mangaierea dubleaza iubirea, respiratia dubleaza privirea, caldura carnii profunzimea inimii. Si, daca privim atent, toate lucrurile au piele, au coaja si vor mangaieri.
(Bibliografie: Adrian Otoiu - Coaja lucrurilor, Susan Sontag - Against interpretation)

BOR si Organonu`

Stiu ca asteptati cu nerabdare ultima postare din seria "Facebook" (sunt autoironic, nu va impacientati...) si imi fac reprosuri ca nu-mi pot birui lenea pentru a finaliza acea incercare de meditatiune dar pana acum nu m-a scos nici macar vocea datoriei din letargie. Scriu totusi acum pentru a da glas catorva crampe si stupefactii logice care privesc (iarasi!) niticaiva practici ale Bisericii Ortodoxe Romane, cunoscuta si sub numele de alint BOR. Postarea mea ridica niste probleme pe care imi permit sa le cred serioase si astept raspunsuri la fel de serios-lamuritoare, indiferent ca vor veni de la clerici sau mireni.
Nu ma pretind vreun cunoscator profund al teologiei crestine desi i-am destelenit itele imbricate prin mai toata gandirea europeana post-christica cel putin in ultimii 10 ani ai vietii mele. In schimb, cred ca am o gandire logica solida si cu ea ma ridic intru a infrunta secolele de scholastica si mileniile de bombastica. Inteleg ca dogmele sunt adevaruri revelate si ca, la limita, miezul lor poate transcende logica. Inteleg ca supra-rationalitatea e semnul divinului si admir finetea psihologica a acelui credo quia absurdum al lui Tertulian. Dar, in acelasi timp, cred si ca practicile unei institutii, fie si fondate pe maiestatea absoluta si infailibila a sacrului trebuie sa fie in acord cu propriile adevaruri revelate.
Ori, aici se itesc cateva dintre crampele mele logice (si, de ce nu, umane...).
1. Condamnarea sinuciderii si refuzul clericului de a sluji unui mort care s-a sinucis.
Cu ce poate fi echivalat acest refuz? Poate fi el echivalat cu o condamnare a actului in numele valorilor crestine? Refuzul de a sluji inseamna damnarea a priori si fara recurs a sinucigasului? Este el sortit iadului vesnic? Si, daca da, atunci cum ramane cu infinita iubire a lui Dumnezeu (genitiv obiectiv si subiectiv), cu capacitatea lui de a acorda iertarea oricui, oricand? Cum ramane cu capacitatea iubirii de a rascumpara totul? Iar daca Dumnezeu decide sa ierte un sinucigas ("caci mult a iubit...") inseamna ca Dumnezeu poate fi in dezacord cu unica sa biserica, universala si apostolica?
La moartea mult iubitei (post-mortem) artiste M.M., vedeam la teve un preot incercand sa explice ca biserica poate face exceptii daca se dovedeste ca sinucigasul era bolnav psihic. Trecand peste observatia ca, probabil, cei mai multi dintre sinucigasi nu sunt (cel putin in tara asta) diagnosticati in prealabil cu patalama la mana, intreb: finalizarea actului sinuciderii nu este, in sine, dovada unui profund dezechilibru psihic? Altfel, ce organism se poate razvrati impotriva propriei ratiuni?
2. Refuzul (recent, la data scrierii) BOR de a oficia slujbe de inmormantare unor bebelusi nebotezati, morti in incendiul de la Maternitatea Giulesti.
Intreb: care sunt semnificatia si motivul refuzului? Ne-apartenenta (inca) la comunitatea crestina? Dar atunci care este statutul ontologic al unui nebotezat? Nu este el creatura Domnului? Sau pur si simplu vocatiei universale a crestinismului i se opune parohialismul sectar al unor popi fara vocatie de preoti? Trebuie oare sa reamintesc ca Isus Cristos se declara fiu al lui Dumnezeu cu mult inainte de botez (scena din templu de la varsta de 12 ani...). Daca lucrurile stau cum vrea BOR, in numele carei autoritati mai poate fi condamnat si respins avortul?
Astept raspuns urgent altfel ma declar agnostic.

I have a Facebook account (II) Miturile fundamentale

Afirmam in precedenta postare ca adesea condamnarea si chiar incercarea de a intelege fenomenul www se face azi in numele unei grile umaniste, in buna masura mitologice. Sugeram, de asemenea, ca virtualul nu poate fi citit printr-o astfel de grila decat ratandu-i-se natura. Ceea ce este implicit in aceste asumptii sunt cateva convingeri. In primul rand ca virtualul nu este un simplu instrument ci un mediu ontic, un mediu purtator de lume, un (nou) spatiu cu propriile reguli de functionare care trebuie inteles plecand de la ceea ce are specific. In al doilea rand, de la convingerea ca emergerea acestui mediu nu este, in sine, o problema de morala. Evident, pot fi puse probleme de morala interne ba chiar specifice mediului virtual dar aparitia si dezvoltarea sa nu sunt in sine un eveniment care sa poata fi catalogat in termenii morali. In al treilea rand, convingerea ca mediul virtual este un mediu la fel de uman ca oricare altul care pune in joc la fel de multe posibilitati si provocari umane.
In cele ce urmeaza, voi incerca sa decelez acele mituri (pe care le consider fundamentale intrucat ele sunt in acelasi timp norma si criteriu) care stau la baza acelei gandiri (pe care, pe urmele lui Heidegger, am numit-o umanista) in numele careia se petrece azi condamnarea mediului virtual. Aceeasi gandire care a nascut si stiintele umaniste (inclusiv psihologia/psihiatria sau sociologia) cu pretentiile lor explicative de azi.

MITUL ONTOLOGIC: Exista o "realitate" reala, opusa surogatelor, mediilor false si falsificante (in cazul de fata, "realitatea autentica" a naturii, balegarului, apusului de soare etc opusa mediului virtual alienat si alienant). Dupa parerea mea, aceasta opozitie intre real si virtual, cu touche-ul romantic-samanatorist al fanului si balegarului este o forma (doar o forma!) a celebrei opozitii platonice intre aparenta si esenta, in numele careia este repudiat fantasticul, imaginatia, ba chiar scrisul literar si chiar arta plastica. Cu alte cuvinte,"realitatea" a avut dintotdeauna inamicii ei. Trebuie precizat insa ca, desi opozitia real-virtual se fundamenteaza la baza pe distinctia platonica sus amintita, ea nu este la fel de scrupulos argumentata si nici la fel de incarcata metafizic. Cei care gandesc azi virtualul in opozitie cu "realul" aleg pur si simplu cea mai facila si mai naiv epistemologica pozitie cu putinta (cu radacini romantice, dupa cum aratam mai sus). "Realitatea" balegii, pielii, amurgului sau fanului are intaietate ontologica pentru ca asta ne-a invatat simtul comun dintotdeauna ca este real. Acelasi simt comun care ne spune ca soarele se invarte in jurul pamantului (cum cred inca 42% dintre compatriotii mei) sau ca pamantul e plat ca o placinta. Sa nu uitam insa ca actul auroral al gandirii europene, binecuvantatul secol VII a. Chr., secolul lui Thales), toata febra ioniana prin care Europa a iesit din mit si a intrat in discursivitate se face impotriva simtului comun, a ceea ce se vede, a haoticului simturilor etc (Parmenide invatandu-ne ca miscarea e aparenta si Zenon creandu-si paradoxurile...)
Nu vreau ca postarea mea sa devina pretioasa dar cum sunt convins ca nu ai voie sa ai opinii despre "realitate" daca n-ai citit nimic despre asta sau te-ai rezumat la revista "Psihologia, azi", am sa mai dau deci cateva referinte. Nu trebuie sa uitam ca, de la Thales din Milet incoace (ma refer strict la Europa), conceptul de "realitate" s-a teoretizat si s-a rafinat continuu (de la disputa dintre eleati si heraclitieni, trecand prin Platon, Augustin sau Copernic si ajungand pana la incredibilele descoperiri din fizica ultimului secol si jumatate: Einstein, Planck, Heisenberg, Schrodinger... Cati dintre metafizicienii balegarului stiu ca locuim un spatiu Calabi-Yau in 11 dimensiuni, din care 7 incolacite?) In aceasta constructie continua a unei realitati plurimorfe, virtualul isi are locul lui. El e un mediu specific lumii si istoriei noastre care ne modeleaza si ne conditioneaza zi de zi vietile. Sub presiunea lui, categoriile clasice, mai mult sau mai putin naive vor sucomba sau se vor redefini. Pana atunci, salut incercarile inca stinghere si intempestive de a-l gandi (Deleuze dar, mai ales, Baudrillard).

MITUL IDENTITAR:

Exista o identitate a individului (ca miezul unei nuci) care-i exprima esenta autentica, specificul si unicitatea si care este marca lui veritabila. In comparatie cu aceasta, mediul virtual este parazitat de masti, de avataruri inauntetice, de falsitate si, in termeni morali, de ipocrizie.
Conceptul unei identitati autentice si unice a fost supus de mult criticilor corozive ale filosofilor (Nitezsche, Husserl, Heidegger etc) iar fantasma unui "eu"autentic de mult abandonata, in gandirea umanista serioasa. In locul acestei identitati-bloc, asezam o identitate multipla, fracturata in sine, imposibil de totalizat, care mai degraba "lasa urme" decat "se exprima". Asemeni maestrului budist care-si indeamna invatacelul sa nu indrageasca nimic, spunand mereu "neti...neti" ("nu asta, nu asta"...), identitatea plurala isi accepta infintele forme de prezentare ("si asta, si asta"). Daca vrem sa acceptam utilizarea terminologiei (tot romantice!) a mastilor, cred ca Nietzsche a spus totul atunci cand ne-a avertizat ca in spatele mastilor nu vom gasi niciodata decat alte masti.

MITUL AFECTIV:

Virtualul naste false apropieri, contacte false, instrainare, lipsa de afectiune autentica. Capabila de a facilita contactul veritabil intre oameni este doar realitatea. Acestei convingeri mitologice ii pot opune din start un argument simplu si empiric: pot numara mai multi "oameni" de care m-am apropiat si pe care i-am intuit la nivelul cel mai profund al umanitatii lor printre personajele din carti sau cele de film decat printre oamenii reali. Si asta fara sa "fug din realitate" sau fara sa-mi pierd luciditatea. Gregor Samsa, Leopold Bloom sau Mircea (care fiind totusi al lui Cartarescu, nu este Mircea Cartarescu) sunt efectiv si literal mai "reali" decat, sa spunem, vecinul meu de la 4 ("he unexists", cum ar spune Orwell). Daca as fi putin mai teoretic (m-am dedat delirului teoriei in toata aceasta postare, stiu...) as spune ca "lupta/infruntarea", "polemos" cum ii spuneau grecii este "mai" fundamentala decat apropierea. Ca sa fiu pretios pana la capat, as spune ca apropierea este un mod al dezbinarii. Iar infruntarea dintre oameni, infruntarea continua in care imi asez, uneori sfidator, alteori tandru, identitatea mea plurala si ciuruita in fata "celuilalt" este "adevarul" legaturilor dintre oameni. Iar acest polemos exista peste tot, impletit sinuos cu atractia: intr-un zambet, intr-o strangere de mana, in pat, la mii de kilometri distanta sau in retea.

Acestea sunt, cred, miturile fundamentale din perspectiva carora se tine astazi discursul continuu, murmurat si anonim prin care "realitatea virtualului" este pusa sub chingile normalizatoare. Fie ca aceste chingi apartin discursului psihiatriei, moralei sau pur si simplu discursului media.
In postul urmator, ultimul din seria "I have a Facebook account", voi incerca sa sugerez cateva repere pentru o gandire pozitiva a virtualului.

I have a Facebook account (I) I`m not afraid to use it !

"Tout est devenu virtuel sauf, une fois encore le rapport de classe, les pôles de la richesse et de la pauvreté... Facebook est fait pour l'oublier ou du moins le masquer, avec aussi celui de la solitude.. "
Claude Karnoouh - Facebook comment



In timp ce fenomenul www a luat o amploare (sociologic previzibila, as spune) epica, in timp ce junii, coptii, ba chiar si senectii navigheaza gratios pe crestele facebook-mess-yahoomail -ului, incercarile serioase de a intelege natura fenomenului lipsesc. Acolo unde exista incercari de a intelege, discursul, atunci cand nu este cliseizat si facil, utilizeaza un imaginar mitologic inca nedestelenit. Analizele lui Baudrillard sau Virilio sunt inca inaccesibile publicului (si cand spun public, nu ma refer in primul rand la utilizatorul vesel si mediu de internet care foloseste mediul virtual fara sa se intrebe cum functioneaza, ci la psihologii/sociologii/filosofii etc virtualului) iar incercarea de adapta discursul clasic al umanismului la fenomenul net naste false intelegeri si proaste iluminari. Nu ma pierd in digresiuni sterile, ci voi pleca de la un articol pe care-l consider simptomatic pentru felul necritic, alarmist si fals-stiintific in care este abordat subiectul. Ca o ironie, linkul l-am gasit pe Facebook.
Articolul intreg aici.
De la inceput, aflam ca "Pentru mulţi tineri, reţeaua de socializare Facebook a devenit o problemă serioasă în momentul în care „şi-au mutat" întreaga viaţă în mediul virtual. Psihoterapeuţii susţin că este vorba despre o dependenţă care poate distruge viaţa reală a individului."
Binomul virtual-real nu poate fi folosit pur si simplu asa. Sugerand ca viata reala (real life) trebuie opusa unui fel de viata falsa (fake-life) care ar fi reprezentata de mediul virtual. Mediul virtual este generator de emotii, experiente, comunicare intr-un fel (este adevarat, alt fel) cu nimic mai putin "autentic" decat cel "real". De altfel, de la Nietzsche incoace, trecand prin Heidegger, Deleuze, Einstein, Max Planck sau Woody Allen, conceptul de "realitate" s-a tot inmuiat devenind nimic mai mult decat un jalon teoretic. Nu vreau sa sugerez ca fictiunea a luat locul realitatii ci ca insusi conceptul de realitate a devenit atat de sintetic si de eterogen incat poate suporta atat fictiunea cat si virtualul.
"Această reţea de socializare permite o formă de comunicare neîntreruptă, pe când e-mail-ul, spre exemplu, e limitat. De aici şi senzaţia utilizatorului că, în măsura în care nu intră frecvent pe contul său de Facebook, pierde firul şi asta îl frustrează. De asemenea, îi dă utilizatorului iluzia apropierii, proximităţii. Astea ar fi avantajele, în opinia pasionaţilor. Tot ei îi văd şi punctele slabe. Faptul că nu permite o ierarhizare a informaţiei, nu poţi discerne ce e adevărat sau nu, iar specialiştii identifică drept un posibil efect al utilizării frecvente şi scăderea capacităţii de concentrare. Altfel spus, setat la ritmul cu care se succed postările pe Facebook, te infantilizezi în viaţa reală."
Care dintre aceste caracteristici nu apartin si "realitatii" in sensul ei tare? Comunicarea neintrerupta - continuitatea - iluzia proximitatii - imposibilitatea de a ierarhiza informatia in lipsa unor repere axiologice si epistemologice sigure - scaderea capacitatii de concentrare sunt constante ale vietii fiecaruia dintre noi, cu Facebook sau fara, cu net sau fara. De unde devine inca o data evident caracterul fabricat si facil al binomului virtual-real pe care este operata intreaga critica.
Articolul gloseaza voios in continuare balacindu-se in aceeasi negura necritica.
" Psihoterapeutul Cristiana Haica explică însă că, dacă ai foarte mulţi prieteni pe Facebook, acest fapt nu te va face un mai bun comunicator, ci, cel mult, un abil „controlor de trafic" al mesajelor virtuale, iar dacă eşti foarte dedicat acestui mod de a relaţiona, este clar că nu mai ai timp pentru comunicarea „face to face" şi vei deveni din ce în ce mai incapabil de a menţine o relaţie în lumea reală. „Regulile sunt foarte diferite în cele două lumi, iar creşterea abilităţilor de comunicare şi a frecvenţei de relaţionare în una dintre ele face ca relaţionarea în cealaltă să fie proporţional mai mică." Psihoterapeutul mai susţine că dependenţa de internet, inclusiv cea de Facebook, se tratează ca orice adicţie, dar este foarte dificil deoarece sevrajul este destul de greu de tolerat."
Mostra tipica de prostie nostalgica. De ce este comunicarea face-to-face preferabila? Sunt absolut convins ca nu veti gasi nici macar un singur argument convingator. Poate e de luat in calcul fie si pentru o clipa ca "prezenta" face-to-face" este doar un alt fel de prezenta in raport cu cea pluriforma si proteica a retelei.
Evident, din orice articol care se respecta, nu poate lipsi psihologul, falsul epistemolog.
"Hilary Betts este unul dintre terapeuţii din Marea Britanie care tratează cazuri de dependenţă de internet, inclusiv de Facebook, în cadrul clinicii The Priory Group. Betts consideră că utilizarea excesivă a Facebook-ului poate duce la izolare, degradarea relaţiilor de familie, distrugerea carierei şi chiar la ruinare financiară."
Sa zicem ca ar fi asa. Presupune asta ca frecventarea retelei este in sine o forma de dependenta? Psihologia elementara a afectivitatii ne invata ca orice pasiune (fie si de gen hobby) este pasibila de a se degrada si de a deveni obsesie si a genera comportamente compulsive. Daca aplicam grile atat de stupid inguste atunci va trebui sa ne recunoastem in curand compulsia in ceea ce priveste lectura sau muzica buna. Nu am rabdarea de a trece in revista toate alarmele madamei psihiatru. Dar personal consider ca mediul virtual nu e in sine cu nimic mai generator de patologie psihica decat cel real (folosesc opozitia virtual-real incercand sa lupt pe limba adversarului, intrucat pentru mine binomul nu are sens).
Nedeclarata nicaieri (poate si din lipsa de cultura filosofica minimala a opinentilor) dar presupusa peste tot este si teza mitologica a unei identitati reale, "fara masca", ca opusa "falsei identitati" a navigatorului. Nimic mai necritic si mai greu de sustinut decat aceasta teza (atat de draga, totusi, simtului comun). Eu nu pot vedea sub conceptul "identitatii" altceva decat cristalul cu o mie de fete, aleph-ul lui Borges, nenumaratele perspective (imposibil de totalizat) care ne "scriu" zi de zi. Iar, din aceasta perspectiva, mediul virtual nu ne multiplica si nu ne falsifica mai mult decat cel real. Realitatea e la fel de speculara ca si virtualul. In spatele mastilor nu sunt decat mastile for ever and ever.
O alta teza mitologica, implicata dar nerostita este aceea a superioritatii axiologice a "naturii" in raport cu artificialul fals al virtualului. (Nu ma pot abtine si va dau copy/paste la unul dintre comentariile articolului, simptomatic pentru acest tip de nostalgie blegoasa: "au reusit sa izoleze indivizii, mai usor de manipulat. aceasta nu este socializare. Au reusit sa distruga familia, sa creeze indivizi care nu-si asuma responsabilitati. Iesiti afara in natura dragilor... un rasarit sau un apus de soare, o adiere de vant, mirosul ierbii sau al balegarului, viata reala cu bucuriile si primejdiile ..."). Inainte sa dati din cap aprobator balacindu-va in amintirea ultimei escapade la padure - cu mici de la Billa, cu tranzistor, cu mini-tv si cu gps, of course - intrebati-va cat de cultural/artificial/conventional etc este conceptul insusi de "natura". Naturalul opus conventiei este o fantasma inradacinata in mitologiile lui Platon dar la care ar fi trebuit sa renuntam macar de la Ferdinand de Saussure incoace.
Pentru ca vreau sa fac pe plac si prietenilor carora le plac concluziile, am sa formulez my point astfel incat sa-mi arunc o punte si catre urmatoarea postare. Este nevoie de o alta gandire pentru a gandi virtualul, este nevoie de o gandire in acelasi timp fluida si critica care, vorba lui Heidegger, sa lase sa vorbeasca virtualul insusi. O astfel de gandire este posibila ba chiar practicata acolo unde limbajul shrink nu s-a combinat inca cu ignoranta conceptuala completa. Jaloanele si cadrul acestei gandiri vor fi aproximate in postarea urmatoare.