duminică, 11 septembrie 2011

Ce bine ca a mai murit un comunist...

Stirea despre moartea lui George Marinescu, unul dintre oamenii aceia care, din mijlocul unei banalitati cuminti, erau poate mai cunoscuti pana in cele mai indepartate catune ale tarii decat insusi "Tatucul", este genul de stire pe care n-o poti citi cu un ochi distant ci care iti trezeste nostalgii, fie ca vrei, fie ca nu vrei, nu nostalgia unor vremi cainesti, ci nostalgia dupa tine, cel de atunci, pura durere si stupefactie lichida a trecerii timpului...
Citind stirea pe portalul RTV (http://www.realitatea.net/fostul-prezentator-tv-george-marinescu-a-murit_869581.html), ochii mi-au picat si pe comentariile userilor, lucru pe care-l fac ingrijorator de des in ultima vreme. Iata ce spune unul dintre ei:
S-a mai dus un lingau al regimului comunist. Hai cu ILICI !!
Iar un altul:
neinteresant .IMBUCURATOR ESTE FAPTUL CA INCET DAR SI GUR PROFITORII SI SLUJITORII COMUNISMULUI DISPAR

Se poate continua mult asa. Nu sunt singurele de acest gen. Dincolo de stupefactia pe care mi-a provocat-o mereu capacitatea unor oameni de a se bucura, simplu si frust, de nenorocirile altora ramane fundamentul mai mult decat discutabil al acestei bucurii. A fost o vreme cand imi tresalta si mie pieptul la gandul unei lumi fara comunism in fapte, ganduri si simtiri. Si, da, e adevarat cu fiecare moarte a oamenilor acelor vremuri suntem tot mai aproape de acea lume. Dar ce punem in loc? Ma uit pe fereastra (si uneori nici nu trebuie sa ma uit) pentru a vedea contrautopia de dupa utopie: o masa de tineri amorfa, demoralizata, amorala si prost-hedonista care nu mai este de mult o "tinerime", vad o populatie manelizata si proasta, tot mai lipsita de elementele minimale ale "civilitas", inghesuita sinistru si ipocrit la impartelile publice de sarmale, vad batrani acri care si-au pierdut ultimele firicele de demnitate, vad interlopi si tiganie sinistra, vad saracie acolo unde ar trebui sa vad recunoastere, vad nesimtire lucie la fiecare colt de strada, vad incompetenta si lipsa oricarei directii.

Si atunci, fara a avea pentru perioada comunista altceva decat nostalgia frumoasei mele copilarii, parca mi se face dor de oamenii aceia care, fara a avea stofa de eroi dizidenti, fara a indrazni prea mult impotriva regimului (da, da, uneori de dragul tau...) ti-au varat in maini prima carte adevarata, te-au pus sa asculti primul radio liber, te-au invatat asa cum au stiut ei sa fii demn si curajos si au stiut sa creeze in mijlocul infernului o lume minunata... doar pentru tine.

Nu il cunosc si nu l-am cunoscut niciodata pe Geroge Marinescu. Stirea despre moartea lui si comentariile citate au fost doar impulsul care m-a facut sa scriu ceva aici dupa cateva luni. Scriind acest articol, m-am gandit in primul rand la parintii mei. La cativa profesori. La cativa cunoscuti. Despre care s-ar gasi cineva sa spuna oricand ca au fost niste comunisti imputiti. Nu-l cunosc pe acel cineva. Dar sunt sigur ca dupa ce-ar spune-o, ar ragai si ar pune o manea.