Textul de mai jos este un raspuns la textele profesorilor Mihali (Cluj) si Muresan (Bucuresti) cu privire la rolul filosofului in spatiul public romanesc de azi.
Textele celor doi pot fi gasite la adresele urmatoare (in ordinea in care trebuie citite):
Text C. Mihali
Text V. Muresan
Interesantă ideea fostului meu profesor, Ciprian Mihali, acum ca şi atunci profesor de filosofie contemporană la Universitatea din Cluj, de a lansa o dezbatere (publică şi serioasă) cu privire la rolul şi necesitatea implicării filosofului în viaţa cetăţii, astăzi. Interesant, de asemenea, şi răspunsul profesorului Valentin Mureşan de la Universitatea Bucureşti. Indrăznesc chiar să spun, cu toată preţuirea şi prietenia pe care i le port lui Ciprian Mihali, că poziţia profesorului Mureşan domoleşte multe dintre entuziasmele inverse (îmi permit să numesc aşa accesele critice, uşor sentimentale ale lui Ciprian Mihali) din articolul profesorului clujean. Imi permit, de asemenea, să spun că, în articulaţiile ei esenţiale, expunerea lui Mureşan este esenţialmente corectă. Nimic de obiectat argumentării în favoarea unei re-profesionalizări serioase a filosofiei, a redeterminării statutului filosofului de profesie care nu trebuie să cedeze ispitei unei notorietăţi facile şi trebuie să prefere munca aplicată, serioasă şi cumulativă a cercetătorului, după modelul practicat de decenii în lumea vestică, în comunitatea ştiinţifică de factură fizico-matematică. Aş spune însă că între cele doua extreme, între care preopinenţii par să oscileze, (implicarea entuziastă şi fără rezerve în problemele momentului (Mihali) şi retragerea decentă, modestă şi profesionistă în sânul comunităţii cercetătorilor (Mureşan)), există calea de mijloc: implicarea moderată a filosofului în viaţa cetăţii sale, ori de câte ori starea de fapt reclamă o clarificare ce nu poate fi produsă decât de ochi si minţi filosofice. Iar această implicare moderată să poată fi făcută cu naturaleţea şi prestigiului filosofului serios, prins în comunitatea cercetărilor dar nu rupt de prezent. Tocmai pentru că este vocea cea mai acută a societăţii, filosoful nu trebuie sa se întrebuinţeze nici exagerat, nici abuziv.
O altă chestiune pe care cei doi filosofi par să o sară, din grabă sau din raţiuni de economie a argumentării, este aceea a cauzelor care au generat starea comunităţii filosofice româneşti de azi (presupunem, de dragul discuţiei că există o entitate sociala de sine stătoare care poate fi apelată aşa). Dacă absolvenţii de filosofie de astăzi nu optează majoritar spre practicarea unei filosofii aplicate, eficiente social, putem decela cauze multiple. Cele mai importante îmi par a fi, în ordine (crono-logică): inexistenţa unei practici decente a filosofiei în învăţământul mediu (liceal). O spun cu tristeţe şi cu autoritatea celor câţiva ani petrecuţi în sistemul mediu public de învăţământ. Programa liceală de filosofie cuprinde, în proporţie de 90%, texte şi probleme de metafizică europeană canonică. Chiar dacă, uzând aproape exclusiv de talentul personal, profesorul reuşeşte să problematizeze sau să lege materia studiată de contexte reale, visul nu poate dura mult, întrucât un elev pregătit astfel va avea acces la o mai bună practică a filosofiei dar nu va avea nicio şansă la examenul de bacalaureat. De altfel, nu este nicidecum nouă şi nu a trecut nesemnalată problema rupturii schizofrenice de-a dreptul dintre filosofia programelor şcolare de socio-umane (formarea de competenţe de bază cum ar fi gândirea critică şi argumentarea) şi modalităţile naţionale de testare care favorizează net memorarea şi asimilarea necritică. Este regretabil dar trebuie s-o spunem: absolvenţii de liceu cu aplecare şi interes pentru filosofie şi-au construit bazele împotriva sistemului şi nu trecând printr-un filtru de bun simţ pe care acest sistem ar trebui să-l asigure.
In al doilea rând, odată ajuns în mult visata facultate de filosofie, studentul nu are efectiv în faţă modele de bună practică filosofică. Facultăţile de filosofie româneşti pur şi simplu nu sunt nici focare de cercetare, nici de gândire filosofică serioasă. Cu riscul de a jigni involuntar, pot să afirm fără teama de a greşi foarte mult că, în peisajul filosofic de la noi, nu găsim decât arareori cercetători serioşi (de maestri nici nu cred că poate fi vorba). Şi asta nu pentru că nu ar exista material uman ci pentru că nu există un cadru coerent pentru cercetarea filosofică serioasă şi, îmi permit s-o spun, nici o tradiţie în acest sens.
Al treilea motiv pentru care filosoful ratează contactul cu mediul social este de ordin mai general. Nu există structuri sociale în România de azi care să-l primească şi să-l pună la lucru. Nelăsat să crească natural în interiorul unei societăţi care nu-i înţelege menirea şi îi falsifică permanent imaginea, filosoful ajunge să aibă despre sine percepţii groteşti şi false. Inchizându-se în tot felul de mitologii personale, auto-legitimându-se din nevoie şi luându-se în serios din neputinţă, filosoful roman de astăzi nu contează decât în propriii ochi.
Evident, acestea nu sunt singurele motive ale ratării lui. Motivele configurării statutului dubios al filosofului azi sunt multe si imbricate în deconcertante cercuri vicioase. Dar am convingerea că am atins punctele nevralgice fundamentale. Soluţiile au fost desfăşurate convingător în articolele celor doi filosofi. Termenul de predare al lucrării? Ca mai întotdeauna în România… nedeterminat.
Textele celor doi pot fi gasite la adresele urmatoare (in ordinea in care trebuie citite):
Text C. Mihali
Text V. Muresan
Interesantă ideea fostului meu profesor, Ciprian Mihali, acum ca şi atunci profesor de filosofie contemporană la Universitatea din Cluj, de a lansa o dezbatere (publică şi serioasă) cu privire la rolul şi necesitatea implicării filosofului în viaţa cetăţii, astăzi. Interesant, de asemenea, şi răspunsul profesorului Valentin Mureşan de la Universitatea Bucureşti. Indrăznesc chiar să spun, cu toată preţuirea şi prietenia pe care i le port lui Ciprian Mihali, că poziţia profesorului Mureşan domoleşte multe dintre entuziasmele inverse (îmi permit să numesc aşa accesele critice, uşor sentimentale ale lui Ciprian Mihali) din articolul profesorului clujean. Imi permit, de asemenea, să spun că, în articulaţiile ei esenţiale, expunerea lui Mureşan este esenţialmente corectă. Nimic de obiectat argumentării în favoarea unei re-profesionalizări serioase a filosofiei, a redeterminării statutului filosofului de profesie care nu trebuie să cedeze ispitei unei notorietăţi facile şi trebuie să prefere munca aplicată, serioasă şi cumulativă a cercetătorului, după modelul practicat de decenii în lumea vestică, în comunitatea ştiinţifică de factură fizico-matematică. Aş spune însă că între cele doua extreme, între care preopinenţii par să oscileze, (implicarea entuziastă şi fără rezerve în problemele momentului (Mihali) şi retragerea decentă, modestă şi profesionistă în sânul comunităţii cercetătorilor (Mureşan)), există calea de mijloc: implicarea moderată a filosofului în viaţa cetăţii sale, ori de câte ori starea de fapt reclamă o clarificare ce nu poate fi produsă decât de ochi si minţi filosofice. Iar această implicare moderată să poată fi făcută cu naturaleţea şi prestigiului filosofului serios, prins în comunitatea cercetărilor dar nu rupt de prezent. Tocmai pentru că este vocea cea mai acută a societăţii, filosoful nu trebuie sa se întrebuinţeze nici exagerat, nici abuziv.
O altă chestiune pe care cei doi filosofi par să o sară, din grabă sau din raţiuni de economie a argumentării, este aceea a cauzelor care au generat starea comunităţii filosofice româneşti de azi (presupunem, de dragul discuţiei că există o entitate sociala de sine stătoare care poate fi apelată aşa). Dacă absolvenţii de filosofie de astăzi nu optează majoritar spre practicarea unei filosofii aplicate, eficiente social, putem decela cauze multiple. Cele mai importante îmi par a fi, în ordine (crono-logică): inexistenţa unei practici decente a filosofiei în învăţământul mediu (liceal). O spun cu tristeţe şi cu autoritatea celor câţiva ani petrecuţi în sistemul mediu public de învăţământ. Programa liceală de filosofie cuprinde, în proporţie de 90%, texte şi probleme de metafizică europeană canonică. Chiar dacă, uzând aproape exclusiv de talentul personal, profesorul reuşeşte să problematizeze sau să lege materia studiată de contexte reale, visul nu poate dura mult, întrucât un elev pregătit astfel va avea acces la o mai bună practică a filosofiei dar nu va avea nicio şansă la examenul de bacalaureat. De altfel, nu este nicidecum nouă şi nu a trecut nesemnalată problema rupturii schizofrenice de-a dreptul dintre filosofia programelor şcolare de socio-umane (formarea de competenţe de bază cum ar fi gândirea critică şi argumentarea) şi modalităţile naţionale de testare care favorizează net memorarea şi asimilarea necritică. Este regretabil dar trebuie s-o spunem: absolvenţii de liceu cu aplecare şi interes pentru filosofie şi-au construit bazele împotriva sistemului şi nu trecând printr-un filtru de bun simţ pe care acest sistem ar trebui să-l asigure.
In al doilea rând, odată ajuns în mult visata facultate de filosofie, studentul nu are efectiv în faţă modele de bună practică filosofică. Facultăţile de filosofie româneşti pur şi simplu nu sunt nici focare de cercetare, nici de gândire filosofică serioasă. Cu riscul de a jigni involuntar, pot să afirm fără teama de a greşi foarte mult că, în peisajul filosofic de la noi, nu găsim decât arareori cercetători serioşi (de maestri nici nu cred că poate fi vorba). Şi asta nu pentru că nu ar exista material uman ci pentru că nu există un cadru coerent pentru cercetarea filosofică serioasă şi, îmi permit s-o spun, nici o tradiţie în acest sens.
Al treilea motiv pentru care filosoful ratează contactul cu mediul social este de ordin mai general. Nu există structuri sociale în România de azi care să-l primească şi să-l pună la lucru. Nelăsat să crească natural în interiorul unei societăţi care nu-i înţelege menirea şi îi falsifică permanent imaginea, filosoful ajunge să aibă despre sine percepţii groteşti şi false. Inchizându-se în tot felul de mitologii personale, auto-legitimându-se din nevoie şi luându-se în serios din neputinţă, filosoful roman de astăzi nu contează decât în propriii ochi.
Evident, acestea nu sunt singurele motive ale ratării lui. Motivele configurării statutului dubios al filosofului azi sunt multe si imbricate în deconcertante cercuri vicioase. Dar am convingerea că am atins punctele nevralgice fundamentale. Soluţiile au fost desfăşurate convingător în articolele celor doi filosofi. Termenul de predare al lucrării? Ca mai întotdeauna în România… nedeterminat.
