The ultimate half-truths...

Sfarsit de 2011

2011-12-31T08:17:00.000-08:00

Se termina 2011 si nu stiu exact de ce simt nevoia sa fac un bilant fugitiv.
Este anul nasterii lui Alex. Si daca asta ar fi totul, ar ramane cel mai bogat an al vietii mele. Intr-adevar, oamenii nu pot fi fericiti decat prin oameni.
Apoi, e anul in care n-am castigat prieteni noi dar am mai pierdut dintre cei dragi. Imi pierd usor ultimele iluzii pedagogice. Simt cum devin mai lucid de la o zi alta. Si cum realitatea mi-e tot mai limpede. Si ma gandesc uneori ca sunt inca prea tanar pentru asemenea tip de luciditate. Simt cum ma sufoc tot mai des in balta amorfa de marlanie si prost gust care este Romania. Compatriotii mei imi sunt tot mai straini. Si imi par iremediabili.
Fara sa fi avut vreodata ambitii privind functiile profesionale, pot spune ca acum sunt completamente strain de orice impuls de felul asta. Nu-mi vreau decat familia acasa, elevii la scoala si prietenii intre ele. De altfel, mi se pare comic sa-ti doresti vreo functie intr-un sistem al veleitarilor si impostorilor cum este educatia. Prefer sa ma pastrez in interstitii.
Imi redescopar cartile si placerea lecturii. De altfel, n-am intalnit nicaieri atatia oameni inteligenti intr-un singur loc ca in biblioteca mea.
In rest, le multumesc tuturor alor mei. Ca sunt cum sunt si ca sunt mereu acolo. Se stiu ei care.
La multi ani!

Razboiul lumilor (sau mic tratat despre ontologia prostiei)

2011-12-06T20:40:00.001-08:00

Gabriel Liiceanu definea acum ceva timp prostia, cu o formula care avea sa devina celebra, drept "incremenire in proiect". (Formula nu-si va dobandi insa notorietatea intre prosti, asta e clar.) Eu propun conceptul alternativ de "incremenire intr-o lume mica sau intr-o lume oprita in evolutie". Il consider mai suplu si intrucatva mai lamuritor. Sa ma explic:
Prin nastere, fiecare dintre noi dobandeste o lume. Prin lume inteleg acel intreg coerent in care persoane, locuri, obiecte, interese, proiecte personale se leaga in retele de sens si de cauzalitate. Lumea mea este povestea in care m-am trezit fara de voie. Definesc prostia drept o dubla incapacitate: incapacitatea de a te raporta la alte lumi si incapacitatea de a-ti lasa lumea proprie sa creasca.
Sa le luam pe rand.
Pentru a te raporta la ceea ce nu este lumea ta trebuie sa pastrezi intotdeauna o deschidere pentru alteritate.
La marginile lumii tale exista mereu:
1. ceea ce a precedat-o si a cauzat-o (toate acele lumi care au existat inaintea ta si care nu te-au implicat dar te-au produs). In acest sens, a fi deschis presupune a fi deschis catre traditie, catre istoria lumii tale. Prostul contemporan si din toate vremurile este opac la istoria proprie si la propria devenire. Il veti recunoaste pe strada, la serviciu sau la televizor. Istoria lumii lui se reduce la cele mai vechi amintiri personale. El se comporta in general ca si cum este primul si singurul pe lume, in dispretul a ceea ce nu l-a produs si mai ales a ceea ce l-a produs. Isi detesta predecesorii, pe care ii considera mai putin emancipati in raport cu el. Iar atunci cand pare sa-i respecte, este vorba de obicei de un pseudo-respect, bazat mai degraba pe un imaginar tribal. Prostul fara istorie traieste exclusiv in prezentul lumii sale. De aceea, se comporta de obicei ca un mic despot iar existenta proprie ii pare plina de sens si de valoare.
2. ceea ce o inconjoara permanent fara a-i apartine. Adica celelalte lumi. Contemporane cu tine dar tangente. Prostul isi inchide lumea proprie si n-o lasa sa comunice, sa iubeasca sau sa mangaie alte lumi. (Pentru ca in fond, iubirea autentica nu este decat aceasta superba infruntare a doua lumi care se vor atinge pentru ca nu vor sa piara in neant separat). Pentru ca lumea lui este o monada, pentru ca este inchisa si infertila, prostul o locuieste perfect, o gaseste familiara si asiguratoare. O intelege si nu vrea s-o lase sa se contamineze. Toate actele de fanatism si de rautate gratuita au la baza incapacitatea de a vizita alte lumi. Ori, atunci cand nu vei lasa lumea ta sa se hraneasca, ea va inceta sa creasca transformandu-se dintr-un potential copil frumos intr-o sarcina oprita in evolutie. Am cunoscut oameni funciarmente si literalmente incapabili sa inteleaga ceva ce nu apartinea lumii lor. Precum bastinasii ce n-au vazut corabiile lui Columb apropiindu-se pentru ca nu semanau cu nimic din ceea ce cunosteau.
Orice lume este frumoasa atunci cand e deschisa. Si devine grotesca atunci cand se inchide.
Lumea lui Moromote e fascinanta pentru ca e vie si deschisa (interesul pentru politica tarii, pentru istorie etc). Atunci cand se inchide, lumea taranului devine grotesca si se transforma intr-o balta de mitocanie insuportabila. Lautarul care socializeaza cu domnii cei mai de seama devine un manelist sinistru atunci cand se inchide in lumea altor manelisti sinistri. Profesorul luminos devine un tiran penibil atunci cand se inchide intr-o lume de frustrari si prejudecati personale.
Etc.
In concluzie, pot defini prostia ca fiind orbire, surzenie si auto-surghiun intr-o lume mica si inchisa.
Deschiderea este (inca o data) o chestiune de educatie.
De cultura (in sensul etimologic al cresterii).
Si de demnitate.

Briciul lui Ockham sau despre utilizarea bunului simt in situatii indecidabile

2011-11-20T00:28:00.000-08:00

Exista situatii in viata cand testarea adevarului unei/unor propozitii (si in sens larg, a unor teorii) nu se poate face, asa cum ar fi visat fanii lui Wittgenstein, prin verificarea directa a faptelor
descrise. Nu poti sti daca Ramses al III lea chiar avea un neg pe obrazul stang pur si simplu uitandu-te. Si atunci, vei cauta in surse cat mai multe si cat mai credibile referiri la acest fapt. Cu cat mai multe si mai variate referiri, cu atat mai mare sansa de adevar (acesta este un test coerentist al adevarului). Daca lipseste insa capacitatea de a gasi sau aprecia sursele, nu
ramane altceva de facut decat aplicarea principiului briciului lui Ockham. Care mie imi pare un test (aproape) infailibil. Briciul lui Ockham este un principiu logic care are si o formulare tehnica dar a carui esenta o regasim pe buzele lui Jodie Foster in " Contact", superbul SF facut in 1997 dupa cartea lui Carl Sagan: "Atunci cand avem mai multe explicatii, cea mai simpla este probabil corecta". Cum putem utiliza principiul in situatii indecidabile prin observare sau comparare de surse? Intrucat verba docent si exempla trahunt,
prefer sa va descriu doua mostre de utilizare:
1. Mi-e imposibil sa stiu daca profesorul de sport Visan Dan Octavian si-a violat eleva sau daca au facut sex consimtit. (faptul ca au facut sex nu e contestat de niciunul). In principiu, e o transgresiune regretabila faptul ca au ajuns sa faca sex. Dar viata e facuta si din transgresiuni si pur si simplu uneori shit happens. Cum raspundem insa la o intrebare grava? Cum aflam adevarul intr-o chestiune care decide viitorul a cel putin doi oameni?
Ipoteza 1: Profesorul si-a violat eleva in vecinatatea unui grup compact, omogen, format din oameni mai apropiati din toate punctele de vedere de presupusa victima decat de presupusul agresor, martori care refuza insa in bloc sa sustina declaratia victimei (ba chiar creeaza o pagina FB in care-si exprima sprijinul pentru profesor). Probabil, toti sustinatorii profesorului au o vendeta personala cu victima.
Ipoteza 2: Avem de-a face cu o relatie consimtita si de durata (ceea ce, mai spun o data, este regratabil) intre un profesor si eleva sa care, din motive numai de ea stiute, schimba macazurile si incadrarile juridice de la sex cu minori la viol?
Care ipoteza va apare mai simpla si probabil corecta?
(Nu pledez pentru agresiune si nu dispretuiesc victimele. Cred insa ca o realitate nuatata trebuie descrisa ca atare atunci cand de ea depind viitorul si libertatea unui om. Cat de nunatat va fi descrisa depinde de constiinta si curajul martorilor elevi).
2. Primesc de la un coleg profesor, la interval de aproximativ o saptamana, doua materiale scrise in care se argumenta impotriva folosirii vaccinurilor in general si, in particular la sugari. Chestiunea ma intereseaza intrucat, dupa cum stiti sau tocmai aflati, sunt proaspat tatic.
Primul articol este scris intr-o nota de stiintificitate usor fortata dar suficient de nelinistitoare. Al doilea e plin de chestiuni dubioase si nu-mi trezeste un mare interes (argumentul conspirationist al magnatilor eugenisti care ar finanta vaccinari pentru a reduce populatia globului... brrr... prost
argument...). ce ma fac insa cu primul articol? Aplic principiul:
Ipoteza 1: vaccinurile sunt intr-adevar in corpore periculoase si criminale (iar asta este o chestiune cunoscuta de toata lumea din moment ce si de colegul meu) dar avem de-a face cu mega-conspiratia mondiala absoluta (care cuprinde medici si institutii medicale, guverne ale
tuturor statelor civilizate ale lumii etc) dar pe care doar niste neaveniti marginali o anunta lumii.
Ipoteza 2: Exista controverse la nivel mondial, exista
un debate stiintiific serios intre profesionisti dar analiza risc-beneficiu este inclinata deocamdata si tot mai mult spre beneficii pe masura ce tehnicile de eliminare a riscurilor se perfectioneaza (vaccinurile de acum 30 de ani creau imunogeneticitate prin utilizarea de micro-organisme vii, astazi se folosesc proteinele din ARN-ul virusurilor).
Care ipoteza va pare mai simpla si probabil corecta?
Tin sa sublinez si eu evidentul: acestea nu sunt curiozitati de Teleenciclopedia, ci decizii de care depind la limita vietile oamenilor.
Pot inmulti indefinit situatiile dar crez ca ati priceput ce spun. Prefer sa nu va plictisesc si sa ascund bine briciul (nu, nu in dreptul mintii ci al creierului) precum ardeleanul brisca pentru bucata de slana sau, mai nou, pentru pate-ul Ardealul. Pana data viitoare.

Ce bine ca a mai murit un comunist...

2011-09-11T08:35:00.000-07:00

Stirea despre moartea lui George Marinescu, unul dintre oamenii aceia care, din mijlocul unei banalitati cuminti, erau poate mai cunoscuti pana in cele mai indepartate catune ale tarii decat insusi "Tatucul", este genul de stire pe care n-o poti citi cu un ochi distant ci care iti trezeste nostalgii, fie ca vrei, fie ca nu vrei, nu nostalgia unor vremi cainesti, ci nostalgia dupa tine, cel de atunci, pura durere si stupefactie lichida a trecerii timpului...
Citind stirea pe portalul RTV (http://www.realitatea.net/fostul-prezentator-tv-george-marinescu-a-murit_869581.html), ochii mi-au picat si pe comentariile userilor, lucru pe care-l fac ingrijorator de des in ultima vreme. Iata ce spune unul dintre ei:
S-a mai dus un lingau al regimului comunist. Hai cu ILICI !!
Iar un altul:
neinteresant .IMBUCURATOR ESTE FAPTUL CA INCET DAR SI GUR PROFITORII SI SLUJITORII COMUNISMULUI DISPAR

Se poate continua mult asa. Nu sunt singurele de acest gen. Dincolo de stupefactia pe care mi-a provocat-o mereu capacitatea unor oameni de a se bucura, simplu si frust, de nenorocirile altora ramane fundamentul mai mult decat discutabil al acestei bucurii. A fost o vreme cand imi tresalta si mie pieptul la gandul unei lumi fara comunism in fapte, ganduri si simtiri. Si, da, e adevarat cu fiecare moarte a oamenilor acelor vremuri suntem tot mai aproape de acea lume. Dar ce punem in loc? Ma uit pe fereastra (si uneori nici nu trebuie sa ma uit) pentru a vedea contrautopia de dupa utopie: o masa de tineri amorfa, demoralizata, amorala si prost-hedonista care nu mai este de mult o "tinerime", vad o populatie manelizata si proasta, tot mai lipsita de elementele minimale ale "civilitas", inghesuita sinistru si ipocrit la impartelile publice de sarmale, vad batrani acri care si-au pierdut ultimele firicele de demnitate, vad interlopi si tiganie sinistra, vad saracie acolo unde ar trebui sa vad recunoastere, vad nesimtire lucie la fiecare colt de strada, vad incompetenta si lipsa oricarei directii.

Si atunci, fara a avea pentru perioada comunista altceva decat nostalgia frumoasei mele copilarii, parca mi se face dor de oamenii aceia care, fara a avea stofa de eroi dizidenti, fara a indrazni prea mult impotriva regimului (da, da, uneori de dragul tau...) ti-au varat in maini prima carte adevarata, te-au pus sa asculti primul radio liber, te-au invatat asa cum au stiut ei sa fii demn si curajos si au stiut sa creeze in mijlocul infernului o lume minunata... doar pentru tine.

Nu il cunosc si nu l-am cunoscut niciodata pe Geroge Marinescu. Stirea despre moartea lui si comentariile citate au fost doar impulsul care m-a facut sa scriu ceva aici dupa cateva luni. Scriind acest articol, m-am gandit in primul rand la parintii mei. La cativa profesori. La cativa cunoscuti. Despre care s-ar gasi cineva sa spuna oricand ca au fost niste comunisti imputiti. Nu-l cunosc pe acel cineva. Dar sunt sigur ca dupa ce-ar spune-o, ar ragai si ar pune o manea.

Sergiu Tofan

2011-06-09T13:25:00.000-07:00

Nu va voi spune cine a fost Sergiu Tofan pentru ca n-as sti cum s-o spun. De aceea, ma voi adresa doar celor care l-au cunoscut.
Da, sunt stupefiat ca se poate muri asa. Sunt stupefiat, sunt suparat si aproape refuz sa cred ca se poate.

L-am intalnit prima oara acum 14 ani, pe cand ma pregateam sa dau admitere la Filosofie si imi era greu sa-l iau in serios, asa mic cum era in varful muntelui sau de carti. L-am intalnit ultima oara acum trei saptamani, tot intr-o piramida de carti, intr-un anticariat, pe Balcescu. Mi-a strecurat in mana un Vladutescu si un Rabelais pe care "nu se facea sa nu le iau". Mi-a povestit, ca niciodata, de copiii lui. Ca era mandru si multumit de ei. Ca era fericit ca sunt sanatosi. M-a incurajat afland ca in curand voi avea si eu unul. Mi-a spus ca s-a mai ingrasat putin si ca se simte bine. Si asta a fost tot. Tot si ultima oara.

In orasul acesta sunt putini oameni care iubesc cartile, gandurile, taifasul. Iar fara Sergiu Tofan sunt si mai putini. Si nu doar numeric.

Mi-e greu acum sa-mi imaginez viata fara Sergiu Tofan. Si o spun fara patetism si fara emfaza. Mi-e greu sa-mi imaginez ca, undeva printr-o camaruta de la "Chimie", micutul profesor nu mai buchiseste donquijotesc. Mi-e greu sa-mi imaginez libraria Humanitas si anticariatul Kronos fara Sergiu Tofan. Mi-e greu sa-mi imaginez ca nu voi mai avea niciodata parte de intalnirile intamplatoare cu omul cu care n-am avut aproape niciodata vreo pasiune filosofica in comun dar de care m-a legat mereu o afectiune calda si... cum sa spun... fireasca.

Am pregnant senzatia (pe care am avut-o de foarte putine ori in viata) ca, pierzandu-l pe Sergiu Tofan, orasul nostru isi pierde iremediabil din substanta.

Si mi se pare extrem de nedrept ca atat de putini galateni stiu asta.

Dumnezeu sa-l odihneasca!

Timpul educatiei

2011-04-19T01:17:00.001-07:00

Va prezint aici cateva extrase dintr-un text pe care l-am scris recent pentru intalnirea de lansare a unui proiect dedicat formarii profesorilor. Am ales pasajele care nu sunt de interes strict tehnic. Nu stiu cati veti avea rabdarea si disponibilitatea de a le citi. Nu stiu pe cati va (mai) intereseaza. Scriu insa convins ca intotdeauna ca textul insusi isi va selecta putinii cititori care il merita...

Timpul educatiei

Pentru greci, timpul propice educaţiei este timpul creşterii. Timpul lui physis, timpul împlinirii, timpul plin de răgaz al devenirii bune. Există în Platon o serie întreagă de trimiteri în acest sens. Cunoaşterea se coace şi creşte în noi la fel cum un făt se desăvârşeste în pântecul mamei. Cunoaşterea nu poate fi grăbită, la fel cum devenirea-om nu poate fi grăbită. De aceea, imaginea lui Socrate, educatorul prin excelenţă, este aceea a unei moaşe (Menon). Timpul educaţiei este timpul împlinirii personale (Scrisoarea a VII a). Educatorul nu modifică timpul, nu-l planifică şi nu-l silueşte ci ascultă de el ca de un “judecător al tuturor lucrurilor” şi îl ia ca presupoziţie fundamental, temei (Grund al activităţii sale). Modelul profesoral care derivă direct din premisele culturii antice, greco-romane, este acela legat de figura maestrului. Activitatea profesorală se leagă explicit, în lumea greacă, de raportul dintre maestru şi discipol (există evident nuanţe pentru diversele zone şi perioade ale lumii greceşti; modelul paiedeutic al Spartei, de exemplu, diferă substanţial de cel al al Atenei clasice, fără a fi structural diferit). Invăţarea este văzută, în cadrul culturii antice, mai degrabă ca un proces continuu de formare, un proces de transformare a substanţei umane a discipolului, un proces supravegheat la capătul căruia discipolul se regăseşte modelat şi schimbat în resorturile sale cele mai intime. Raportul dintre profesor (maestru) şi elev (discipol) este un raport complex care implică cele două fiinţe umane la toate nivelele (informaţional, formaţional, afectiv etc). Modelul acesta este unul circular: maestrul învaţa de la discipol poate la fel de mult pe cât învaţă şi discipolul de la maestru, ei se transformă reciproc, situându-se cel mai aproape de modelul visat de modernul Leon Bloy atunci când anticipa cu entuziasm o şcală în care să nu se ştie cine predă şi cine învaţă. Pentru greci, învăţarea se dovedeşte a fi, în primul rând, o formă de philia, o formă de iubire.
Acest sens al educării ca supunere la temporalitate se păstrează mult după epoca clasică, până în Renaşterea târzie. Abia modernitatea carteziană, cu pozitivarea completă a cunoaşterii, cu patosul planificării şi al controlului, va adduce un nou sens, nu neparat mai bun, educaţiei. Dacă educaţia clasică stătea sub semnul creşterii naturale (physice), educaţia modernă (raţionalismul iluminist care începe cu secolul XVII) stă sub semnul funcţionalităţii şi controlului. Educatorul nu mai “ascultă” de timp, ci îl planifică, îl utilizează ca pe o resursă, îl stoarce până la ultimele picături şi consecinţe. Intreaga epocă modernă se hrăneşte din iluzia controlului timpului absolut. Dar funcţionalitatea infinită are ca presupoziţie logică predictibilitatea absolută. Schimbarea majoră de paradigmă s-a petrecut odată cu secolele XVII-XVIII, mai exact odată cu intrarea în modernitate şi cu adoptarea filosofiei iluministe a educaţiei. Profesorul nu mai este din acest moment o figură electă şi suverană a educaţiei, el devine o piesă într-un angrenaj (sistemul de educaţie) care trebuie să fie eficient prin forţa întregului şi nu prin abilităţile şi capacităţile individuale ale dascălului. Evident că, acest sistem de învăţământ nu este decât ecoul în filosofia educaţiei a obsesiei întregii modernităţi pentru eficienţa angrenajului şi a sistemului în raport cu părţile structurale şi componente. In chip paradoxal, inclusiv un astfel de sistem îşi propune să creeze individualităţi, să cultive iniţiative personale şi trăsături de personalitate individualizante. In linii mari, modelul sistemului s-a păstrat până în zilele noastre deşi astăzi el are de-a face realmente cu provăcări cu care nu s-a întâlnit până acum: crearea unui spaţiu unitar dar care să nu excludă diversitatea, pregătirea indivizilor pentru provocări internaţionaliste, adaptarea capacităţilor inidividuale ale elevilor şi studenţilor pentru exigenţele unui camp al muncii comunitar etc Ce rol mai are profesorul în această nouă stare de lucruri? Odată abandonate iluziile fondatoare ale iluminismului, profesorul încetează să mai fie în primul rând un călăuzitor al maselor, un purtător al făcliei cunoaşterii. Lui i se cere mai degrabă să fie un bun executant, un profesionist, un meseriaş. Măsura performanţei lui este dată în primul rând de capacitatea de a pune în practică exigenţele sistemului de putere şi politic pe care îl reprezintă. Evident, el poate continua să joace rolul rebelului, poate avea în permanenţă o atitudine critică faţă de sistemul în care activează dar, în cele din urmă, el rămâne eminamente un om al sistemului, un profesionist. In mod evident, el poate păstra cu elevii sau studenţii săi un raport uman, cald şi profund afectuos dar asta nu mai este o exigenţă a învăţării înseşi, este doar un accident fericit care nu influenţează nicicum în mod direct procesul de învăţare. Simplu spus, învăţarea se transforma iremediabil într-o tehnologie când înainte era mai degrabă o artă. Un alt efect colateral este atunci şi faptul că învăţarea virează în bună măsură dinspre formare către informare. Devine prin aceasta profesorul un simplu executant fără personalitate, o unealtă în mâna unui sistem pe care trebuie să-l prolifereze indefinit? In mod evident, lucrurile sunt mai complexe decât atât. Profesorul este un om al sistemului pentru că nicio fiinţă umană nu poate trăi decât în cadrul unui sistem ale cărui reguli trebuie să le deprindă şi să le înveţe prin intermediul sistemului de educaţie. Dar el poate cultiva continuu elevului simţul şi reacţiile critice, îl poate învăţa continuu, inclusive prin modelul lui personal sensul libertăţii autentice de opinie şi existenţiale. Prin însăşi profesia sa, profesorul este potenţial singurul element critic şi incomod al sistemului pe care îl promovează. Profesiunea de educator este complexa si nobila prin misiunea pe care o are de indeplinit: formarea unor personalitati autonome integrabile social, cu capacitati de gandire critica si creativa, cu un profil moral autentic si cu o inalta profesionalitate;
..nici o profesiune nu cere posesorului ei atata competenta, daruire si umanism ca cea de educator pentru ca in nici una nu se lucreaza cu un material mai pretios, mai complicat si mai sensibil decat este omul in devenire... ancorat in prezent, intrezarind viitorul si sondand dimensiunile posibile ale personalitatii, educatorul instruieste, educa, indeamna, dirijeaza, cultiva si organizeaza, corecteaza, perfectioneaza si evalueaza neincetat procesul formarii si desăvârşirii calităţilor omului de mâine.
Iluzia funcţionării absolute funcţionează ea însăşi atât timp cât sistemul presupune un timp absolut, linear şi, pe cât se poate ne-evenimenţial. Imaginile mecanismelor (în special imaginea ceasornicului, atât de frecventă în epoca raţionalismului clasic) presupun integral timpul funcţionalismului. Timpul funcţionării este însă altul decât timpul evenimentului. Pe cât posibil, evenimentul (în sensul de neprevăzut care survine) trebuie eliminat din viaţa maşinii care funcţionează. Spunem despre un proces care s-a desfăşurat aşa după cum ne-am dorit că s-a desfăşurat fără evenimente. Atunci când pedagogia filosofică s-a pus în slujba eficienţei sociale, ea a exclus evenimenţialitatea şi a început să manifeste tot mai pregnant ceea ce presupusese de la început: de-personificarea pedagogiei, transformarea ei în instrucţie.
Astăzi, şi acest model îşi arată limitele şi pare să-şi fi epuizat resursele istorice. Tocmai pentru că timpul istoric pe care-l trăim a devenit unul dezaxat, puternic evenimenţial, un timp out of joint scos din ţâţâni, cum ar fi spus Hamlet. Trăim era evenimentului. Să preîntâmpinăm câteva neînţelegeri: timpul istoric a fost întotdeauna evenimenţial şi, conform unei bune tradiţii de gândire, istoria este chiar înşiruirea evenimentelor semnificative ale unei societăţi. Evenimentul istoric clasic însă este el însuşi unul inteligibil, previzibil, încadrabil în logica (fie şi dialectică) a unei dezvoltări umane raţionale. Nu întâmplător, modernitatea este epoca marilor istorisme, a marilor utopii şi a marilor modele dialectice, de la Hegel la Marx. Evenimentul integral raţionalizabil pierde potenţialul său anarhic, exploziv şi creator. El devine parte logică a întregului şi premisă a funcţionării (modelul reactoarelor nucleare care rămân simbolul explozivului stăpânit integral prin forţele raţiunii; mediul nuclear rămâne însă, la propriu şi la figurat unul exploziv, cea mai mică breşă în raţiunea care-l controlează provocând efecte devastatoare, ca la Cernobâl sau cel mai mic aleatoriu transformând efortul raţional gigantesc într-unul inutil, ca la Fukushima.
Dar timpurile sunt out of joint. Marea maşină funcţională şi funcţionalistă a istoriei se împiedică, infinite reţele funcţionale i-au luat locul. Orice eveniment local se propagă simultan în medii infinite, de o diversitate infinită. Comunicarea instantanee şi extrem de eficace transformă lumea dintr-un sat global într-un teatru global. Irumperea istorica a comunicării infinite aduce fiecărui eveniment statutul de unic şi timpului istoric un caracter indeterminat şi spectral (să nu uităm ca timpul out of joint e un timp spectral, e timpul fantomei tatalui lui Hamlet).
Care poate deveni rolul pedagogului în general (şi al pedagogului umanist în special) într-o lume a evenimentului ? El nu se mai poate pune în slujba edificării unui anumit ideal de om pentru simplul motiv că nu (mai) există un om unitar. Chipul omului contemporan s-a pulverizat în miliarde de fărâme frânte ale identităţii. El nu se mai poate pune în slujba unui sistem pentru că orice sistem este local şi desprins în nenumărate mini-maşinării funcţionale. Care poate fi rolul pedagogului socio-umanist în epoca evenimentului insidios, a micro-istoriei (micro-istoria nu este epoca istoriei mici şi insignifiante ci epoca în care orice insignifiant poate avea urmări incalculabile) ? Pledăm pentru ideea că pedagogul de astăzi nu mai poate fi conceput decât în termenii unui reglaj fin muzical : el trebuie să devină un dirijor, un pol care să canalizeze energiile discipolului care se străduieşte să evite excesul. Profesorul are a deveni cel care adună la un loc, cel care luptă de partea raţionalului pe fondul abisului neraţional, omul măsurii într-o lume a excesului şi a hybrisului, cel care ascultă într-o lume în care se vorbeşte excesiv, cel care tace în mijlocul vacarmului, cel care este mai mereu uşor pieziş şi neadaptat în lumea adaptării maximale, cel care nu judecă ci înţelege, cel care, pentru a folosi superba expresie a lui Nietzsche, dansează pe spinarea unui tigru. La sfârşitul unei ample mişcări istorice, pedagogul trebuie să-şi regăsească vocaţia de artist, deopotrivă cu abilitatea de a se mira şi de a provoca mirare, să regăsească afectivitatea şi căldura comuniunii umane în cea mai dezumanizată dintre lumile posibile.

De ce n-am mai scris de 2 luni?

2011-04-05T08:42:00.000-07:00

Ma flateaza ca mi se spune ca sunt citit si ma mai flateaza si ca sunt indemnat (uneori de oameni pe care nu-i cunosc personal) sa revin cat mai repede cu postari, atunci cand tac prea indelungat. De ce n-ai mai scris nimic de doua luni? Am primit atat de des intrebarea asta in ultima saptamana incat cred ca merita un raspuns. N-am mai scris nimic de doua luni: 1. Pentru ca n-aveam ce spune 2. Din lene 3. Pentru ca suntem prea multi care scriem bloguri si nu cred in societatea deschisa planetara 4. Pentru ca mi-ar placea sa fiu citit mai mult de elevii mei si tocmai ei ma citesc cel mai putin 5. Pentru ca ma traverseaza periodic si tot mai puternic impulsul de a renunta la acest blog 6. Pentru ca as vrea sa scriu un alt blog, care sa se cheme "Bunataturi de tot felul" si in care sa scriu pentru gasca elitista si calofila care ma citeste si aici dar sa scriu numai chestii pour les connaiseurs, carti, muzici si filme yummy... 7. Pentru ca am avut la un moment ideea sa creez un sondaj de opinie pe blog si sa aflu trei motive solide pentru care ar trebui sa-l continuu blogul 8. Pentru ca in jurul meu se intampla lucruri care ma ocupa tot si nu lasa nimic din mine pentru scrisul pe blog 9. Pentru ca Mugurel si-a sters blogul 10. Pentru ca nu m-am hotarat daca sa scriu despre renuntatul la fumat sau despre primavara asta Allors, vorba lui Burroughs.... voi ati fi scris?

Locul filosofului si al profesorului de filosofie in spatiul romanesc de azi

2011-01-05T08:37:00.000-08:00

Textul de mai jos este un raspuns la textele profesorilor Mihali (Cluj) si Muresan (Bucuresti) cu privire la rolul filosofului in spatiul public romanesc de azi.
Textele celor doi pot fi gasite la adresele urmatoare (in ordinea in care trebuie citite):

Text C. Mihali

Text V. Muresan

Interesantă ideea fostului meu profesor, Ciprian Mihali, acum ca şi atunci profesor de filosofie contemporană la Universitatea din Cluj, de a lansa o dezbatere (publică şi serioasă) cu privire la rolul şi necesitatea implicării filosofului în viaţa cetăţii, astăzi. Interesant, de asemenea, şi răspunsul profesorului Valentin Mureşan de la Universitatea Bucureşti. Indrăznesc chiar să spun, cu toată preţuirea şi prietenia pe care i le port lui Ciprian Mihali, că poziţia profesorului Mureşan domoleşte multe dintre entuziasmele inverse (îmi permit să numesc aşa accesele critice, uşor sentimentale ale lui Ciprian Mihali) din articolul profesorului clujean. Imi permit, de asemenea, să spun că, în articulaţiile ei esenţiale, expunerea lui Mureşan este esenţialmente corectă. Nimic de obiectat argumentării în favoarea unei re-profesionalizări serioase a filosofiei, a redeterminării statutului filosofului de profesie care nu trebuie să cedeze ispitei unei notorietăţi facile şi trebuie să prefere munca aplicată, serioasă şi cumulativă a cercetătorului, după modelul practicat de decenii în lumea vestică, în comunitatea ştiinţifică de factură fizico-matematică. Aş spune însă că între cele doua extreme, între care preopinenţii par să oscileze, (implicarea entuziastă şi fără rezerve în problemele momentului (Mihali) şi retragerea decentă, modestă şi profesionistă în sânul comunităţii cercetătorilor (Mureşan)), există calea de mijloc: implicarea moderată a filosofului în viaţa cetăţii sale, ori de câte ori starea de fapt reclamă o clarificare ce nu poate fi produsă decât de ochi si minţi filosofice. Iar această implicare moderată să poată fi făcută cu naturaleţea şi prestigiului filosofului serios, prins în comunitatea cercetărilor dar nu rupt de prezent. Tocmai pentru că este vocea cea mai acută a societăţii, filosoful nu trebuie sa se întrebuinţeze nici exagerat, nici abuziv.
O altă chestiune pe care cei doi filosofi par să o sară, din grabă sau din raţiuni de economie a argumentării, este aceea a cauzelor care au generat starea comunităţii filosofice româneşti de azi (presupunem, de dragul discuţiei că există o entitate sociala de sine stătoare care poate fi apelată aşa). Dacă absolvenţii de filosofie de astăzi nu optează majoritar spre practicarea unei filosofii aplicate, eficiente social, putem decela cauze multiple. Cele mai importante îmi par a fi, în ordine (crono-logică): inexistenţa unei practici decente a filosofiei în învăţământul mediu (liceal). O spun cu tristeţe şi cu autoritatea celor câţiva ani petrecuţi în sistemul mediu public de învăţământ. Programa liceală de filosofie cuprinde, în proporţie de 90%, texte şi probleme de metafizică europeană canonică. Chiar dacă, uzând aproape exclusiv de talentul personal, profesorul reuşeşte să problematizeze sau să lege materia studiată de contexte reale, visul nu poate dura mult, întrucât un elev pregătit astfel va avea acces la o mai bună practică a filosofiei dar nu va avea nicio şansă la examenul de bacalaureat. De altfel, nu este nicidecum nouă şi nu a trecut nesemnalată problema rupturii schizofrenice de-a dreptul dintre filosofia programelor şcolare de socio-umane (formarea de competenţe de bază cum ar fi gândirea critică şi argumentarea) şi modalităţile naţionale de testare care favorizează net memorarea şi asimilarea necritică. Este regretabil dar trebuie s-o spunem: absolvenţii de liceu cu aplecare şi interes pentru filosofie şi-au construit bazele împotriva sistemului şi nu trecând printr-un filtru de bun simţ pe care acest sistem ar trebui să-l asigure.
In al doilea rând, odată ajuns în mult visata facultate de filosofie, studentul nu are efectiv în faţă modele de bună practică filosofică. Facultăţile de filosofie româneşti pur şi simplu nu sunt nici focare de cercetare, nici de gândire filosofică serioasă. Cu riscul de a jigni involuntar, pot să afirm fără teama de a greşi foarte mult că, în peisajul filosofic de la noi, nu găsim decât arareori cercetători serioşi (de maestri nici nu cred că poate fi vorba). Şi asta nu pentru că nu ar exista material uman ci pentru că nu există un cadru coerent pentru cercetarea filosofică serioasă şi, îmi permit s-o spun, nici o tradiţie în acest sens.
Al treilea motiv pentru care filosoful ratează contactul cu mediul social este de ordin mai general. Nu există structuri sociale în România de azi care să-l primească şi să-l pună la lucru. Nelăsat să crească natural în interiorul unei societăţi care nu-i înţelege menirea şi îi falsifică permanent imaginea, filosoful ajunge să aibă despre sine percepţii groteşti şi false. Inchizându-se în tot felul de mitologii personale, auto-legitimându-se din nevoie şi luându-se în serios din neputinţă, filosoful roman de astăzi nu contează decât în propriii ochi.
Evident, acestea nu sunt singurele motive ale ratării lui. Motivele configurării statutului dubios al filosofului azi sunt multe si imbricate în deconcertante cercuri vicioase. Dar am convingerea că am atins punctele nevralgice fundamentale. Soluţiile au fost desfăşurate convingător în articolele celor doi filosofi. Termenul de predare al lucrării? Ca mai întotdeauna în România… nedeterminat.

Oamenii gri

2010-12-29T10:21:00.000-08:00

Nu suntem negri. A fi negru (black, nihilist) inseamna inca o angajare de care nu (mai) suntem in stare. Negrul pastreaza, in smoala sa, combustia tuturor trairilor, experimentelor, incercarilor si gafelor noastre precedente. Suntem gri, fara a fi gri pana la capat, suntem gri in diferite nuante si intensitati, suntem calduti si iarasi gri pana la a nu ni se mai deosebi conturul din oceanul de asfalt in care ne sufocam. Nu vreau sa poetizez inutil, fie si lucid. Mai bine produc o lista a felurilor de gri. Daca veti simti o oarecare disperare, ea nu e intamplatoare ci indelung decantata.

What kind of grey are you?

Oamenii gri nu gandesc. Cei mai abili dintre ei rotesc un numar (mai mare sau mai mic) de stereotipuri prin care anihileaza orice potential exploziv al evenimentelor. Viata calduta, viata fara sare, viata semipreparata.

Oamenii gri nu stiu sa manance. Se inghesuie in fast-fooduri, cu limbile anesteziate si grosolane, pana la a nu se mai deosebi de sardelele amorfe din Mac Fish.

Oamenii gri nu stiu sa asculte. Propria voce se aude mai des in urechile lor decat cele mai frumoase simfonii ale lumii.

Oamenii gri nu stiu sa taca. Vorbesc atat de mult si de tare incat nu-si mai pun de mult problema daca (mai) au ceva de spus.

Oamenii gri nu se deschid. Locuiesc o lume inchisa ca un uter mort. Un uter care nu se va deschide spre viata, fara chimiile inefabile prin care se creste din altul. Locuiesc o lume saracacioasa ca si reprezentarile cu care o populeaza.

Oamenii gri nu citesc. Ei au vazut filmul.

Oamenii gri sunt niste androizi ratati. Inconjurati de gadget-uri nenumarate care gandesc, calculeaza, coloreaza si planifica in locul lor. Personalitatea robotului de bucatarie.

Oamenii gri nu-si pun intrebari. Valoare de adevar au preconceptiile lor cele mai vechi.

Oamenii gri sunt prost crescuti. Marlani, rinoceri, plavani. N-au banuit niciodata ca politetea e o forma a grijii.

Oamenii gri nu stiu sa se plimbe. Sunt imobili in tampenia imbracata in piele a masinii lor scumpe, de parveniti.

Oamenii gri sunt agramati. Cu toate astea, scriu mult. Dar numai de pe I-phone.

Oamenii gri sunt forma palpabila a vidului nostru zilnic. Cum spunea Orwell, they unexist.

Otelari din toate tarile, uniti-va!

2010-12-05T13:03:00.000-08:00

Azi (5 decembrie 2010), aflandu-ma pe stadionul Otelul (la meciul impotriva Sportului Studentesc) si rasfoind programul de meci, am citit o declaratie a lui Ion Iliescu (da, da, chiar tovarasu`) care se arata "fericit" ("uimit", "magulit"?, nu retin exact termenul...) de performanta "fenomenului Otelul" (sic!)... De altfel, aparte spus, tin si eu sa-i felicit pe baieti pentru un tur superb si sa le urez bafta si primul titlu din istorie...)... Revenind la nea Ion, evident, ma intreb ce are Iliescu cu fotbalul si mai exact cu echipa (ca sa nu zic prefectura...) din Galati...
Apoi, ma luminez... cum sa nu fie omul fericit...?
O echipa saraca si cinstita, dintr-un oras industrial (cel mai industrial, daca imi e permis...) invinge prin munca si sprit colectiv hoardele capitaliste bucurestene aflate la cheremul patronilor exploatatori ai omului de catre om...
Acum, totul e limpede...
Otelari din toate t(z)arile... uniti-va!

Nobelul bate moartea (dar numai pentru cei fini)

2010-11-09T07:03:00.000-08:00

Azi, scotocind printre carti la libraria "Negri" (galatenii stiu despre ce vorbesc, cel putin galatenii care-mi citesc blogul) am auzit un (potential) client intreband librarul: "Paunescu aveti?"... "S-a dat, am avut trei exemplare... s-au dat de ieri, de la prima ora"... Nu mi-am putut stapani o grimasa... Mi s-a parut intotdeauna de prost gust interesul de factura "post-mortem recent" pentru un autor. Nu discut aici valoarea autorului. Desi ar merita, la un moment dat, o discutie pe bune si despre asta.
Ies si intru la "Humanitas", o suta de metri in amonte. Meditez: "aici e aproape exclus sa intalnesc admiratori extrem de recenti ai lui Paunescu". Rationez rapid: "e greu de crezut ca Paunescu sa se vanda in librariile lui Liiceanu iar cititorii care frecventeaza libraria Humanitas sunt probabil admiratori ai dizidentei anti-comuniste si, orice s-ar spune, cititori mai fini decat impresionabilii care descopera poezia lui Paunescu peste cadavrul bardului."
Mandru de rationamentele mele, intru si aud o domnisoara, cu ochi albastri, mari, intreband hotarata si mandra:
"Llosa aveti?"
Si atunci, realizez: in fond, a primi Nobelul e tot un fel de a muri.
Iar morala intamplarii imi pare evidenta.
Nobelul bate moartea. Dar numai pentru cei fini.

PS: Ies cu cateva carti la subsoara, asa cum se intampla in fiecare luna, in ziua de salariu. Laura Restrepo, Carlos Fuentes, Eduardo Mendoza si Peter Sloterdijk (promit sa-mi iau curand si Gramatologia lui Derrida). Si imi dau seama: toti sunt in viata si niciunul nu a luat premiul Nobel. Nu pot sa-mi explic de ce dar ma cuprinde o mandrie fara seaman.

Despre corp. Corpul didactic ... (featuring Gombrowicz)

2010-09-24T11:52:00.000-07:00

Sa va linistesc... Mi-am recapatat umorul. Si pentru ca sunt si generos, nu ma pot abtine sa nu va impartasesc (in extenso) cateva dintre cele mai tari pagini ever despre profesori.
Sursa: Witold Gombrowicz, Ferdydurke, Rao, Bucuresti, 1995

— Poponel, poponel, poponel! Mulţumesc pentru aducere-aminte, dragă profesore! Domnul să vă răsplătească, dragă colega, pentru noul elev! Dacă toii ar şti să micşoreze aşa, am fi de două ori mai mari decît sîntem! Poponel, poponel, poponel, vă vine să credeţi că oamenii maturi, infantilizaţi şi micşoraţi artificial de noi, constituie un material chiar mai bun decît copiii în stare naturală? Poponel, poponel, fără elevi nu ar exista şcoală, iar fără şcoală nu ar exista viaţă! Vă rog să mă aveţi în vedere şi în continuare, instituţia mea, merită, fără îndoială, tot sprijinul; metodele noastre de împoponare nu au pereche, iar sub acest aspect, corpul didactic a fost selecţionat cu cea mai mare atenţie. Aţi vrea să vedeţi corpul?

— Cu cea mai mare plăcere, răspunse Pimko, doar se ştie că nimic nu exercită o influenţă mai mare asupra spiritului decît corpul. Directorul întredeschise uşa cancelariei şi amîndoi aruncară înăuntru priviri discrete, iar eu împreună cu ei. M-am speriat de-a binelea. într-o încăpere spaţioasă, profesorii şedeau la masă şi-şi beau ceaiul muşcînd din pîine. Niciodată nu mi-a fost dat să văd la un loc atîţia bătrîni lamentabili. Cei mai mulţi plescăiau zgomotos, unul clefăia, al doilea molfăia, al treilea trăgea, al patrulea sorbea, al cincilea era trist şi chel, iar profesoarei de franceză îi lăcrimau ochii, pe care şi-i ştergea cu colţul batistei.

— Da, domnule profesor, spuse directorul cu mîndrie, corpul este ales cu grijă şi e nespus de dezagreabil şi de iritant, aici nu există nici un corp plăcut, ci numai corpuri didactice, iar dacă uneori sînt silit să angajez vreun profesor mai tînăr, întotdeauna am grijă să fie înzestrat cu cel puţin o trăsătură respingătoare. Aşa, spre exemplu, profesorul de istorie este, din păcate, un om în puterea vîrstei, şi la prima vedere pare suportabil, dar uitaţi-vă ce saşiu e.

— Da, dar profesoara de franceză pare simpatică, spuse discret Pimko. - Se bîlbîie şi lăcrimează. - Ah, atunci e altceva! Aveţi dreptate, n-am observat. Dar e măcar interesantă? - Dar de unde, nici eu nu pot vorbi un minut cu ea fără să casc de două ori.

— Ah, atunci e altceva! Dar au destul tact, sînt îndeajuns de formaţi, de conştienţi de importanţa misiunii lor pentru a putea instrui? - Sînt cele mai tari capete din capitală, răspunse directorul, nici unul dintre ei nu are măcar o idee proprie; dacă totuşi s-ar naşte în vreunul o asemenea idee, atunci eu alung ori ideea, ori pe proprietarul ei. Sînt nişte nevolnici inofensivi, învaţă numai ceea ce e prevăzut în programe, nu, nu stăruie în ei nici o idee proprie. -Poponelul, poponelul, spuse Pimko, văd că-1 dau pe Jozio al meu pe mîini bune. Fiindcă nu există nimic mai rău decît un profesor simpatic, mai ales dacă întîmplător are şi opinii personale. Numai un pedagog cu adevărat dezagreabil poate inocula elevilor acea plăcută imaturitate, acea simpatică neajutorare şi stîngăcie, acea incapacitate de a trăi, care ar trebui să caracterizeze tineretul, pentru ca să reprezinte un obiect pentru noi adevăraţii şi oneştii pedagogi. Numai cu ajutorul unui personal selectat cum se cuvine vom putea arunca în infantilism întreaga omenire..."

Ole!

Reflectiile amare ale unui profesor de Cultura Civica

2010-09-23T02:25:00.000-07:00

Predau de 7 ani obiectul şcolar Cultura Civica. Obiect care, la nivelul obiectivelor stabilite de programa şcolara, ar trebui sa familiarizeze elevii din clasele a VII a şi a VIII a cu noţiunile şi practicile democratice de baza. Dintre multele obiecte pe care le preda un profesor de Ştiinţe Socio Umane, am considerat mereu Cultura Civica drept cel mai important. Pentru ca de aceste noţiuni şi practici depinde calitatea comportamentului democratic al unui cetaţean. Deşi pasiunea mea for a lifetime este pentru filosofie, sunt conştient ca se poate trai fara sa ştii sensul fenomenologiei Dasein-ului sau rostul judecaţilor sintetice a priori. Dar nu se poate trai demn fara o anume practica uzuala şi fireasca a democraţiei. Ani în şir, realizez acum, am pus prost problema. M-am întrebat şi eu, revoltat, cum pot copiii sa asimileze sensul practicilor democratice şi respectul pentru acestea când exemplul celor de sus era deplorabil. Nu m-am descurajat şi am marşat pe cartea diferenţei între instituţii şi oameni (ultima carte din mâneca, de fapt), învaţându-mi elevii sa respecte principii şi instituţii atunci când oamenii erau mizerabili. Credeţi-ma, e al dracului de greu sa faci nişte copii de 13-14 ani sa respecte entitaţi abstracte. E al naibii de greu sa-i convingi ca ceea ce la noi reprezinta un fiasco total este funcţional în alte ţǎri, şi nu de azi, de ieri. Am predat cu credinţa şi speranţa ca pot forma aceste creiere pentru vremile ce va sa vie, aducându-mi aportul meu minuscul dar semnificativ unei viitoare societaţi mai bune. Acum, dupa cum spuneam, realizez ca am greşit. Ca plecam de la o premisa greşita, atât epistemologic cât şi metodologic. Şi anume de la premisa ca am în faţa nişte creiere virgine, necorupte, nişte foi albe, dupa cum spune Locke, pe care sa inscripţionez textul cel bun. Ma înşelam. La 14 ani, ajuns în clasa şaptea, elevul a trait suficient de mult cât sa fie deja pervertit. El va înţelege greu sau deloc cum individul poate şi trebuie sa fie prioritar în raport cu grupul (sensul oricarei democraţii liberale), cum opiniile şi valorile lui trebuie sa primeze în raport cu şi chiar în ciuda presiunii grupului. Pentru simplul motiv ca, de când intra în instituţiile de educaţie, gândirea individuala îi este descurajata iar presiunea uniformizatoare este imensa. Nu pot sa nu vad în micul şcoler fara opinii dar plin de tupeu pe funcţionarul şters şi obedient de mai târziu, obedient faţa de şefi (pâna la greaţa) dar arogant şi stupid în raport cu beneficiarii serviciilor sale. Cum poate fi învaţat un copil ca fiecare vot conteaza şi ca, în principiu, e mai bine sa alegi, chiar şi cu inima îndoita decât sa nu alegi, când parlamentarii nostri adauga, ionescian de-a dreptul, o suta de voturi din burta pentru a trece o lege organica?!!! (vezi aici) (în treacat fie spus, fiecare parlamentar reprezinta, în medie, 100.000 de votanţi, aşa ca o suta de voturi fictive înseamna aproximativ 10 milioane de voturi… o întreaga naţiune de votanţi, ştearsa în cel mai aberant şi revoltator mod cu putinţa). Cum poate un copil fi învaţat responsabilitatea când aşa ceva se petrece sub ochii tuturor? Cum poate un copil fi învaţat sensul participarii civice când asemenea fapte penale se petrec fara ca vreo instituţie a justiţiei sa se sesizeze? Cum se poate dezvolta normal un copil într-o societate în care schizofrenia trece drept normalitate (Sever Voinescu vorbind despre “reforma statului” dar girând relaxat, cu prezenţa sa, revoltatoarea frauda din Parlament – între noi fie spus, n-am înţeles niciodata cum un om cu inteligenţa lui Sever Voinescu, de ale carui bune intenţii nu ma îndoiesc, a putut crede gogonata cu “reforma statului” şi cum a crezut ca ciuntirea abuziva a Parlamentului poate fi începutul acestei reforme). Adeseori lipsit de personalitate şi de opinii el însuşi, profesorul de cultura civica este tot mai mult un mascarici necredibil care-şi învaţa cu nesimţire elevii sa stea, urmându-i exemplul, cu capul jos pentru a supravieţui urgiei. Sclav fara capacitate de revolta, funcţionar penibil al unui stat care-l umileşte, el nu mai poate reprezenta o autoritate pentru elevii sai. Iar atunci când are personalitate şi demnitate, el devine un Don Quijote tragic (pleonasm?) care încearca uzând de charisma personala, sa-şi înveţe elevii ca, vorba lui Dem Radulescu, ce vad….nu-i adevarat… Personal, nu cred ca mamaliga mai are resurse sa explodeze. Societate pasiva, umila, perversa şi ipocrita, cea româneasca a dezvoltat un sistem canceros capabil s-o perpetueze, sa-i livrez indefinit soldaţi leşinaţi, fara gândire şi fara caracter. Forever and ever.

I have a Facebook account (III) In loc de concluzii

2010-08-23T07:44:00.000-07:00

Intrucat mi-au fost reprosate de cititori la a caror parere tin si pe al caror spirit critic mizez verbozitatea si pretiozitatea primelor doua postari din seria Facebook, m-am gandit sa abordez postarea finala intr-o cu totul alta cheie. Usor aforistica, usor pilduitoare, cu aer de apolog si poate la fel de pretioasa. Tot ce vreau sa spun e cuprins in urmatoarele cateva franturi ca intr-o piersica inversa, in care carnea parfumata e ascunsa de invelisul tare al samburelui.

Autostrada din Sud...

Imi amintesc vag ca exista o nuvela a lui Julio Cortazar care se numeste asa. Am citit-o candva, demult. Nu-mi amintesc decat o senzatie persistenta de bucurie si melancolie pe care am resimtit-o la final. Si faptul ca, de atunci, am inteles definitiv faptul (asa putine lucruri sunt definitive in intelegere) ca splendoarea si derizoriul intalnirilor dintre oameni, absurdul si frumusetea lor pot transpare intr-o clipa, la fel cum pot reprezenta decantarea unei intregi vieti. Mai multi oameni circuland pe o autostrada sunt nevoiti sa opreasca din cauza unui accident si sa petreaca acolo cateva ore, impreuna. Nu se cunosc si nici nu simt nevoia. Nu-si cer numele dar asta nu-i impiedica sa se indragosteasca si sa faca planuri. Nu-si stiu trecutul dar asta nu-i impiedica sa se lase sedusi sau oripilati unii de altii. Niciunul nu vede din ceilalt mai mult decat o "coaja" si nimeni nu vrea sa treaca de coaja. Cunoasterii iubirii i se substituie frivolul mangaierii. Autostrada este redeschisa, masinile se urnesc, oamenii aceia nu se vor revedea niciodata dar poate ca, intre faldurile memoriei si prin ele, tocmai li s-a revelat un nou sens al eternitatii. In minte imi persista imaginea automobilelor indepartandu-se tot mai mult unul de celalalt, prin praful autostrazii, devenit pentru o clipa, praful uitarii. (Bibliografie: Julio Cortazar, Autostrada din Sud)

Cunoaste-te pe tine insuti...

Dictonul frontispiciului de la Delphi, preluat de Socrate si devenit marca a intelepciunii absolute, crez definitiv al introspectiei si sublima sarcina divina... Sa te cunosti pe tine insuti/insati, sa strangi diversul identitatii tale in sigura si senina cunoastere si autoacceptare. Dar daca Socrate, ironic pana la capat, nu incerca sa ne fixeze inainte decat o alta sarcina imposibila? Daca identitatea este, de fapt, imposibil de strans intr-un ghem sau un monolit? Daca a ne cunoaste pe noi insine nu este, de fapt, altceva decat acest efort continuu de a ne vizita vascozitatile, arderile sau duritatile interioare? Arta stupefactiei in fata noastra insine si placerea autosavuranta de a-l recunoaste intotdeauna in noi pe celalalt? (Bibligrafie: Platon, Phaidon)

Insuportabila usuratate a fiintei

Ni se reproseaza adeseori ca tratam oamenii superficial, ca "nu trecem de aparente" si ca a cunoaste un om presupune incursiunea in "sufletul" lui, in "apele lui adanci". Dar cat de des lungimea timpului nu retine dintr-un om altceva decat o vorba, un moment sublim sau ridicol, o zgarietura pe o piatra funerara, un imponderabil suras sau o incruntare morbida, nimic din ceea ce "istoria sufletului" ar putea contabiliza? Superficialul nu se supune adancului, adancimea nu e altceva decat o decantare infinita de suprafete. Intinsa pe infinitul timpului, orice existenta e derizorie si se limiteaza la o constelatie de semne. Sufletul nu e nemuritor, el dureaza doar atat cat dureaza semnele trupului (Bibliografie: Milan Kundera, Insuportabila usuratate a fiintei - Nemurirea)

Coaja lucrurilor...

Trupul este inchisoarea sufletului, spunea Platon. Dupa doua milenii, Michel Foucault il parafraza, rasturnandu-l, spunand ca sufletul este inchisoarea trupului. Nu stiu care are dreptate sau daca unul singur trebuie sa aiba. Dar pot sa incerc sa inteleg ca pielea e dublul sufletului si nu inamicul ei, la fel cum senzatia dubleaza gandirea, mangaierea dubleaza iubirea, respiratia dubleaza privirea, caldura carnii profunzimea inimii. Si, daca privim atent, toate lucrurile au piele, au coaja si vor mangaieri.
(Bibliografie: Adrian Otoiu - Coaja lucrurilor, Susan Sontag - Against interpretation)

BOR si Organonu`

2010-08-17T12:16:00.000-07:00

Stiu ca asteptati cu nerabdare ultima postare din seria "Facebook" (sunt autoironic, nu va impacientati...) si imi fac reprosuri ca nu-mi pot birui lenea pentru a finaliza acea incercare de meditatiune dar pana acum nu m-a scos nici macar vocea datoriei din letargie. Scriu totusi acum pentru a da glas catorva crampe si stupefactii logice care privesc (iarasi!) niticaiva practici ale Bisericii Ortodoxe Romane, cunoscuta si sub numele de alint BOR. Postarea mea ridica niste probleme pe care imi permit sa le cred serioase si astept raspunsuri la fel de serios-lamuritoare, indiferent ca vor veni de la clerici sau mireni.
Nu ma pretind vreun cunoscator profund al teologiei crestine desi i-am destelenit itele imbricate prin mai toata gandirea europeana post-christica cel putin in ultimii 10 ani ai vietii mele. In schimb, cred ca am o gandire logica solida si cu ea ma ridic intru a infrunta secolele de scholastica si mileniile de bombastica. Inteleg ca dogmele sunt adevaruri revelate si ca, la limita, miezul lor poate transcende logica. Inteleg ca supra-rationalitatea e semnul divinului si admir finetea psihologica a acelui credo quia absurdum al lui Tertulian. Dar, in acelasi timp, cred si ca practicile unei institutii, fie si fondate pe maiestatea absoluta si infailibila a sacrului trebuie sa fie in acord cu propriile adevaruri revelate.
Ori, aici se itesc cateva dintre crampele mele logice (si, de ce nu, umane...).
1. Condamnarea sinuciderii si refuzul clericului de a sluji unui mort care s-a sinucis.
Cu ce poate fi echivalat acest refuz? Poate fi el echivalat cu o condamnare a actului in numele valorilor crestine? Refuzul de a sluji inseamna damnarea a priori si fara recurs a sinucigasului? Este el sortit iadului vesnic? Si, daca da, atunci cum ramane cu infinita iubire a lui Dumnezeu (genitiv obiectiv si subiectiv), cu capacitatea lui de a acorda iertarea oricui, oricand? Cum ramane cu capacitatea iubirii de a rascumpara totul? Iar daca Dumnezeu decide sa ierte un sinucigas ("caci mult a iubit...") inseamna ca Dumnezeu poate fi in dezacord cu unica sa biserica, universala si apostolica?
La moartea mult iubitei (post-mortem) artiste M.M., vedeam la teve un preot incercand sa explice ca biserica poate face exceptii daca se dovedeste ca sinucigasul era bolnav psihic. Trecand peste observatia ca, probabil, cei mai multi dintre sinucigasi nu sunt (cel putin in tara asta) diagnosticati in prealabil cu patalama la mana, intreb: finalizarea actului sinuciderii nu este, in sine, dovada unui profund dezechilibru psihic? Altfel, ce organism se poate razvrati impotriva propriei ratiuni?
2. Refuzul (recent, la data scrierii) BOR de a oficia slujbe de inmormantare unor bebelusi nebotezati, morti in incendiul de la Maternitatea Giulesti.
Intreb: care sunt semnificatia si motivul refuzului? Ne-apartenenta (inca) la comunitatea crestina? Dar atunci care este statutul ontologic al unui nebotezat? Nu este el creatura Domnului? Sau pur si simplu vocatiei universale a crestinismului i se opune parohialismul sectar al unor popi fara vocatie de preoti? Trebuie oare sa reamintesc ca Isus Cristos se declara fiu al lui Dumnezeu cu mult inainte de botez (scena din templu de la varsta de 12 ani...). Daca lucrurile stau cum vrea BOR, in numele carei autoritati mai poate fi condamnat si respins avortul?
Astept raspuns urgent altfel ma declar agnostic.

I have a Facebook account (II) Miturile fundamentale

2010-08-05T12:58:00.000-07:00

Afirmam in precedenta postare ca adesea condamnarea si chiar incercarea de a intelege fenomenul www se face azi in numele unei grile umaniste, in buna masura mitologice. Sugeram, de asemenea, ca virtualul nu poate fi citit printr-o astfel de grila decat ratandu-i-se natura. Ceea ce este implicit in aceste asumptii sunt cateva convingeri. In primul rand ca virtualul nu este un simplu instrument ci un mediu ontic, un mediu purtator de lume, un (nou) spatiu cu propriile reguli de functionare care trebuie inteles plecand de la ceea ce are specific. In al doilea rand, de la convingerea ca emergerea acestui mediu nu este, in sine, o problema de morala. Evident, pot fi puse probleme de morala interne ba chiar specifice mediului virtual dar aparitia si dezvoltarea sa nu sunt in sine un eveniment care sa poata fi catalogat in termenii morali. In al treilea rand, convingerea ca mediul virtual este un mediu la fel de uman ca oricare altul care pune in joc la fel de multe posibilitati si provocari umane.
In cele ce urmeaza, voi incerca sa decelez acele mituri (pe care le consider fundamentale intrucat ele sunt in acelasi timp norma si criteriu) care stau la baza acelei gandiri (pe care, pe urmele lui Heidegger, am numit-o umanista) in numele careia se petrece azi condamnarea mediului virtual. Aceeasi gandire care a nascut si stiintele umaniste (inclusiv psihologia/psihiatria sau sociologia) cu pretentiile lor explicative de azi.

MITUL ONTOLOGIC: Exista o "realitate" reala, opusa surogatelor, mediilor false si falsificante (in cazul de fata, "realitatea autentica" a naturii, balegarului, apusului de soare etc opusa mediului virtual alienat si alienant). Dupa parerea mea, aceasta opozitie intre real si virtual, cu touche-ul romantic-samanatorist al fanului si balegarului este o forma (doar o forma!) a celebrei opozitii platonice intre aparenta si esenta, in numele careia este repudiat fantasticul, imaginatia, ba chiar scrisul literar si chiar arta plastica. Cu alte cuvinte,"realitatea" a avut dintotdeauna inamicii ei. Trebuie precizat insa ca, desi opozitia real-virtual se fundamenteaza la baza pe distinctia platonica sus amintita, ea nu este la fel de scrupulos argumentata si nici la fel de incarcata metafizic. Cei care gandesc azi virtualul in opozitie cu "realul" aleg pur si simplu cea mai facila si mai naiv epistemologica pozitie cu putinta (cu radacini romantice, dupa cum aratam mai sus). "Realitatea" balegii, pielii, amurgului sau fanului are intaietate ontologica pentru ca asta ne-a invatat simtul comun dintotdeauna ca este real. Acelasi simt comun care ne spune ca soarele se invarte in jurul pamantului (cum cred inca 42% dintre compatriotii mei) sau ca pamantul e plat ca o placinta. Sa nu uitam insa ca actul auroral al gandirii europene, binecuvantatul secol VII a. Chr., secolul lui Thales), toata febra ioniana prin care Europa a iesit din mit si a intrat in discursivitate se face impotriva simtului comun, a ceea ce se vede, a haoticului simturilor etc (Parmenide invatandu-ne ca miscarea e aparenta si Zenon creandu-si paradoxurile...)
Nu vreau ca postarea mea sa devina pretioasa dar cum sunt convins ca nu ai voie sa ai opinii despre "realitate" daca n-ai citit nimic despre asta sau te-ai rezumat la revista "Psihologia, azi", am sa mai dau deci cateva referinte. Nu trebuie sa uitam ca, de la Thales din Milet incoace (ma refer strict la Europa), conceptul de "realitate" s-a teoretizat si s-a rafinat continuu (de la disputa dintre eleati si heraclitieni, trecand prin Platon, Augustin sau Copernic si ajungand pana la incredibilele descoperiri din fizica ultimului secol si jumatate: Einstein, Planck, Heisenberg, Schrodinger... Cati dintre metafizicienii balegarului stiu ca locuim un spatiu Calabi-Yau in 11 dimensiuni, din care 7 incolacite?) In aceasta constructie continua a unei realitati plurimorfe, virtualul isi are locul lui. El e un mediu specific lumii si istoriei noastre care ne modeleaza si ne conditioneaza zi de zi vietile. Sub presiunea lui, categoriile clasice, mai mult sau mai putin naive vor sucomba sau se vor redefini. Pana atunci, salut incercarile inca stinghere si intempestive de a-l gandi (Deleuze dar, mai ales, Baudrillard).

MITUL IDENTITAR:

Exista o identitate a individului (ca miezul unei nuci) care-i exprima esenta autentica, specificul si unicitatea si care este marca lui veritabila. In comparatie cu aceasta, mediul virtual este parazitat de masti, de avataruri inauntetice, de falsitate si, in termeni morali, de ipocrizie.
Conceptul unei identitati autentice si unice a fost supus de mult criticilor corozive ale filosofilor (Nitezsche, Husserl, Heidegger etc) iar fantasma unui "eu"autentic de mult abandonata, in gandirea umanista serioasa. In locul acestei identitati-bloc, asezam o identitate multipla, fracturata in sine, imposibil de totalizat, care mai degraba "lasa urme" decat "se exprima". Asemeni maestrului budist care-si indeamna invatacelul sa nu indrageasca nimic, spunand mereu "neti...neti" ("nu asta, nu asta"...), identitatea plurala isi accepta infintele forme de prezentare ("si asta, si asta"). Daca vrem sa acceptam utilizarea terminologiei (tot romantice!) a mastilor, cred ca Nietzsche a spus totul atunci cand ne-a avertizat ca in spatele mastilor nu vom gasi niciodata decat alte masti.

MITUL AFECTIV:

Virtualul naste false apropieri, contacte false, instrainare, lipsa de afectiune autentica. Capabila de a facilita contactul veritabil intre oameni este doar realitatea. Acestei convingeri mitologice ii pot opune din start un argument simplu si empiric: pot numara mai multi "oameni" de care m-am apropiat si pe care i-am intuit la nivelul cel mai profund al umanitatii lor printre personajele din carti sau cele de film decat printre oamenii reali. Si asta fara sa "fug din realitate" sau fara sa-mi pierd luciditatea. Gregor Samsa, Leopold Bloom sau Mircea (care fiind totusi al lui Cartarescu, nu este Mircea Cartarescu) sunt efectiv si literal mai "reali" decat, sa spunem, vecinul meu de la 4 ("he unexists", cum ar spune Orwell). Daca as fi putin mai teoretic (m-am dedat delirului teoriei in toata aceasta postare, stiu...) as spune ca "lupta/infruntarea", "polemos" cum ii spuneau grecii este "mai" fundamentala decat apropierea. Ca sa fiu pretios pana la capat, as spune ca apropierea este un mod al dezbinarii. Iar infruntarea dintre oameni, infruntarea continua in care imi asez, uneori sfidator, alteori tandru, identitatea mea plurala si ciuruita in fata "celuilalt" este "adevarul" legaturilor dintre oameni. Iar acest polemos exista peste tot, impletit sinuos cu atractia: intr-un zambet, intr-o strangere de mana, in pat, la mii de kilometri distanta sau in retea.

Acestea sunt, cred, miturile fundamentale din perspectiva carora se tine astazi discursul continuu, murmurat si anonim prin care "realitatea virtualului" este pusa sub chingile normalizatoare. Fie ca aceste chingi apartin discursului psihiatriei, moralei sau pur si simplu discursului media.
In postul urmator, ultimul din seria "I have a Facebook account", voi incerca sa sugerez cateva repere pentru o gandire pozitiva a virtualului.

I have a Facebook account (I) I`m not afraid to use it !

2010-08-03T10:59:00.000-07:00

"Tout est devenu virtuel sauf, une fois encore le rapport de classe, les pôles de la richesse et de la pauvreté... Facebook est fait pour l'oublier ou du moins le masquer, avec aussi celui de la solitude.. "
Claude Karnoouh - Facebook comment

In timp ce fenomenul www a luat o amploare (sociologic previzibila, as spune) epica, in timp ce junii, coptii, ba chiar si senectii navigheaza gratios pe crestele facebook-mess-yahoomail -ului, incercarile serioase de a intelege natura fenomenului lipsesc. Acolo unde exista incercari de a intelege, discursul, atunci cand nu este cliseizat si facil, utilizeaza un imaginar mitologic inca nedestelenit. Analizele lui Baudrillard sau Virilio sunt inca inaccesibile publicului (si cand spun public, nu ma refer in primul rand la utilizatorul vesel si mediu de internet care foloseste mediul virtual fara sa se intrebe cum functioneaza, ci la psihologii/sociologii/filosofii etc virtualului) iar incercarea de adapta discursul clasic al umanismului la fenomenul net naste false intelegeri si proaste iluminari. Nu ma pierd in digresiuni sterile, ci voi pleca de la un articol pe care-l consider simptomatic pentru felul necritic, alarmist si fals-stiintific in care este abordat subiectul. Ca o ironie, linkul l-am gasit pe Facebook.
Articolul intreg aici.
De la inceput, aflam ca "Pentru mulţi tineri, reţeaua de socializare Facebook a devenit o problemă serioasă în momentul în care „şi-au mutat" întreaga viaţă în mediul virtual. Psihoterapeuţii susţin că este vorba despre o dependenţă care poate distruge viaţa reală a individului."
Binomul virtual-real nu poate fi folosit pur si simplu asa. Sugerand ca viata reala (real life) trebuie opusa unui fel de viata falsa (fake-life) care ar fi reprezentata de mediul virtual. Mediul virtual este generator de emotii, experiente, comunicare intr-un fel (este adevarat, alt fel) cu nimic mai putin "autentic" decat cel "real". De altfel, de la Nietzsche incoace, trecand prin Heidegger, Deleuze, Einstein, Max Planck sau Woody Allen, conceptul de "realitate" s-a tot inmuiat devenind nimic mai mult decat un jalon teoretic. Nu vreau sa sugerez ca fictiunea a luat locul realitatii ci ca insusi conceptul de realitate a devenit atat de sintetic si de eterogen incat poate suporta atat fictiunea cat si virtualul.
"Această reţea de socializare permite o formă de comunicare neîntreruptă, pe când e-mail-ul, spre exemplu, e limitat. De aici şi senzaţia utilizatorului că, în măsura în care nu intră frecvent pe contul său de Facebook, pierde firul şi asta îl frustrează. De asemenea, îi dă utilizatorului iluzia apropierii, proximităţii. Astea ar fi avantajele, în opinia pasionaţilor. Tot ei îi văd şi punctele slabe. Faptul că nu permite o ierarhizare a informaţiei, nu poţi discerne ce e adevărat sau nu, iar specialiştii identifică drept un posibil efect al utilizării frecvente şi scăderea capacităţii de concentrare. Altfel spus, setat la ritmul cu care se succed postările pe Facebook, te infantilizezi în viaţa reală."
Care dintre aceste caracteristici nu apartin si "realitatii" in sensul ei tare? Comunicarea neintrerupta - continuitatea - iluzia proximitatii - imposibilitatea de a ierarhiza informatia in lipsa unor repere axiologice si epistemologice sigure - scaderea capacitatii de concentrare sunt constante ale vietii fiecaruia dintre noi, cu Facebook sau fara, cu net sau fara. De unde devine inca o data evident caracterul fabricat si facil al binomului virtual-real pe care este operata intreaga critica.
Articolul gloseaza voios in continuare balacindu-se in aceeasi negura necritica.
" Psihoterapeutul Cristiana Haica explică însă că, dacă ai foarte mulţi prieteni pe Facebook, acest fapt nu te va face un mai bun comunicator, ci, cel mult, un abil „controlor de trafic" al mesajelor virtuale, iar dacă eşti foarte dedicat acestui mod de a relaţiona, este clar că nu mai ai timp pentru comunicarea „face to face" şi vei deveni din ce în ce mai incapabil de a menţine o relaţie în lumea reală. „Regulile sunt foarte diferite în cele două lumi, iar creşterea abilităţilor de comunicare şi a frecvenţei de relaţionare în una dintre ele face ca relaţionarea în cealaltă să fie proporţional mai mică." Psihoterapeutul mai susţine că dependenţa de internet, inclusiv cea de Facebook, se tratează ca orice adicţie, dar este foarte dificil deoarece sevrajul este destul de greu de tolerat."
Mostra tipica de prostie nostalgica. De ce este comunicarea face-to-face preferabila? Sunt absolut convins ca nu veti gasi nici macar un singur argument convingator. Poate e de luat in calcul fie si pentru o clipa ca "prezenta" face-to-face" este doar un alt fel de prezenta in raport cu cea pluriforma si proteica a retelei.
Evident, din orice articol care se respecta, nu poate lipsi psihologul, falsul epistemolog.
"Hilary Betts este unul dintre terapeuţii din Marea Britanie care tratează cazuri de dependenţă de internet, inclusiv de Facebook, în cadrul clinicii The Priory Group. Betts consideră că utilizarea excesivă a Facebook-ului poate duce la izolare, degradarea relaţiilor de familie, distrugerea carierei şi chiar la ruinare financiară."
Sa zicem ca ar fi asa. Presupune asta ca frecventarea retelei este in sine o forma de dependenta? Psihologia elementara a afectivitatii ne invata ca orice pasiune (fie si de gen hobby) este pasibila de a se degrada si de a deveni obsesie si a genera comportamente compulsive. Daca aplicam grile atat de stupid inguste atunci va trebui sa ne recunoastem in curand compulsia in ceea ce priveste lectura sau muzica buna. Nu am rabdarea de a trece in revista toate alarmele madamei psihiatru. Dar personal consider ca mediul virtual nu e in sine cu nimic mai generator de patologie psihica decat cel real (folosesc opozitia virtual-real incercand sa lupt pe limba adversarului, intrucat pentru mine binomul nu are sens).
Nedeclarata nicaieri (poate si din lipsa de cultura filosofica minimala a opinentilor) dar presupusa peste tot este si teza mitologica a unei identitati reale, "fara masca", ca opusa "falsei identitati" a navigatorului. Nimic mai necritic si mai greu de sustinut decat aceasta teza (atat de draga, totusi, simtului comun). Eu nu pot vedea sub conceptul "identitatii" altceva decat cristalul cu o mie de fete, aleph-ul lui Borges, nenumaratele perspective (imposibil de totalizat) care ne "scriu" zi de zi. Iar, din aceasta perspectiva, mediul virtual nu ne multiplica si nu ne falsifica mai mult decat cel real. Realitatea e la fel de speculara ca si virtualul. In spatele mastilor nu sunt decat mastile for ever and ever.
O alta teza mitologica, implicata dar nerostita este aceea a superioritatii axiologice a "naturii" in raport cu artificialul fals al virtualului. (Nu ma pot abtine si va dau copy/paste la unul dintre comentariile articolului, simptomatic pentru acest tip de nostalgie blegoasa: "au reusit sa izoleze indivizii, mai usor de manipulat. aceasta nu este socializare. Au reusit sa distruga familia, sa creeze indivizi care nu-si asuma responsabilitati. Iesiti afara in natura dragilor... un rasarit sau un apus de soare, o adiere de vant, mirosul ierbii sau al balegarului, viata reala cu bucuriile si primejdiile ..."). Inainte sa dati din cap aprobator balacindu-va in amintirea ultimei escapade la padure - cu mici de la Billa, cu tranzistor, cu mini-tv si cu gps, of course - intrebati-va cat de cultural/artificial/conventional etc este conceptul insusi de "natura". Naturalul opus conventiei este o fantasma inradacinata in mitologiile lui Platon dar la care ar fi trebuit sa renuntam macar de la Ferdinand de Saussure incoace.
Pentru ca vreau sa fac pe plac si prietenilor carora le plac concluziile, am sa formulez my point astfel incat sa-mi arunc o punte si catre urmatoarea postare. Este nevoie de o alta gandire pentru a gandi virtualul, este nevoie de o gandire in acelasi timp fluida si critica care, vorba lui Heidegger, sa lase sa vorbeasca virtualul insusi. O astfel de gandire este posibila ba chiar practicata acolo unde limbajul shrink nu s-a combinat inca cu ignoranta conceptuala completa. Jaloanele si cadrul acestei gandiri vor fi aproximate in postarea urmatoare.

A fi sau a nu "fii"...

2010-07-30T02:43:00.000-07:00

M-am nascut intr-o casa cu multe carti. In care se citea mult. Desi ai mei erau oameni simpli, fara facultate - tata fost sportiv resapat in "maestru" mecanic iar mama asistenta de farmacie - de cand ii stiu traiesc intr-o familiaritate tandra cu cartile pe care le citeau/citesc cu patima, le sterg de praf periodic cu touche-ul mangaierii. Continuu sa cred (asa cum continuu sa scriu "eu continuu" in ciuda DOOM-ului) ca aceasta familiaritate dragastoasa cu cartile este parte esentiala a educatiei oricarui copil. As putea sa va spun cum ma jucam cu cartile pe covor sau cum am invatat pe de rost "Joc secund" fara sa pricep aproape nicio vorba doar ca sa pot spune de sarbatori un plugusor mai smecher. As putea sa va povestesc cum, adolescent fiind, pierdeam zile intregi cu tata facand rebus, cu febra 40 si insomnii pentru ca nu gaseam solutia corecta din cate-un careu nabadaios (apropos, ia incercati sa gasiti solutia la Muiere nedorita in casa (din 7 litere)). Nu vreau sa va povestesc toate astea pentru ca nu intentionez o postare tandra si (horribile dictu!) nostalgica. Ci mai degraba una indignata si scarbita. Desi stiu ca probabil scarba asta nu va ajunge la cine trebuie.
Prieten fiind de mic cu cuvintele (imaginati-va ce sonoritati de incantatie magica pot avea in creierul unui copil de nici zece ani... "Nadir latent, poetul ridica insumarea/ De harfe rasfirate ce-n zbor invers le pierzi..."), le-am simtit vii, carnale, senzuale, imbufnate sau vesele, tamaduitoare sau dure. Am invatat sa le tratez cu respect, sa ma feresc de a le face rau aproape cu aceeasi grija pe care as fi purtat-o unor copii sau unor fiinte dragi. De aceea poate ca, ori de cate ori faceam o greseala de gramatica, simteam imediat rusine si jena fata de propria fiinta ca si cum siluirea unui cuvant sau a unei reguli de gramatica presupunea injosirea si descalificarea propriei mele persoane. Din fericire, n-am avut multe astfel de momente in viata (mai frecvent mi se intampla de cand sunt profesor, dupa mii de lucrari agramate citite, sa mai sun cate un prieten si sa-l intreb, stupefiat de propria-mi ignoranta, cum se scrie aia sau ailalta). A venit revolutia, cartile copilariei au fost inlocuite de laptopuri, plasme, animatii 3D, i-poduri. Inca unul din majorele handicapuri sufletesti ale tinerei generatii, dureros de inconstienta de minunile de care este privata. Mass-media s-au inmultit, vorbaraia e multa, uzul limbii s-a democratizat. Mult discurs, e normal sa se mai faca cate o eroare de gramatica, mi-am zis. Luandu-mi in serios meseria de profesor (nu indraznesc sa spun job, joburi sunt alea de la bussines analyst in sus), am alocat continente de rabdare elevilor mei, invatandu-i pe cat mi-a stat in putinta sa se descurce in universul haotic al cratimelor. Desi asta nu era in fisa postului. Cand am vazut aceleasi erori in titrajele filmelor, mi-am zis ca nu e normal dar ca nu e inca ingrijorator. Traducatorii aceia sunt in fond doar pr-specialists, nu filologi. Ce SNSPA-ul meu? Cand, de vreo 6 luni incoace, am inceput sa gasesc porcarii si in texte de literatura universala aparute la edituri prestigioase, am realizat ca situatia e mai grava decat pare. Ca eu si prietenii mei, cu copilariile fascinate de Winnetou sau Jules Verne, care spun inca"sa fii" si nu "sa fi", "a fi" si nu "a fii", "sa stii" si nu "sa sti" am reusit sa ajungem o minoritate cu mai putine drepturi decat tinutul secuiesc (daca tot veni vorba, incep sa suspectez ca in ceea ce priveste "i"-urile de la sfarsitul cuvintelor este probabil vorba de o problema neurologica, o conexiune pe invers din motiv de Cernobil... altfel, cum sa pui absolut de fiecare data un "i" acolo unde trebuie doi - de exemplu, "sa sti" si sa pui doi acolo unde trebuie unul - de exemplu, "a fii-. Si sa nu credeti ca sunt "decat scapari" cum ar spune mai toata lumea intrata in Europa pe ruta Craiova-Rosiori de Vede - Bucuresti. Sunt malformatii intelectuale la fel de hidoase ca o mana ciunga sau un bot de iepure. Si ce e cel mai revoltator e ca ele nu mai supara pe nimeni. Nici pe cei care le poarta, nici pe cei care le suporta. Ele nu mai sunt resimtite ca injositoare sau maligne. Sunt accidente benigne, intamplatoare si superficiale... Ca alunitele... Nu-mi fac iluzii. Agramatismul va prolifera altauri de celelalte forme de tampenie ascunse sub masca emanciparii tehnologice si nu numai. Dar eu in timpul asta, cu aerul meu usor anacronic, voi continua sa mizez pe cuvinte, sa le abordez cu dragoste acolo unde sunt, inghesuite ca soldatii intre copertile cartilor. Voi continua sa citesc in parc si sa prefer, in 90% din situatii, cartea televizorului. Si apropo de citit in parc. Azi am citit vreo ora in Gradina Publica incercand sa inving caldura cu o sticla de Fanta alaturi. Pe care scria... "Trimite codul din interiorul dopului si poti castiga vouchere in valoare de 500 de lei zilnic pentru bebelusul tau. FII o mamica fericita!" Le-am ascultat sfatul. Sunt fericit.

Insuportabila usuratate a nostalgiei

2010-07-26T23:06:00.000-07:00

Aristotel spunea ca este suficient sa cunosti bine un particular pentru a intelege universalul. Cunoaste bine un om si va fi clar ce numim indeobste umanitate. Tot astfel, luati un semn al vremii si veti putea recrea lumea care ii serveste drept fundal. "Semnul" meu se leaga de un foarte recent publicat sondaj de opinie care arata ca aproximativ 40% dintre romani (cam 50% la sat, cam 32% la oras) il regreta pe Ceausescu si ar vrea inapoi vremile alea. Personal, m-am saturat de rahatul asta si as vrea sa nu mai aud niciodata discutia despre nostalgie. Cred cu tarie ca nostalgicul este o specie deranjanta de intarziat (dupa caz, emotional, intelectual sau social-politic). Ca orice specie, si aceea de nostalgic ascunde diferite varietati. Exista nostalgici in varsta (sa le spunem nostalgici-ontologici), cei care au locuit o viata intreaga o lume si care acum ii plang de dor pentru ca sunt prea batrani sau/si prea fricosi pentru a locui o alta. Ei nu regreta un regim ci un univers, ale carui reguli le cunosteau si pe care le imblanzisera cumva, in absurdul lor. Ei sunt o marturie vie a faptului ca fiinta umana, desi are ontologic o anumita plasticitate, nu poate fi transbordata indefinit dintr-o lume intr-alta. Vi-l amintiti pe batranul acela din Shawshank Redemption care nu mai poate trai in libertate dupa o viata in puscarie? Pe undeva, aceasta specie de nostalgic are o justificare inscrisa profund in chiar natura umana.
Exista apoi nostalgicii care-si confunda nostalgiile. Cei care nu resimt nostalgie dupa lumea comunista, dupa aberatiile si monstruozitatile ei, ci mai degraba dupa zorii propriei lor fiinte. Ei se imbata pur si simplu de parfumul timpului, de melancolia curgerii, de delirul lui panta rhei. Pe ei, nostalgia ii duce inapoi printre blocurile fara curent unde s-au sarutat prima data, la coada de la paine unde si-au cunoscut viitoare sotie sau prima iubire oferindu-i tandru un colt de cartela. E ceva duios si profund adevarat in toate acestea dar nu cat sa justifice un regim structuralmente criminal. (Din acest tip de traire, Cartarescu extrage substanta lumii din "Orbitor I" sau "Nostalgia", carti de care raman profund legat in ciuda faptului ca a devenit oarecum trendy sa-l balacarim pe Cartarescu in buna traditie romaneasca a cacatului-pe-valori).
Exista apoi nostalgicii-imitatori, cei care-si declara nostalgia dupa niste vremuri pe care fie nu le-au trait decat la varste prenubile fie nu le-au inteles. De fapt, ei sunt incapabili de nostalgie veritabila. Sunt, simplu spus, imbecilii siluitori ai logicii care cred, cu un sofism pe cat de banal pe atat de raspandit ca daca acum este rau inseamna ca atunci era bine. Exista apoi lichelele. Vadimii, securistii, lingaii regimului. Nu s-au dezis niciodata de atasamentul lor la lumea terorii. Reprezinta specia cea mai dezagreabila dar pe undeva si cea mai fidela propriei putreziciuni.
Nu stiu daca am alcatuit o lista exhaustiva. Probabil ca nu dar nici nu-mi propun. Nu pot insa sa nu ma intreb care este aluatul comun al oamenilor acestora intre care daca pui plus obtii aproape jumatate din populatia Romaniei. Pe ce se bazeaza apartenenta lor la aceeasi specie? Cred ca pot raspunde, fara sa-mi ascund sau sa-mi inabus indignarea: pe putinatatea si suficienta propriei fiinte, incapacitatea minima de a empatiza cu oamenii aceia demni care au refuzat sa pactizeze cu calaii (de la Lucian Blaga pana la Gheorghe Ursu si Elisabeta Rizea), ura sau dispretul fata de puritate, incapacitatea de a intelege logica de mecanism kafkian al oricarui totalitarism, aversiunea fata de gandire si/sau libertate. Ceea ce este cu adevarat grav insa este ca azi, la douazeci si ceva de ani de la Revolutia din 1989, statul roman continua sa fie, la nivelul aproape al tuturor sistemelor sale publice, acelasi stat comunistoid falimentar iar populatia Romaniei, incapabila sa se constituie intr-o societate civila veritabila, seamana ca nivel al culturii si intelegerii civice cu populatiile central-sud-americane sau ex-sovietice.
Si mai grav este insa ca situatia se va perpetua indefinit pentru ca nu exista nici sistem de educatie, nici repere, nici oameni de valoare, nici modele autentice, nici personalitati care sa respire firesc caracterul si demnitatea. Si atunci, nu va mai uitati stramb la mine cand nu deschid televizorul cu zielele sau cand ma retrag in cate o carte de filosofie de acum 3000 de ani. N-o fac pentru ca sunt elitist, fanfaron sau evazionist. Ci pentru ca mi-e rusine. Si de Blaga, si de Ursu si de Elisabeta Rizea. Si de Ierunca si de Lovinescu. Si de Paul Goma si de Mircea Dinescu. Si de Norman Manea si de Doina Cornea. De naivitatea si inutilul luptei lor. De mine si de noi toti. De incapacitatea noastra de a face ceva.

La momentul cand scriu aceste randuri, o respectata personalitate a luptei anti-totalitare si un important promotor al valorilor europene se afla in greva foamei pentru a protesta impotriva modului abuziv, ilegal si in rasparul valorilor competitiei si lucrativitatii in care se fac restructurarile de personal din institutiile publice de cultura. (Detalii aici)
Un protest radical in numele demnitatii si bunului-simt? In Romania de azi? Aproape ca devin nostalgic...

Cronica unei morti comentate (sau incercare de analiza fenomenologica cu degajare de tipuri umane morbide)

2010-07-16T08:14:00.000-07:00

In memoria bunului simt

Am avut mereu oroare in fata mortilor publice. A mortilor publice ale persoanelor publice. Multi s-au dus si n–am suflat o vorba. Nici aici si nici din gura. Pe unii i-am iubit si-i simteam mai intimi decat pe majoritatea rudelor (il amintesc doar pe Gheorghe Dinica). Dar n-am spus nimic pentru ca am oroare de exhibarea trairilor mele vizavi de morti. Care nu stiu daca sunt neaparat mai autentice decat ale altora. Dar, asa cum copil fiind, nu mancam ore intregi la scoala pentru ca mi se parea impudic un asemenea gest (nu va temeti, m-a invins intre timp Zeitgeist-ul lui Mac Donald`s, mai infulec cateodata cate o plescavita sau un hamburger la colt (un colt generic)… dar nu de la Mac, macar asa sa protestez si eu…), la fel, refuz sistematic sa iau parte la jalania nationala, ori de cate ori o persoana publica (uneori se intampla sa fie chiar o personalitate) se duce. Chiar daca ea ocupa un micron patrat din reteaua mea neuronala care adaposteste memoria afectiva. Cum se intampla in cazul de fata. Ca la orice copil care a crescut cu Electrocordurile in casa. Desi pe Madalina am ascultat-o doar pe caseta sau la radio. Asadar, n-am sa inmultesc vocile bocetului national. Fie si pentru ca fac parte dintr-un popor care investeste mai mult in biserici unde sinucigasii nu pot avea parte de slujbe de inmormantare decat in centre anti-drog sau de diagnosticare si tratament a bolilor psihice. Dintr-un popor care-si traieste doliile publice zgomotos si penibil. In schimb, ma gandesc ca ar fi interesanta o deztelenire fenomenologica (jucausa dar trista) a principalelor tipuri de oameni care roiesc de regula in jurul cadavrelor publice. Ca niste muste. De remarcat ca un singur individ poate apartine simultan mai multor categorii:

Afectatul cliseizat – are o afectivitate primara, violenta si bruta pe care n-o poate exprima decat in formule sablon: “Pacat! Doamne fereste!”, “Era baiat/fata tanar/a, ce-o fi pe parintii aia”… etc Sunt cei mai multi, reprezinta cumva vocea maselor si este, de regula, expresia sintetica a nivelului de inteligenta emotionala si lingvistica a unui popor.
Jurnalistul (de remarcat ca nu trebuie sa fii jurnalist de profesie pentru a intruchipa aceasta masca. Este cel pasionat sa gaseasca amanunte care scapa privirii distrate a ochiului public. Arata dezinteres cand moartea nu are ceva spectaculos si/sau senzational.
Judecatorul – emite judecati morale asupra persoanei in cauza. Exista doua tipuri: a) judecatorul intransigent (“Este incalificabil ca s-a sinucis!” ) si b) judecatorul cu fata umana (“Este foarte rau ca s-a sinucis dar cine stie ce era in sufletul ei…”)
Barfitorul de scara – fericit ca astfel de morti ii dau ocazia sa transforme intreaga tara/lume in scara lui de bloc. Este privitorul tip al OTV, plesiristul imund al gunoaielor, scotocitorul in cacat, cel ce va savura orice mizerie din viata mortului.
Epistemologul – cel care gaseste intotdeauna explicatii complexe mixand domenii diverse, de la politologie damboviteana pana la occultism mama-omidaic. Stie de toate, intelege totul. Are un singur complex. De superioritate
Mondenul – pe undeva, cel mai cinstit dintre toti. N-are niciun interes decat cel pe care i-l starneste oricare alt eveniment public.
Intimul – cel care l-a cunoscut pe defunct, fie si numai 10 minute pe o terasa, la Mamaia, in `82. Crede ca asta-i confera cumva superioritate si autoritate. Se simte dator sa fie mai indurerat decat ceilalti si are o privire atotcuprinzatoare si sapienta.

Ma opresc aici. Aceasta mascara (procesiune a mastilor) poate continua o vreme. Nu-mi asum rolul celui care nu are nicio masca. Stim de la Nietzsche ca sub fiecare masca este intotdeauna alta masca si ca nimeni nu scapa delirului facies-urilor. Dar, trebuie stiut ca jocul mastilor nu e simplu. Ca, jucat bine presupune inteligenta si rafinament. Si ca din aceeasi radacina vin mascarada sau mascarici. Ca jocul rolurilor nu exclude bunul simt, discretia si demnitatea.

Ma opresc aici. Dau save. Save their souls. Postez cu inima indoita, in timp ce in casti Pink Floyd canta (absolut intamplator):

So, so you think you can tell

Heaven form hell

Blue skies from pain?”

Mantuirea neamului si catedrala ei...

2010-07-09T10:05:00.000-07:00

Toata viata am incercat sa am pareri nuantate si in acord cu realitatea despre oricare ar fi fost subiectele asupra carora am gandit. Am incercat sa evit cliseele, gandirea de-a gata, ceea ce fusese mestecat deja. Dar in privinta BOR am avut mereu pareri ne-nuantate. Nu vreau nuante cand gandesc/vorbesc despre o institutie care a folosit mereu gandirea piezisa si incarcata pentru a-si justifica aberatiile. Despre institutia BOR cred pur si simplu ca este un mecanism depasit care, ca orice leviatan, a ajuns sa fie rupt de realitate, sa-si propage si sa-si auto-justifice mecanismele de putere si in genere sa nu fie preocupat decat sa-si asigure propria perpetuare. BOR este, dupa parerea mea lipsita de implicare reala in viata societatii, putandu-i-se in parte reprosa starea dezastruoasa a coeziunii sociale in Romania si a societatii civile in general. Cred ca BOR este lipsita de reflexe sociale corecte. Cred ca BOR nu mai spune nimic generatiei tinere. Cred ca BOR nu mai are credibilitate in randul tinerilor pentru ca "se spala pe maini" ori de cate ori poate, pentru ca practica exclusiv politica gunoiului sub pres, pentru ca se implica politic, pentru ca speculeaza economic ignoranta, pentru ca este dictatoriala, pentru ca nu incurajeaza gandirea originala si verticalitatea morala, pentru ca este formalista si invechita. Poate ca nicaieri nu se vad mai bine toate aceste racile decat in proiectul construirii unei Catedrale a Mantuirii Neamului (care daca ar fi sa iau de bune informatiile care circula pe net, neverificate, ce-i drept, ar ajunge undeva la 400 de milioane de euro). E adevarat ca banii vor veni de la credinciosi dar amintiti-mi un singur proiect de asemenea amploare condus de BOR care sa vizeze o problema sociala sau economica reala. Acest proiect inutil, megaloman, lipsit de justificare istorica, teologica sau arhitecturala este, din 2007 pana acum, singura preocupare pe bune a BOR. Culmea ironiei care marcheaza linia aceea inefabila dintre comic si tragic e ca, in mijlocul inundatiilor fara precedent din Moldova, BOR vorbeste pe sit-ul oficial al catedralei (da, da, exista asa ceva... aici) despre "pericolul inundatiilor" referindu-se (pe bune!) la pericolul de a nu avea o hidroizolatie buna la constructie!!! Daca vreti sa trecem direct in absurd, sa va mai spun ca firma care va executa lucrarea se numeste S.C. Vanel Exim SRL Bacau. Ca este aceeasi firma care i-a facut hidroizolatia lui Adrian Nastase in Zambaccian. Ca Nastase avertizeaza BOR ca mesterii nu-s seriosi si ca lui ii ploua in casa. Ca BOR considera suspect faptul ca avertizarea lui Nastase vine dupa castigarea licitatiei de catre Vanel Exim aia. Si ca "Patriarhia Română mulţumeşte domnului Adrian Năstase pentru avertizarea făcută în legătură cu necesitatea supravegherii atente atât a lucrărilor de proiectare, cât şi a celor de execuţie la Catedrala Mântuirii Neamului."
Credo quia absurdum!

"O dupa-amiaza anosta"

2010-06-23T23:43:00.000-07:00

Asa se numeste una dintre prozele scurte cuprinse in volumul lui Bohumil Hrabal, Minunea noastra cea de toate zilele (editura Paralela 45, Pitesti, 2004). Nu va speriati, n-am sa fac una din recenziile alea plictistoare si entuziaste care ma apuca din cand in cand si care va plictisesc pe voi. Dar tin sa v-o povestesc pe scurt. Actiunea este plasata intr-o carciuma pragheza (nici centru, nici periferie, ca la Hrabal), in care se aduna microbistii de fotbal (exista si alt tip?) aflati in drum spre stadion, unde se comenteaza si se retraiesc meciurile trecute sau se traiesc cele actuale. Este zi mare: Sparta lupta sa ramana in prima divizie (eu mi-am imaginat mereu ca Sparta Praga e un fel de Steaua a noastra dar bag seama ca la cehi si "stelele" pot retrograda)... microbistii sunt deja adunati in taverna lui mos Jupa... unii vor bea "una mica" si vor purcede spre stadion, altii vor ramane acolo, imobili, nostalgici si vorbareti ca intr-un tinut mitic. La un moment dat, un tanar bizar, cu un pulover superb, greu (cum numai o mama sau o fata indragostita lulea ar fi putut croseta, remarca in treacat unul dintre personaje) va intra tinanand in mana o carte. Va comanda 30 de tigari (de ce exact 30?) si o halba de bere (pana in final vor fi 6 sau 7) si va incepe sa citeasca, complet insensibil la ce se intampla in jurul lui. La inceput nu e luat in seama, oamenii sunt infierbantati de apropierea meciului. Discutiile se leaga, amintirile curg in acea infruntare tandra care-i insufleteste mereu pe microbistii veritabili: "Priceputii in fotbal pretind ca la Real Club ar fi putut sa joace numai Bican, cand era in culmea gloriei..."... "Da` de unde, se ratoi oaspetele... Bican nu-i un centru atacant constructiv..." samd Iar tanarul nostru citeste. E complet absorbit in carte, band bere si fumand incontinuu, fara a fi inert. Rade, se enerveaza, plange, mormaie dar numai in carte. Si (oroarea ororilor!) nu da nicio atentie discutiilor despre fotbal. E peceput ca un strain si nu face nimic ca sa-si menajeze colegii de crasma. La inceput atrage admonestari dizolvate in generalitatea observatiilor despre "tineretul din ziua de azi". Apoi atacurile devin personale: lectorul nostru e facut derbedeu, nesimtit, vacar etc Tot fara sa reactioneze. Mai mult, nu-si intrerupe lectura nici pentru a face pipi, nici pentru a da bacsis. Bacsis care nu este primit de carciumar ("Poftim restul ca eu nu vreau sa am de-a face cu politia criminala") si cu care arogantul cititor isi aprinde o ultima tigara (da, da, da foc hartiei de trei coroane si isi aprinde tigara cu ea, gest de suprema sfidare...). Berile se termina si ele, tanarul imbracat in puloverul cu dragoste paraseste carciuma iar microbistii incep sa apara dinspre stadion.
Dupa o astfel de povestire e pacat sa tragi concluzii (sa nu uitam nicicand avertismentul lui Flaubert ca numai prostii vor sa traga mereu concluzii) sau sa dai interpretari. Sunt convins ca cititorii mei adolescenti nu vor intelege nimic din metaforele dizidente ale scriitorului praghez de dupa cortina de fier. Sunt convins ca oamenii activi care-mi citesc blogul se vor plictisi. Si, cu toate astea, nu m-am putut abtine sa incerc sa va redau aceasta bula nostalgica care e o fereastra spre copilaria mea, scrisa deopotriva de fotbal, de carti si de comunisti. De cand eram copil, pana tarziu in adolescenta, imi placea sa privesc ferestrele blocurilor luminate in intuneric, in departare si sa ma umplu de nostagia grea a acelor vieti care se duceau acolo, care imi erau complet straine si inaccesibile. Proza lui Hrabal este presarata cu asemenea ferestre spre trecutul meu, spre cel care eram atunci si nu voi mai fi niciodata.
Va intrebati daca s-a salvat Sparta de la retrogradare? Va las sa gasiti raspunsul in ironia grea a acestei replici:
"- Toti unsprezece la mina! Toti, fara mila"

Puzzle de vara...

2010-06-10T13:25:00.000-07:00

Mai multe franturi de ganduri imi suna in cap in ultimele zile, unele chiar cu o stridenta enervanta. Oricare dintre ele s-ar fi putut dezvolta intr-un post dar n-am vrut sa renunt la niciunul, asa ca am sa le asez unul sub altul si daca exista vreo legatura intre ele, gasiti-o, daca nu, creati-o...

Curajul de a fi normal...
Intr-o realitate romaneasca stupefianta care seamana tot mai mult cu o combinatie de teatru absurd, pisica alba -pisica neagra", "jmekereala", manele, gunoi si jeepuri, curve si ministri exista inca oameni care-si fac treaba, care-si duc ideile pana la capat, care nu incearca mereu calea simpla a smecheriei. Am vazut asta la elevi de-ai mei (elevi care scriu proiecte, care vor sa "miste lumea fie si cu un milimetru", cum zice un prieten, care se ajuta unii pe altii, pe bune si fara rahaturi de dedesubt...). Nu, nu sunt toti niste minunati dar au inca reflexe bune. Mi-am dat seama ca a fi normal nu mai este, in Romania, doar un lucru demn de lauda. A devenit o proba de curaj de-a dreptul. Iar eu ii asigur ca exista si ceilalti. Cei care ii vor admira pentru asta.

Zodiar...
E clubul lui Bogdan Voicu, pe care l-am descoperit de vreo doua luni. Pe club sau pe Bogdan. E la fel de valabil. Clubul unde chiar se aude muzica buna, care a devenit un fel de acasa pentru mana aia de oameni care chiar flamanzeam dupa asa ceva, care chiar voiam un loc cu racoare si staif (nu zic verdeata ca sa nu ma inteleaga gresit copiii care ma citesc...). Estimez ca, in cateva luni, vor renunta pe cale naturala sa mai vina si cei cativa neaveniti care "attendeaza" ca sa ramana in "cream-ul" monden al Galatiului si care n-au nicio treaba cu Weinberger, Kumm sau Mike Godoroja... Si atunci, chiar vom fi numai intre noi...

"Nu-i vina lui..."
Azi l-am vazut pe mos Ion Iliescu, incercand sa-si lanseze un volum la Bookfest. De ce dracu` scrie Iliescu si daca l-a citit vreodata altcineva decat Securitatea sau doamna Nina e o intrebare valida dar nu e aici locul pentru ea. La un moment dat, un tanar din audience i-a aruncat, hotarat si congestionat: "dumneata ar trebui sa stai la puscarie, nu sa lansezi carti...". Imediat, mana de nostalgici tristi care-i ling orgoliile lui nea Nelu pe la evenimente(doar pentru ca nea Nelu e "the next thing" dupa Ceausescu care e adevaratul lor idol) a sarit, bolsevic, la gatul nefericitului revoltat: "unde erai tu, ma, acum 20 de ani?"... Dar, cu adevarat stupefianta a fost reactia lui nea Nelu insusi: "nu-i vina lui, cineva ii pune sa faca asta...". Cata trista incremenire in proiect intr-o singura propozitie... Nea Nelu nu poate intelege, nici acum, la atatea decenii de cand se straduieste sa priceapa dracu` ce-i si cu democratia asta, ca poti gandi asa si fara sa fi fost in prealabil corupt de "agenturili straine"... Crunta si iritarea lui nea Nelu ca romanii nu uita naibii o data porcariile de la revolutie si mineriade. Il asigur ca multi gandesc ca interpelatorul lui de azi si il asigur si ca, din pozitia mea de profesor, atat cat voi fi, voi face tot ce voi putea ca lucrurile astea sa nu fie uitate...

Taran la concert... (sau "remarca adaugata mai tarziu despre compexele inutile si penibile de superioritate ale unor bucuresteni")

Aproape ca nu e data sa calatoresti in Bucuresti si sa nu fii considerat in gura mare "taran de la Galati" de domnii de la capitala, fie ca sunt taxime-tristi sau cocoane iesite la shopping (domnesc, of course) la Ikea (asa cum mi s-a intamplat azi in drum spre casa). Si enervant este faptul ca esti facut taran pentru ca respecti reguli, pentru ca semnalizezi si nu te bagi penibil cu partaitoarea tunata printre gropile si mizeria capitalei europene. In concluzie, suntem "decat" niste tarani, ca sa ma exprim ca pe Dorobanti. Nu m-as fi obosit sa scriu despre penibilul acestor ipochimene (care cred ca simplul fapt ca locuiesc in capitala le da by default o superioritate morala sau sociala) si care ne tin inca departe de lumea cu adevarat civilizata daca n-as fi vazut o stire pe portalul Realitatii TV care spunea ca, inainte de concert, Eric Clapton s-a relaxat vreo doua ore plimbandu-se prin Bucuresti. Atunci, m-a izbit: cati dintre bucurestenii cu complexe de superioritate l-ar fi recunoscut? cati dintre ei l-ar fi facut "taran" daca ar fi indraznit sa intarzie la semafor mai mult de o clipa dupe ce se va fi facut verde?

Remarc en passant ca a fost un concert pe care l-am trait cu fiecare celula a corpului desi Eric nu prea a vorbit cu noi si n-a cantat nici Tears in heaven, nici Wonderful tonight.

La plecare am trecut pe la Bookfest (daca esti in Bucuresti si preferi sa investesti in carti mai mult decat in Bamboo sau in Ikea, iti recomand standul Paralela 45, cu reduceri substantiale in special pe sectiunea de beletrisitica). Din fericire, nimeni nu m-a facut taran.

In rest, "caldura mare, monsher..."

Despre greva sau "opera de trei banuti"

2010-05-30T08:03:00.000-07:00

Este necesar să învăţăm din nou în mod cinstit să privim în faţă realitatea că libertatea poate fi dobândită numai plătind un preţ şi trebuie să fim pregătiţi, ca indivizi, să facem serioase sacrificii materiale pentru a ne plăti libertatea. (Drumul către servitute, F.A. Hayek)

Recunosc, sunt o creatura mai stranie. Lucrez ca bugetar din pasiune dar am idei de dreapta, m-am inscris la liberali pentru ca imi placeau Mill, Rawls sau Nozick desi nu ma interesa cine conducea partidul cand am semnat adeziunea(acum vreo 7-8 ani) si nici n-am trecut pe acolo de ani verzi, incerc zilnic sa ma antrenez in gand intru luciditate, sa ma imunizez impotriva discursurilor emotionale, repetitive, indignate si cliseizate din cancelarii, incerc sa gandesc cand toata lumea declama, incerc sa aplic principii de economie lucrativa in lumea hartoagelor inutile etc Am folosit foarte mult verbul "incerc" pentru ca nu intotdeauna imi iese. Dar macar sunt bine intentionat. Cand asta e ceea ce faci, cea mai putin agreabila intalnire pe care o poti avea este aceea cu lider sindical hotarat (daca mai e si vreo "leoaica tanara" si care "transfera" in sensul psihanalitic atunci e chiar periculos) cu un tabel si un pix care te intreaba frontal: "semnezi pentru greva?" In ochi i se citesc deja, amestecate, speranta, convingerea, potentiala dezamagire, entuziasmul cheguevarian... Iar nodul gatlejului devine un nod gordian, respiratia ti se accelereaza spre sufocare si incerci sa te scuzi timid: "ma mai gandesc...". Aici, se instaleaza dezamagirea iar potopul de clisee tricotate special pentru momentul acesta incepe sa se reverse: "Atunci, ne meritam soarta... daca si tu, care... sa stii ca ma dezamagesti... nu ma asteptam din partea ta etc". Cei care cred ca liderii de sindicat sunt niste cinici vanduti puterii au dreptate doar in mica masura. Iar atunci cand cred ca cinicii sunt cei mai periculosi se inseala total. Lichelele sunt usor de reperat daca ti-ai antrenat simturile (inclusiv pe cel moral) si prin asta tinute oarecum la distanta. Cu adevarat periculosi sunt, ca mai peste tot si intotdeauna, "convinsii", indivizii aia incapabili sa se puna fie si pentru o secunda in mintea ta sau a oricui. De cealalta parte, Funeriu este alt ipochimen convins, alt sort de imbecil cu care dialogul este imposibil. Si daca nu v-ati plictisit sa vedeti ce rezulta cand se intalnesc "convinsii" din ambele parti, analizati isteriile de contact si din perspectiva mea. Cum totusi trebuia sa dau un raspuns iar optiunile erau "da" sau "nu", am incercat sa-mi schitez in cap tabelul cu "pro" si "contra" (grevei). Pe scurt... Ce motive am sa nu fac greva: cheltuielile bugetare chiar trebuie reduse pentru a nu ajunge la suprataxare si a nu ucide definitiv bruma de sector privat (evident exista si alte solutii - vezi si postul meu "Bancu` cu statuia" - dar ele necesita un guvern competent si responsabil ori nu e cazul si nici nu va fi prea curand); un al doilea motiv este legat de faptul ca pentru a forta guvernul (altul, cu acesta nu se pune problema) sa regandeasca designul reducerilor bugetare ar fi nevoie nu doar de sindicate si sindicalisti ci si de societate si de instincte civile, ceea ce iar nu e cazul. Exista si alte motive dar acestea sunt fundamentale. Nu vad niciun alt motiv pentru a declansa o greva generala in sistem in afara unuia moral: indiferent de ce ar spune toti fanii masurilor bocului, nu, nu este moral sa finantezi incompetenta, ticalosia si mediocritatea politica cu banii pensionarilor, nu este moral sa iei de la gura sugarilor pentru ca n-ai cum sa-i opresti pe hoti, pe frecatorii de ness si pe evazionisti, nu e moral sa-mi ceri acum sa mor de foame pentru ca n-ai avut curajul sa faci ceva, desi stiai, si atunci cand inca era campanie electorala... Prevad ca-mi veti replica ca e prost gust sentimentalismul asta si ca acum e nevoie de masuri dure si realiste? Rad deja in hohote. As accepta un guvern machiavellic fara cracnire. Dar vedeti in Boc un Machiavelli? Vedeti in carpelile astea scremute calcul si cinism politic? Eu unul, nu.
Revenind la dilema mea, ea s-ar putea reformula astfel: tehnic, nu avem de ce face greva. Moralmente, da. Si am semnat DA. Care va sa zica, sentimental pana la capat.
Vreti insa sa stiti ce e cu adevarat comic? Ca risc sa fiu singur. Cu mari eforturi, vom duce greva o zi. Apoi, ne vom intoarce la ore sub privirile ironice ale elevilor. De ce? SE PLATESTE BACUL!!! Anuntul a cazut ca un traznet peste sindicalistii indignati, peste luptatorii morali, peste cadrele didatice. "Se dau banuti pentru BAC!" Si pun pariu ca din "banuti" nu ne vom lua carti (de ce naiba profesorii nu zic mai niciodata "bani" dar zic frecvent banuti"? Oare pentru ca au trait mereu din maruntis?) ci "mizel". De foame, nea Funeriule, nu din grija pentru elevi, profesorimea se pune capra pentru niste "banuti". Iar intre flamanzi, o mana de naivi (iarasi ubicua senzatie de a fi prost), punem in balanta "tehnicul" si "moralul". Deranjant nu este fasul in care s-a transformat greva ci meschinul motivelor acestei renuntari. Muritori de foame si jalnici din cauza asta, nu mai putem pretinde nimic. Meritam sa ramanem singuri si sa ne numaram "banutii". Si sa ne bucuram ca nu mai suntem nici macar o farama demni. Pentru ca atunci am rezista cu greu tentatiei de a ne scuipa din cand in cand in ochi.

Vezi si articolul urmator:

Despre afisul "Vitei de vie" sau consideratii despre vigilenta morala...

2010-05-27T11:52:00.000-07:00

Daca in orasul vostru ar canta in decurs de cateva zile (vreo 15...) Mike Godoroja & Blue Spirits, Kumm, E.M.I.L. sau Vita de Vie (in acelasi club, ceea ce este de toata lauda pentru Bogdan Voicu si al sau Club Zod!ar dar nu este esential pentru discutia noastra) si ati fi in postura mea (prof la un liceu cu pretentii, un liceu de arta, in care tricourile negre si cantatul la chitara erau candva traditie), nu-i asa ca ai vrea ca elevii tai sa afle de aceste concerte...? De aceea, m-am bucurat cand am vazut, pe rand, afise cu cei de mai sus pe geamurile liceului meu. Langa cele cu recitaluri de muzica clasica. Si nu mi s-a parut nimic deplasat in asta. Si am fost convins ca doar mi s-a parut atunci cand am constatat ca afisele dispar rapid. La cateva (zeci?) de minute dupa afisare. A disparut si Mike Godoroja (poate singurul om din Romania de azi care, impreuna cu baietii din Blue Spirits, poate reinvia muzica Led Zeppelin pentru prietenii adolescenti fara a deveni ridicol), au disparut si cei de la Kumm (o trupa absolut spectaculoasa si de bun gust, cu unul dintre cei mai buni suflatori de jazz ai Europei - si nu ma joc cu vorbele), au disparut (azi) si cei de la Vita de Vie - poate trupa cu cel mai mare impact asupra liceenilor din ultimii anii) samd Si atunci m-am convins ca nu mi se pare. Ca, din pacate, exista cineva foarte harnic in a indeparta aceste afise. Si, atunci, dintr-o curiozitate frustrata, m-am intrebat cum ar putea arata acest om. Si, facand cateva deductii, cateva analogii si niticaiva silogisme am ajuns la urmatorul portret robot: trebuie ca avem de-a face cu un profesor (elevii nu rup afise iar eventualii doi, trei cocalari care ar putea avea ceva cu muzica buna sunt prea inerti si tembeli ca sa aiba militantismul necesar ruperii de afise)... un profesor eventual indignat de promovarea unor concerte rock intr-un asemenea mediu clasicist si cu staif... Cineva care nu are insa curajul exprimarii publice a indignarii sale. Cineva care nu se poate lepada de apucaturile de dinozaur de care, de altfel, ii este rusine. Poate ca ma insel dar nu cred. Din pacate, moralistii de serviciu, isi fac treaba ca niste termite, mereu, peste tot. In numele onoarei noastre nereperate, imi permit sa pun cateva intrebari (nu neaparat retorice) necunoscutului nostru vigilent:
Prietene, oare nu este mai grav ca multi dintre "artistii" nostri muzicieni, dupa ani grei de studiu al muzicii clasice, sfarsesc prin a deveni niste manelisti care danseaza pe mese la petreceri? Oare nu este acesta un esec cras (inclusiv moral) in incercarea de a-i educa si nu doar de a-i invata niste tehnici? Oare nu este mai grav ca atunci cand mirosi in randul lor probleme grave si care te depasesc te retragi in moralisme ieftine si sterile? Oare nu-i mai grav ca muzicienii ale caror afise le rupi au mult mai multa influenta asupra lor decat ai avut tu vreodata? Oare nu-i cel putin sinistru sa te erijezi intr-un militian al gandirii si al gustului? Oare nu-i ipocrizie sa vanezi raul dintr-un concert rock in timp ce te faci ca nu-l vezi pe celalalt, raul marlaniei si oportunismului zilnic? Nu vreau sa emit mai multe intrebari decat ai putea inghiti. Presupunand ca-mi vei citi vreodat ca randurile (Mare e Internetul!), lasa-te o clipa pe spate, in fotoliu (da, da, in fotoliul ala de langa rafturile cu Bach si Mahler) si intreaba-te de ce exista piesa asta...

Vita de Vie - Fraier ca tine

PS: Evident, adresantul scrisorii mele este ipotetic. Sunt posibile multe alte explicatii pentru disparitia afiselor. Imi doresc din suflet ca el sa nu existe si, da, recunosc, l-am folosit ca pretext pentru a-mi pune pe tapet cateva nemultumiri si stupefactii. Intrucat cititorii mei sunt inteligenti vor sti sa discearna pretextele de fond.

Despre permanenta senzatie ca esti un prost...

2010-05-19T22:12:00.000-07:00

Am sa incep prin a va asigura pe toti cei care vreti sa stiti "cum a fost la AC/DC" ca "a fost misto"... Desi am mai fost la concerte, n-am mai vazut niciodata unul de o asemenea amploare si n-am mai trait niciodata ceva atat de fain. Vederea, peste pe tot pe strazi, a celor la fel cu tine, faptul ca stiai ca sunt la fel cu tine si ca au iesit din cotloane pentru o sarbatoare, oamenii care-si zambeau si isi vorbeau fara sa se cunoasca, prietenii veniti din toate colturile tarii si pe care nu-i mai vazusesi de ani de zile, poate... Iar concertul in sine... Senzatia incredibila ca vezi istorie muzicala, ca te delectezi cu chitara unuia comparabil cu Page sau cu Hendrix... Toate astea au facut concertul AC/DC absolut de neuitat pentru mine... Iar a te reintalni cu fosti elevi in timp ce stateai cuminte si congestionat la coada(de 100 de metri) de la buda si a mai schimba o vorba cu ei este pur si simplu una dintre intamplarile acelea delicioase in care m-am trezit mereu fara voia mea dar pe care am ajuns sa le gust. Dar, a venit si ziua a doua si reintorcandu-ma acasa mi-am amintit (brusc) de postul pe care-l aveam in minte de ceva vreme si cu care va eram dator. Unul despre o senzatie pe care o incerc constant in ultima vreme si care e suficient de deranjanta pentru a incerca s-o exorcizez prin scris: senzatia continua ca esti un prost aterizat intre cunoscatori incercati intr-ale vietii. Sa ma explic: de mic, taica-meu mi-a spus ca cititul e bun (el insusi citea mult pe vremea aia) dar ca trebuie "sa mai cunosc si viata", ca "scoala de la scoala este una si scoala vietii (sic!) e altceva". Probabil ca nu-si dadea seama si nici nu era rau intentionat dar a reusit astfel sa-mi creeze un complex durabil de care am scapat (sau credeam ca am scapat) greu, prin construirea unei identitati trecute prin multe (as pune un semn de zambet dar arata rau intr-un text)... De la o vreme insa, de cand realitatea romaneasca s-a imputit, am constatat terifiat ca tata s-a multiplicat intr-o mie de tati, fiecare aratandu-mi cu degetul "scoala vietii"... Ma consolez spunandu-mi ca gandirea pe care o am ar fi probabil sanatoasa in orice tara civilizata. In Romania mea insa, daca gandesti simplu si normal esti prost. Daca n-ai "scoala vietii" esti mancat. Iata si cateva exemple pentru a nu ramane strict teoretic (nu toate sunt ipotetice...): constati ca guvernul Romaniei scade cu 25% fondul de salarii si (te) intrebi de ce nu se atinge si de evaziunea fiscala (care tinde sa mearga spre 50% din PIB). Apare inevatibil zambetul pe care-l stiu atat de bine si care nu inseamna nimic altceva decat "esti prost, lucrurile nu sunt asa simple, aia care fura is tot de-ai lor etc..." Constati ca unul sau altul freaca manganul pe la serviciu si (te) intrebi de ce dracu` nu se duce la munca... Zambetul apare: esti prost! e verisorul cuiva din conducere... Constati ca toti cocalarii iti intra in curtea institutiei cu masina si intrebi de ce: esti prost! Constati ca gardienii publici privesc nepasator Audi-ul parcat pe trotuar in timp ce amenedeaza Dacia de distributie marfa parcata in fata magazinului: esti prost!!! Vezi marlanul aruncand cartonul de la MacDonald`s (apropo, infecti cartofi!) si ii spui ca e un cos de gunoi langa: esti prost! Te intrebi de ce in capul tau sar toti mosii daca parchezi "pe locul lor" dar ca umflatul ala cu un Audi vechi are voie oriunde si te intrebi de ce: esti prost! e doctor! Dar si eu sunt doctor... in filosofie.... "Da?"... Atunci esti prost! Iti vine sa-l intrebi pe Basescu de ce dracu`doar saracii trebuie sa se solidarizeze la "curba de sacrificiu": ce te tot cramponezi de o mana de parlamentari, ministri etc.... esti prost?" As putea continua indefinit. Exemplele sunt multe in viata mea. Pentru ca n-am "scoala vietii". Si sunt nedumerit. Tot mai nedumerit in mijlocul unui popor care pana la urma a inventat si bancul asta (printre multe altele inspirate): Ion si cu Gheorghe se intalnesc intr-un tren:
- Un` te duci, Ioane? La Cluj sau la Dej?
- La Cluj.
- Fir`ai al dracu`, Ioane... Imi spui ca te duci la Cluj ca sa cred eu ca te duci la Dej dar, de fapt, tu la Cluj te duci".

Bancu` cu "statuia"...

2010-05-09T11:04:00.000-07:00

Nu ma alint, realmente nu-l suport pe Boc si am oroare sa vorbesc despre tampeniile pe care le face. Dar intrucat amicul Sorin este fericit de masura celor 25% si vrea si parerea mea, de dragul lui am sa fac o exceptie si am sa scriu despre "executivul minune" si despre nepopulara lui masura. Personal, inteleg de ce oamenii care lucreaza in mediul privat, care sunt foarte putini (putin peste un milion, nu?) si care duc efectiv greutatea sinistra a unui aparat de stat supradmensionat si ineficace respira oarecum usurati. Rationamentul e simplu: daca taiem din cheltuielile de la stat, asta inseamna sansa de a nu angaja un nou imprumut care sa fie sustinut tot de supraimpozitarea privatului. Oamenii care lucreaza in mediul privat pur si simplu nu mai vor sa sustina gaura neagra etatista si au dreptate (ca o nota in "rasu-plansu", a se remarca faptul ca, in ultimele 3 luni doar colectarea impozitului pe profit a cunoscut o usoara crestere in raport cu colectarea tuturor celorlalte taxe). Eu nu impartasesc nici pe departe entuziasmul lui Sorin (pentru prieteni, Nirvana care inca are mere...) Si iata de ce. Motivele sunt simple iar evolutiile previzibile:
1. Reducerea de cheltuieli in sectorul bugetar este buna dar nu in termeni extensivi si nediferentiati. Ea ar trebui acompaniata firesc de o dislocare a imensului aparat, de o restructurare fundamentala, de reducerea posturilor inutile, de eficientizarea muncii, de regandirea intregului design institutional. Altfel, indeterminarea puturoasa din sistemul de stat, descurajarea muncii si performantei care ne-au adus aici mai mult decat criza vor continua. Daca eu muncesc si tu stai iar pretul ineficientei tale se imparte intre noi doi, asta ma va determina in cele din urma sa devin tu. (ca sa nu mai vorbesc de faptul ca, in Romania, situatia este de fapt si mai tragica intrucat costul ineficientei se imparte si cu batranii si cu copiii...)
Personal, sunt absolut convins ca aceste masuri NU POT FI LUATE DE GUVERNUL BOC. Motivele sunt simple, multe si transparente. Cel mai important dintre ele este ca guvernul Boc al saispelea este construit mai mult decat toate guvernele de pana la el tocmai pe finantele celor care profita zilnic si din plin de lipsa de forta a justitiei si de supradimensionarea aparatului de stat. (Ca sa nu mai vorbim ca este un guvern incompetent, slugarnic si lipsit de imaginatie...)
2. In lipsa masurilor de fond, este de prevazut un scenariu probabil in care, intr-un timp foarte scurt, poate mai putin de un an Romania sa reajunga la loc comanda, in fata contractarii unui nou imprumut ca ultima solutie (intrucat este de prevazut o crestere exponentiala a presiunii sociale). Desigur, ne putem gandi si la un scenariu optimist in care guvernul Boc chiar restructureaza aparatul de stat si toti disponibilizatii aia inutili, toti "jucatorii de solitaire" si frecatoarele de ness vor migra catre sectorul privat si vor deveni capitalisti de frunte, workoholici sub tratament (nici macar aia de au facut Startrekul nu s-ar fi gandit la scenariul asta). Este mult mai probabila o crestere enorma a inclinatiei lor spre evaziune sau infractionalitate.
3. Fara reforma, aparatul de stat, isi va "scuipa" inexorabil si putinii oameni de valoare pe care-i mai are. Vorbind strict despre sistemul de invatamant, pot afirma cu mana pe inima ca oamenii cu adevarat pregatititi si buni profesionisti in educatie au mai ramas ai naibii de putini. Nu vor mai fi deloc. Iar lipsa aceasta de idei si investitie in educatie va fi platita crunt de o Romanie si asa manelizata si ignoranta.
4. Nu in ultimul rand, nu trebuie omis faptul ca aceasta masura nu poate fi repetata. E o ruleta ruseasca cu un singur spatiu gol. Pur si simplu, nu se va putea ca peste 6 luni sau un an, actualul sau noul guvern (sa-i spunem, la intamplare, Boc VI) sa apara in fata populatiei si sa spuna: "nu ne-a iesit, ne mai trebuie inca 25%".
Din toate aceste motive, nu pot fi entuziast. Nu cred ca vom rezolva nimic fundamental ci doar ca vom respira putin pe termen scurt. Zambind in barba amar, gandindu-ma la bancul cu "statuia"... Cum? Nu-l stiti....? Statu ia tot.

Vezi si:
http://www.gandul.info/puterea-gandului/subminarea-economiei-nationale-6093512
http://www.zf.ro/zf-24/dinu-patriciu-taierea-egalitarista-a-tuturor-salariilor-bugetarilor-si-a-pensiilor-nu-este-o-solutie-este-momentul-acceptarii-unui-deficit-bugetar-crescut-6102957/

Dawkins

2010-04-18T11:07:00.000-07:00

Dupa un numar oarecare de carti citite (nu pe cat de multe as fi vrut), dupa niste ani de intretinere a viciului lecturii, dupa tocirea entuziasmelor livresti din adolescenta cu greu mai gasesti un autor care, vorba amicului Onofre, sa te paleasca in vintre, sa te faca sa citesti cu febra aceea usoara, pierduta demult (pe la 22, 23 de ani parca...), sa te culci la 3 am si sa adormi cu capul pe carte si pe cana de cafea... Ei bine, revelatia absoluta a ultimor 2-3 ani din viata mea de lector (in cantafabula) a fost biologul Dawkins. Nu vreau sa credeti ca n-am mai gasit autori faini de atunci (Houellebecq e doar un nume...). Este de asemenea adevarat ca am citit tare putin in perioada aceasta (vorba unui bun prieten, "de cand m-am facut intelectual, nu mai citesc nimic".) Stii foarte bine, "tu, hypocrite lecteur, mon sembleble, mon frere" ca, undeva pe drum, lectura inocenta, pasionata, avida, prostuta in entuziasmul ei se transforma pe nesimtite in practica vicioasa, nuantata, usor cinica. Dintr-o data, realizezi ca, citind, nu mai vrei sa stii ci doar sa simti placere. (Ca observatie suplimentara, remarc ca exista aici o logica de narcoman: primul drog il iei ca sa "get to the other side", in asteptarea revelatiei, insightului etc... dupa aceea, il iei doar pentru ca esti dependent).
Dawkins m-a scos din inertia viciului si mi-a redat entuziasmul de a sti. Biolog evolutionst cu state la Harvard si Oxford, Dawkins e in primul rand stupefiant prin siguranta vecina cu aroganta pe care o afiseaza. "Scriu aceasta carte cu convingerea ca, in trecut, viata umana reprezenta cel mai mare dintre mistere dar acum nu mai este"... Cu aceasta fraza incepe, de pilda, Ceasornicarul orb. Dawkins crede in evolutie, in corectitudinea principiului darwinist si nu-i e rusine s-o spuna. Dawkins are siguranta ca Dumnezeu nu exista. Dawkins crede ca lucrurile sunt explicabile fara Dumnezeu (ba chiar ca, ipoteza "ceasornicarului divin" este una superflua si care complica lucrurile). Dawkins crede ca doar o faramita de text genetic si un cromozom ne despart de cimpanzei. Dawkins respinge cu candoare si simplitate argumente teologice in mijlocul carora filosofii Europei s-au razboit aproape doua milenii si jumatate (de la Aristotel la Descartes si de la Anselm la Einstein). Dawkins crede ca omul nu e altceva decat o masina de propagare a "genelor de succes", cea mai performanta dintre masini. Si mai crede ca singurul umanism posibil e cel care pleaca de la biologie si nu de la morala. Sau, mai corect spus, ca singura morala posibila este cea care se intemeiaza pe biologie. Citindu-l, aproape te intrebi daca exista si moduri alternative de intelegere a lumii.
Randurile de mai sus nu sunt o aderare fara rezerve la darwinism via Dawkins. Personal, cred m-as putea "certa" cu el mult timp. Cred ca pe alocuri este naiv si ca lipsa de cultura teologica si/sau filosofica este evidenta. Dar nu pot sa nu respect capacitatea, de mult demodata pe continent, de a incerca sa intelegi, cinstit si lautareste, pe ce lume traiesti si de a spune fara echivoc lucrurile in care crezi. Din aceste motive, cartile lui Dawkins (doua aparute la Humanitas pana acum) merita citite. Cumparate si citite, chiar daca impreuna fac cam cat un index de dirigentie.

www.richarddawkins.net

Inceput de interviu

2010-03-17T15:22:00.000-07:00

N-am avut net cateva zile (ceva legat de ip, DNS server, gateway si subnet mask... stiu... asa va gandeati si voi) dar acum am revenit si incerc regretul celor 2-3 posturi pe care le-am avut in cap si pe care nu le-am scris (si probabil ca nu le voi mai scrie niciodata). Intorcandu-ma, mi-am gasit prietenii binevoitori si unii dintre ei chiar jucausi. De pilda, Onofre al meu care, mai in gluma mai in serios, mi-a propus un interviu pe care am sa-l redau mai jos. Dupa cum ma asteptam, s-a terminat brusc, cu promisiunea reluarii la un moment t1 din viitor. Nu stiu daca momentul acela va veni... Dar inceputul a fost acesta:

Onofre: Dac-ai fi Boc cum ai rezolva criza?
Doru Castaian: I-aş întreba pe unii buni la economie şi l-aş băga în mă-sa pe Băse când ar mârâi.
Onofre: Ai ceva împotriva băsescului? De ce?
Doru Căstăian: Pentru că e un bou care n-a înţeles nimic din chestia faină care i s-a întâmplat... să fie ales, şi atâta popor să-l placă şi să-l sprijine... şi-a bătut joc de asta.
Onofre: Se screm politrucii să schimbe Constituţia. Două întrebări: ce crezi c-ar trebui schimbat? Ce crezi despre „tinerii politicieni”, alde Cristian Preda, Sever Voinescu etc.?
Doru Căstăian: Nu ştiu dacă ar trebui schimbate principii fundamentale din Constituţie..., dar textul ar trebui clarificat... ca să nu se mai folosească unul ca Băse de prevederi de tipul „vegherea la buna funcţionare a instituţiilor statului” ca să fută orice instituţie oricând, fie că e a statului, fie că nu. Oricum, a fost o măgărie ce a făcut cu referendumul... S-a folosit de ignoranţa boborului ca să rupă ghimpele din coastă (Parlamentul)..., iar românul a votat după principiul întreţinerii la bloc... „dacă-s două camere e mai ieftin”. Cât despre tinerii politicieni... recunosc că îmi par mai interesante cărţile decât parcusurile lor politice... deci nu prea le urmăresc. Cândva mi-a placut Preda. Chiar şi dilematicul Voinescu. Acum mi se pare că au inceput o carieră într-ale pupatului in cur, dar că, din când în când, ii mustră conştiinţa.
Onofre: Ai prefera o carieră-n fotbal sau în politică? Crezi că Messi ar fi meritat mai mult Nobelul pentru pace decât Barack?
Doru Căstăian: (râde): Sigur da, la ambele întrebări.
Onofre: Păi, care-i diferenţa fundamentală între fotbal şi politică? Gândeşte-te că toată lumea-i o Românie mult mai dodoloaţă.
Doru Căstăian: Diferenţa e că la fotbal ne uităm din plăcere şi mai bem şi bere.
Onofre: La fotbalu’ românesc te uiţi cu plăcere? Ca să nu mai zic că cetăţeanul nostru e turmentat cel puţin de la Caragiale încoace.
Doru Căstăian: Cu o plăcere aproape bolnavă... ca să vezi... ce-a mai făcut Zapata... ce mai zice Borcea cu cele cinşpe cuvinte din vocabular... etc.
Onofre: De ce citeşti Paler? Eşti prost?
Doru Căstăian: (râde): Nu chiar.
Onofre: Nu chiar citeşti?
Doru Căstăian: Mi-a plăcut Paler şi m-a surprins chiar şi pe mine că mi-a plăcut. Am să scriu un post...
Onofre: Oh!
Doru Căstăian: ...despre asta pe blog, promit. Până atunci să-ţi spun pe scurt. Am citit două cărţi de dialoguri, interviuri etc. care mi-au arătat un ins de bun-simţ şi care se întâmplă să aibă câteva din obsesiile mele. Am citit Scrisorile imaginare şi am găsit chiar o intertextualitate surprinzătoare. Apărarea lui Galilei e mai slabă, dar Viaţa pe un peron mi-a zgândărit veşnica mea nostalgie pentru trenuri...
Onofre: Zi-mi la ce-mi foloseşte un moralist format în epoca de aur? Zi-mi la ce-mi foloseşte morala-n genere în posthedonistul - a se ierta barbarismu’ - secol XXI?
Doru Căstăian: Eu nu ştiu exact la ce te referi când îi spui moralist cu atâta înverşunare. Eu n-am dat de moralisme ieftine la el. La televizor mai producea, e adevărat.
Onofre: Nu-i cunosc decât intervenţiile publice. Alea-n care se afişa crunt pesimist în emisiunile celui mai elegant moderator cu nume de gâde.
Doru Căstăian: Da, ceea ce dovedeşte că bătrâneţea te tâmpeşte câteodată.
Onofre: Şi totuşi, la ce-mi foloseşte morala azi? N-ar fi mai utilă o justiţie implacabilă şi impecabilă?
Doru Căstăian: Eu cred că azi (mai) e posibilă o singură formă de morală. Eu cel puţin, în ceea ce mă priveşte, nu concep alta: una utilitaristă. Să mă explic. Un act al meu e moral în măsura în care îmi produce bine fără să producă rău. La limită, ăsta e principiul. Ar fi stupid să mai proferezi o morală a principiilor ferme.
Onofre: Bine, acuma am prizat şi niscai Mill şi suntem uşor trotilaţi. Ce bei, când bei?Doru Căstăian: Acum beau ceai. Sunt răcit.
Onofre: În fine, ce nu pricep io e că citeşti literatură română. Zi-mi de ce?
Doru Căstăian: Pentru că uneori se întâmplă să fie foarte bună... Îmi permit chiar să dau nişte titluri de unele am aflat chiar de la matale.
Onofre: Da’ chiar te rog. Oricum, pe mine nu mă convingi după experienţele pe care le-am avut.
Doru Căstăian: De la Nostalgia lui Cărtărescu la Trenul de noapte a lui Groşan. Recunosc, n-am reuşit niciodată (ca matale) Galeria cu viţă sălbatică. (n.O.B. pentru prezicie, am citit alt titlu de Constantin Ţoiu, nu mai ştiu care, deci e nesemnificativ. A, ba să nu mint, am mai citit Caftane şi cafteli, care-i de fapt o serie de articole ce reconstituie în cheie postcomunistă Ţiganiada!). Sau Lumea în două zile. Ştiu că mi-a mai plăcut. Şi Crohmălniceanu cu povestirile lui fantastice şi în mod deosebit Marea amărăciune a lui Groşan. Sunt doar titluri, n-am citit niciodată sistematic, ştii doar.
Onofre: Spune-mi totuşi un titlu de literatură română care te-a lovit în creştet şi l-ai simţit în boaşe, aşa cum ţi s-a întâmplat cu Miller spre exemplu.
Doru Căstăian: Hmmm... e greu... Dacă vorbim de exact acelaşi tip de lovitură în boaşe, atunci n-am... dacă vorbim totuşi de pălituri în cap... titlul ăla cred că a fost REM-ul lui Cărtărescu... dar sunt convins că a contat şi starea mea particulară din acel moment, faptul că era aproape vară şi că aproape nimic nu se mişca în după-amiaza aceea, la Ocna Mureş, la bunică-mea în curte, sub viţa de vie.
Onofre: Hai, gata, că mi-a ajuns. Nu ştiu să fac asta. Îs solipsist.

(va urma probabil)

Acel 1% in care cred

2010-02-28T14:17:00.000-08:00

De cand l-am auzit pe Basescu spunand ca 99% dintre romani agreeaza manelele (nu, n-a spus-o trist ci zambind cu toata fata, bucuros ca a gasit un argument prin care sa respinga acuzatiile privind de altfel foarte realul rasism romanesc), mi-a trecut prin cap ca ar trebui sa scriu ceva pe tema asta. Dar n-am gasit nici rabdarea, nici dispozitia. Citind insa in seara aceasta melancolicul si impresionantul volum al lui Daniel Cristea Enache ( Convorbiri cu Octavian Paler, Corint, Bucuresti, 2007) n-am putut sa nu remarc profetismul marcat al vorbelor regretatului maestru Paler care, pe data de 13 ianuarie 2006 scria:

Se pare ca maneaua a devenit "specific national" in ultimii ani. Ma indoiesc, insa, ca generatiile tinere abia urmeaza sa invete gustul pentru manele de la televiziunile doritoare de rating. Prostul gust n-are nevoie azi de profesori. E in predispozitiile epocii. Imi permit sa va atrag atentia ca pasiunea pentru manele n-a venit cu tancurile, cum a venit comunismul. Nu ne-a impus-o nimeni... Manelele au prosperat si vor prospera in continuare, transformand, ma tem eu (in calitatea mea de pesimist "inrait") fosta tara a doinelor intr-o mahala, fiindca plac. Nu lipseste decat sa ne decidem daca facem dintr-o manea imn national.

Nu-l acuz de nimic pe presedinte. De data asta nu facea altceva decat sa constate. Tot ce pot face este sa sper ca procentul nu este asa de dezastruos. Si sa sper de asemenea ca, la un moment dat, acest 1% in care cred va inflori ca o samanta buna si roditoare si va sufoca mizeria si prostia. Desi, dupa moartea lui Octavian Paler, nu sunt foarte sigur ca mai suntem exact 1%.

PS increzator: Tot azi am aflat ca manelele au fost interzise in mijloacele de transport in comun din urbea mea printr-o hotarare a Consiliului Local. Nu stiu daca e democratic dar cu siguranta e benefic. Deci... pot sa sper?

Shutter Island - cronica de film

2010-02-27T22:23:00.001-08:00

Am vazut si eu filmul. In sala de cinema, cu popcorn si prieteni, asa cum se cuvine. Si cu ochiul meu cinefil dar nu profesionist, am remarcat urmatoarele:

Cartea e mai buna decat filmul din doua motive. Unul este motivul general pentru care cartile sunt in general mai bune decat filmele. Romanul are alta temporalitate, e structural altceva, romanul iti permite locuirea unei lumi mai pe indelete, savurandu-i toate detaliile, devierile, prabusirile sau alunecarile. Al doilea motiv e acela ca Shutter Island este doar filmul unui meserias, al unui regizor mare care stie treaba fara a reusi neaparat sa creeze personaje sau scene memorabile (suprinzator este uriasul blooper din final... cel cu mainile fetitei moarte care stau cand pe piept, cand alaturi). Cred ca filmul nu a reusit sa recreeze integral atmosfera cartii si mai cred ca s-a risipit pe prea multe planuri fara a reusi sa le contureze corect.

Exista, evident, si bile albe. Di Caprio joaca foarte bine fara a reusi neparat un rol al vietii. Progresul lui de la film la film este uimitor. Nici ceilalti nu se autodepasesc respirand totusi valoare si siguranta. Filmul are ritm, te prinde, uzeaza ponderat de efecte speciale si tehnici cinematografice si reuseste in cele din urma sa creeze o poveste rotunda si captivanta. Nu pot sa nu remarc si replica ce sfarseste filmul (replica ce nu exista in carte), replica ce schimba complet finalul, dupa parerea mea.

Allors, vedeti-l dar mai bine cititi-o!

Lasati-l dracu`... e un actor...

2010-02-13T11:44:00.000-08:00

Nu stiu daca, principial, legea care interzice cumularea salariului cu pensia ce depaseste venitul mediu pe economie este corecta sau nu. Exista ratiuni pro si contra, acceptabile sau inacceptabile, dupa cum privim dinspre stanga sau dinspre dreapta. Dar sunt gata sa jur cu mana pe inima ca ea este profund incorecta atunci cand este trecuta prin Parlament si promulgata fara a se tine vreo clipa cont de cazurile speciale si de consecintele asupra lor. De pilda, cazul actorilor. Dincolo de patetismul situatiei unor oameni cu o meserie superba si autodevoratoare, obligati sa se vanda pe mai nimic, poate fi pusa si o chestiune pur tehnica. Meseria de actor nu e o meserie ca oricare alta, cu tot respectul pentru celelalte profesii. E una din putinele care se face cu toate membrele si cu toate organele, cu fiecare coarda vocala, cu fiecare rid si cu fiecare por. Literalmente. E singura meserie in care handicapurile sunt exploatate estetic, singura care iti cere sa slabesti si sa te ingrasi, sa-ti lasi barba sau sa te razi, sa fumezi sau sa te lasi, sa urli sau sa ramai fara voce, sa te invinetesti sau sa te ingalbenesti... Actorul e singurul om care nu e unicul proprietar al trupului si al varstei sale. Intr-o considerabila masura, biologia unui actor e bun public. Nu ma indoiesc ca premierul Boc (care ca sef al precedentului executiv a propus prima oara ideea prin OUG 230/31.12.2008) este cum nu se poate mai strain de problema. De altfel, mi-e greu sa-mi imaginez politicianul roman la teatru. Dar asta e o alta chestiune. Fundamental ramane faptul ca prin transformarea OUG in lege, s-a consfintit o situatie de un ridicol eminamente ionescian. Dincolo de inechitatea profunda a unei legi care reduce veniturile si asa meschine ale actorilor (dar nu interzice cumulul indemnizatiilor de CA la intreprinderi de stat ale potentatilor zilei), avem si un comic involuntar specific romanesc: cine va mai juca rolurile batranilor? Neprevazatori, Shakespeare, Cehov sau Ionesco si-au populat universul dramatic cu personaje in varsta. Abia astept un rege Lear de fo` douaj` de ani, asa... Un alt argument pe deplin viabil pentru caracterul special al cazului actorilor este acela ca actoria nu este pur si simplu o chestie care se face la FF sau de pe Wikipedia. Este o profesie aleasa care presupune mentoratul. Iar marii profesori, maestrii sunt cei care ar trebui storsi de stiinta si de talent pana in ultima clipa a vietii lor. Pentru ca asta i-ar face fericiti si pe noi si pe ei. Toate acestea sunt argumente de bun simt care ar fi trebuit sa treaca prin capul oricaruia dintre cei 70 de consilieri (in medie) a fiecaruia dintre ministri. Sau prin capul oricarui parlamentar.

De ce nu le-au trecut acestea prin cap? Pentru ca nu-i intereseaza, pentru ca sunt insensibili, sfertodocti si indiferenti. Si incompetenti. Nu sper nimic scriind acestea. Dar simt ca trebuie sa le scriu pentru a ramane intreg la cap si lucid intr-o societate romaneasca ce sterge tot mai mult granita fina dintre comic si tragic. Doua categorii dramatice, de altfel.

O ultima observatie. Trimitand OUG 230 Curtii Constitutionale intru verificarea constitutionalitatii ei, institutia in cauza s-a pronuntat astfel: “Nici o dispozitie constitutionala nu impiedica legiuitorul sa suprime cumulul pensiei cu salariul, cu conditia ca o asemenea masura sa se aplice in mod egal pentru toti cetatenii, iar eventualele diferente de tratament intre diversele categorii profesionale sa aiba o ratiune licita”. Credeti ca in acest caz exista ratiuni licite?

PS: Practica aceasta a emiterii ordonantelor de urgenta, hotararilor de Guvern si a legilor fara a medita si la consecinte este foarte frecventa. Ca sa va convingeti ca aceasta lege n-a fost un accident, va dau si un exemplu simplu din invatamant. Hotararea de Guvern HG 1618/2009 ce urmeaza sa devina lege, nu tine cont de invatamatul vocational si in special de invatamantul de arta (ce ironie... tot "arta" e problema) unde se lucreaza individual si unde, in mod evident, necesitatile de personal didactic sunt mult mai mari decat in cazul unui liceu teoretic. Simularile facute la nivelul institutiilor de profil din tara arata ca, daca s-ar aplica in forma actuala hotararea de Guvern, in aceste unitati salariile n-ar mai fi acoperite nici in proportie de 50%. Ma intreb ce se intampla cu invatamantul daca nu era prioritate a Guvernului?

"Incompatibilitatea" sau despre stupefianta gandire ministeriala

2010-02-09T13:49:00.000-08:00

Daca mi-ar fi spus cineva ca dupa sase ani in care am lucrat in sistemul romanesc de invatamant, dupa sase ani in care i-am cunoscut indeaproape mizeriile si neputintele, ceva sau cineva ar fi putut sa ma stupefieze intratat incat sa scriu un post la aceasta ora mica a zilei (putin dupa miezul noptii), i-as fi spus ca e deplasat. Si cu toate acestea, iata ca mirabilul sistem si ciracii lui gasesc inca puterea sa ma minuneze. Mai exact, ceea ce mi-a trezit (pe rand) atentia, indignarea si sufocarea a fost un caz prezentat pe Realitatea TV, in cadrul emisiunii Ora de Foc, 9 februarie 2010.

Cazul: O invatatoare a Colegiului Geman din Bucuresti refuza, in baza unei simple antipatii colorata cu nitel rasism ("nu suporta rromii") sa primeasca in clasa ei (clasa I) un elev (fiu de medici, de altfel) pe motiv de excesiva intunecare a pielii. Astfel ca, oripilata de perspectiva de a pastra printre tinerele vlastare fascinate de cultura ariana pe micul mediteraneean, ii sugereaza mamei copilului sa-l mute intr-o alta scoala (practica sugestiilor de transfer atunci cand un elev este considerat indezirabil dintr-un motiv sau altul este foarte extinsa in scolile romanesti) si, intrucat mama refuza, invatatoarea ii declara razboi in fata ambelor directoare si trece la neintarziate masuri opresive la adresa copilului (care merg de la ignorarea totala pana la pedepse corporale). Evident, copilul acuza trauma din ce in ce mai mult pana cand ajunge (in ciuda vizitelor tot mai frecvente la psihologi si psihiatri) sa fie tinut acasa intrucat declara ca isi doreste sa moara si refuza violent reintoarcerea la scoala. (Ca sa fiu onest, precizez ca acest caz este prezentat doar din perspectiva mamei copilului dar refuzul scolii de a face vreo declaratie publica in acest sens cred ca este elocvent in sine).

Vi se pare stupefiant? Este... Dar cu adevarat stupefianta, meschina, de neinteles si strigatoare la cer mi se pare pozitia secretarului de stat Iulia Adriana Oana Badea (nu importa partidul caruia ii apartine desi este oarecum evident) care sustine nici mai mult, nici mai putin ca principala vinovata este mama copilului care a tinut copilul in acea clasa "dintr-o ambitie" prosteasca. Nu stiu daca ati citit cu atentie sau daca ati inteles totul. Va rog sa recititi! Aceasta este pozitia unui oficial al Ministerului Educatiei. Mama s-a incapatanat sa pastreze copilul intr-o clasa in care ajunsese prin concurs in ciuda vointei ferme a doamnei invatatoare si a celor doua directoare. Mai mult, doamna Badea ne-a mai asigurat si ca Ministerul este "in curs de strangere a dovezilor" (si asta numai de 5 luni!!!) si ca acesta este un caz tipic de "incompatibilitate" intre cadru didactic si elev, caz in care dansa, personal, recomanda transferul elevului. (peste tot unde am folosit ghilimele, cuvintele au apartinut mandrei posesoare de gandire manageriala a Ministerului Educatiei.) Care va sa zica daca maine eu decid ca nu suport dintre elevii mei pe cei care sunt tigani, bautori de suc, flautisti, fete, posesori de hamsteri, blonzi, Ministerul Educatiei le-ar sugera sa se mute cat mai grabnic intr-o scoala mai permisiva... Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca, dincolo de aceea ca introduce bunul plac in managementul scolar, notiunea de "incompatibilitate" contravine flagrant si spiritului paideutic european fondat pe temelia notiunii de "diversitate".

Pentru orice om cu bun simt, simpla relatare a acestui caz este stupefianta in sine. Va las si pe voi sa decantati emotia si indignarea in fata unor asemenea enormitati. Pana atunci, feriti-va de invatatoarele convinse ca Arbeit macht frei!

PS dedicat exclusiv doamnei Badea:

Cateva sfaturi pentru un bun management al educatiei -

1. Incercati sa va imaginati, fie si pentru o clipa, ca nu aveti intotdeauna dreptate;

2. Incercati sa intelegeti ca a lucra pentru un Minister nu inseamna a-i prelua necritic si a-i prolifera ineptiile si enormitatile;

3. Incercati sa intelegeti ca degetul ridicat si tonul sus nu sunt argumente decat pentru lingaii care nu-si ridica ochii in fata unor ca dumneavoastra;

4. Incercati sa ganditi ca un lider si nu ca un militian.

Intrucat nu-mi pareti irecuperabila, sfaturile sunt gratis...

PS pentru ceilalti: Citind comentariile spectatorilor RTV despre acest caz, am avut o revelatie. Nici nu mai conteaza daca un astfel de caz a existat in realitate si daca s-a desfasurat chiar asa. Ceea ce e cu adevarat important este ca, daca el ar fi existat ca atare, pozitia unui oficial al Ministerului ar fi fost asta.

Detalii aici:

http://www.realitatea.net/emisiuni/oradefoc.html

Din nou despre rinocerizare. Tipuri de rinoceri

2010-01-25T12:01:00.000-08:00

Dupa ce in postul tematic precedent am incercat sa definesc in linii mari "rinocerizarea" in forma ei slaba (neideologica), astazi am sa ma ocup de o taxonomie a rinocerilor. Rinocerii sunt de multe feluri, uneori apar in forme spoite, intelectualizate si greu de demascat. Alteori, te izbesc cu damful tampeniei ingalate dar asta nu este neaparat regula. Fara pretentia de a oferi o clasificare exhaustiva, ma amuz impreuna cu voi si trec in revista cateva tipuri de rinoceri mai putin evidenti in manifestari:

1. Tipul cultural: de obicei este semidoct, citeaza mai mult decat citeste si isi organizeaza experienta de viata in jurul unor dictoane a caror sursa n-o stie mai niciodata precis. Are pareri despre orice, de la cuantica la femei si debiteaza clisee fara sa respire, convins de adevarul lor absolut. E genul care declama cu aceeasi convingere ca "femeile sunt un rau necesar" si ca "politica inseamna curveala"

2. Tipul post-argumentativ: e genul care isi formeaza convingeri imediat, pe baza unor umori sau pur si simplu alegand explicatia sau teoria care se muleaza cel mai bine pe prejudecatile lui anterioare si apoi cauta argumente pentru convingerea sa (mersul firesc ar fi invers), devenind surd si orb la orice contra-argument.

3. Tipul personalist: e genul care aduce orice contra-argument la convingerile lui intr-un sofism ad hominem. Nu incercati sa emiteti pareri contrare convingerilor lui pentru ca veti fi imediat descalificat ca persoana: "aveam o parere buna despre dumneata dar incep sa mi-o schimb" sau "chiar nu am asteptam de la dumneata sa gandesti asa prost" etc

4. Tipul narcisist: e cumva opusul "personalistului", transformand orice contra-argument la opiniile lui intr-un atac la propria persoana: "chiar nu stiu ce ai cu mine", " eu m-am saturat sa te tot iei de mine" etc

5. Tipul media: cel pentru care televizorul (mai rar ziarele) sunt surse absolute de autoritate informationala: "a zis la televizor aseara ca...", "X-ulescu a zis azi la radio ca..." Orice fiinta cugetatoare care nu apare in media are un handicap si e mai putin credibila by default

6. Tipul autoritarist: e genul care crede ca are dreptate intrucat are functie. Formule preferate: "iti spun eu...", "ba baiatule, asculta la mine..." etc

7. Tipul traditionalist: este cel care isi valideaza intodeauna prejudecatile prin apelul la traditie: "mi-a zis mie tata odata", "bunica-meu intotdeauna zicea ca" sau "e stiut de mult ca..."

Ma opresc dar las lista deschisa. Simiti-va liberi sa completati. Si nu uitati ca rinocerizarea e un pericol constant al gandirii care nu ne iarta pe nici unul dintre noi. Pe cei mai fericiti nu-i pandeste decat uneori. Si nu uitati ca individul care crede ca rinocerul este oricine in afara de el este, din pacate, tipul cel mai raspandit de rinocer.

Amintirea lui Mugurel cu mine... sau efectul de Patapievici (analog efectului de madlena)

2010-01-23T04:01:00.001-08:00

Va dau si voua linkul cu care Mugurelul meu din facultate si pe viata m-a zvarlit intre dintii nostalgiei, amintindu-si cu mine si despre noi din ceata timpului aceluia fericit in care eram studenti (studenti la Cluj):

(text preluat de pe http://www.palavragiu.blogspot.com/, mai exact de la http://palavragiu.blogspot.com/2010/01/big-fuss-4-o-intrebare-ba-nu-doua.html)

"Mai ţineţi minte, dom director? Să fi fost iarna 98-99, parcă prin sesiunea din februarie. Aşa ţin minte că era dimineaţă târzie, da n-aş putea băga mâna-n foc dacă ne întorceam de la un examen sau doar de la o plimbărică prin centru (o cafea-n „Pescaru”?). Ori poate trecusem pe la facultă să vedem vreo notă? Oricum, era o zi de iarnă, fără zăpadă şi mohorâtă.Cum necum ne-am nimerit pe lângă BCU, de mai ţii minte, tocmai pe partea cu biblioteca - ca nişte bursieri cu buzunarele goale, om fi trecut pe la bancomatul acela de pe colţ, mai mult ca sigur fără niciun succes -, unde era un coteţ cu cărţi (îi zic coteţ pentru că-năuntru era o găină). Ca nişte studenţi la „faculta de texte” ne-am oprit să aruncăm o geană, că parale de-aruncat n-aveam. Mai bine-n Paco pe-un bitter mic (cum le mai glazura băiatu!). Sărind din titlu-n titlu, am zărit - nu mai ştiu dacă tu sau eu, dar ce importă? - Politicele celui ce zbiară-n bătaia săgeţii. Cel care-a văzut-o, i-a notificat „descoperirea” celuilalt. Acuma, cum se ştie, cartea asta a făcut ceva vâlvă pe la începutul anilor 90 - denunţând mizeriile politicii postcomuniste, ale regimului iliescului etc. -, iar Patapievici a devenit datorită trâmbiţelor pedeseriste şi-a lăturilor peremiste, un fel de portdrapel al trădătorilor de patrie, adică al celor ce nu simpatizau cu „patrulaterul roşu” - mai ţine minte cineva ce era asta?Ei şi cum ziceam, nu cred ca vreunul dintre noi să fi făcut vreo remarcă valorică despre carte ori despre autorul ei - mare carte! mare om! -, nici pomeneală, pur şi simplu unul din noi i-a spus celuilalt: „uite-o!” şi cu asta...... cu asta ne-am pomenit luaţi la trei păzeşte de găina din coşconar. „Cum?”, cotcodăcea vânzătoarea - avea o cuşmă din aceea rusească-n cap, aşa ţin minte - „cum?”, făcea, „patapievici, ăla care scuipă pe poporu român? ăla care zice că poporu român e o grămadă de căcat...” spumega femeia, şi alta nu! I-om fi zis ceva? Tu mai ţii minte? Io nu, dar nu cred că ne-am „obosit”. Adică „nu făcea”.O să zici c-am înnebunit, ce m-a apucat să depăn aşa o amintire măruntă? Păi, mi-am amintit de chestia asta văzând asiduitatea cu care apare TB la OTV. Adică, pun prinsoare cu tine - şi singurele mele argumente sunt căciula şi cotcodăcitul femeii ăleia - că a votat cu băsescul la trecutele alegeri, adică cu candidatul susţinut de Patapievici.Morala: „oh, scumpă, tinereţile mele...”P.S. Fie să dăm pe gât un scotch, un bourbon şi-o bere în Music Pub. For good ol' days' sake!"

Scrisoare deschisa... vecinului meu

2010-01-19T10:31:00.000-08:00

... vecinului care are un Audi vechi si imens care, atunci cand e in marsarier, scoate un sunet strident, intermitent si enervant ce imi intrerupe de regula cele mai frumoase momente ale existentei...

Draga domnule,

desi am luat individual decizia de a redacta si de a va adresa aceasta scrisoare sunt convins ca in asentimentul meu sunt toti posesorii de timpane, scarite si trompe Eustachio din blocul dumneavoastra si din cele vecine. Ma refer exclusiv la cei cu sisteme nervoase centrale normale si nu la cei atat de batuciti de muzica proasta data tare incat va pot ignora. Va adresez fierbintea rugaminte de a deconecta semnalul sonor care se activeaza ori de cate ori mergeti cu spatele (manevra pentru care aveti, se pare, o apetenta deosebita). Daca nu stiti cum s-o faceti, orice electrician auto va poate rezolva problema in cateva secunde. Dar, intrucat nu formulez niciodata cereri neacoperite de argumente, va prezint mai jos cateva dintre motivele pentru care nu trebuie sa ezitati in a da curs cererii mele:

1. Nu acompaniati niciodata folosirea dispozitivului dumneavoastra audio de folosirea logicii si a bunului simt. Ar fi foarte simplu sa faceti o garare cu spatele seara, cand veniti de la serviciu si cand, utilizarea semnalului sonor ar avea oarecare sanse sa treaca neauzit. Dar, intrucat sunteti comod si lipsit de o minima consideratie fata de orice fiinta umana care se intampla sa nu fiti dumneavoastra, preferati sa efectuati manevra dimineata cand poate ca unii dintre noi inca dorm.

2. Semnalul sonor este incorect politic (politically incorrect care va sa zica). Semnificatia lui este simpla: eu nu ma voi deranja sa fiu foarte atent la voi dar voi aveti obligatia sa fiti atenti la mine. Audi-ul loveste ca destinul... Cu spatele si orbeste...

3. Utilizarea unei astfel de avertizari sonore este inutila: masina dumneavoastra, fie ca merge cu spatele sau cu fata, este atat de mare, de greoaie si de alba incat nu poate sa nu sara in ochi. (am evitat epitetul urata intrucat de gustibus...)

4. Renuntarea la avertizarea sonora ar fi mai mult decat salutara intr-un cartier in care zgomotul e si asa excesiv. Nu credeti ca ajung manelele, rasetele imbecile, racnetele, motoarele turate la ore mici din noapte, dialogurile purtate intre balcoane etc?

5. Ultima linie nu e un argument ci o rugaminte: daca motivele de mai sus nu v-au convins, ati putea totusi utiliza in fiecare saptamana o alta melodie?

Filmul lui Victor

2010-01-16T12:54:00.000-08:00

Cu vreo doua zile inainte de sfarsitul anului ma suna Victor M., absolvent de Teatru, masterand la cinematografie etc, rugandu-ma sa ne intalnim pentru zece minute si o cafea, rastimp in care sa-mi explice oarece. Ar fi mult daca as spune ca in acel moment Victor imi era prieten. Ne intalnisem prima oara cu vreun an in urma la un chef din care niciunul dintre noi nu-si aminteste probabil chiar totul. Atunci ne piliseram, cantasem la chitara, spusesem niste scatch-uri (asa se scrie???) de-ale lui Caragiu si am sfarsit probabil prin a ne simpatiza reciproc. In fine, savarsim intalnirea, comandam cahveaua si Victor imi propune sa joc intr-un scurt metraj ce-i trebuia pentru un examen. Subiectul: o sticla de whisky care este data de spaga din mana in mana si in decursul unei singure zile se intoarce, strabatand o intreaga micro-retea umana, la intaiul inmanuitor. Evident, am acceptat. Cunoscandu-mi apoi colegii, am avut si placuta surpriza sa constat ca eram singurul neprofesionist (ceilalti erau fie actori, fie studenti la teatru) si evident, increderea acordata m-a flatat. Acum, cand scriu, am incheiat filmarile de o ora (filmari concentrate intr-o saptamana). Rostul acestui post este acela de a-i multumi lui Victor pentru o saptamana minunata, o saptamana in care am ras, am cantat, am injurat, am recitat, am jucat, am uitat replici, am negociat salopete, triplu stechere, sali de curs, mese in crasme, am inghetat pana ne-au pocnit oasele din craniu, ne-am intrecut cu masinile prin oras, ne-am imprietenit si am mancat mici cu bere la Hanu` Conachi. De asemenea ii multumesc lui Victor pentru ca mi-a dat ocazia sa-mi reamintesc ce firesc se pot aduna oamenii in jurul unei idei faine, in ciuda a tot si a toate.

Almudena Grandes - Varstele lui Lulu

2010-01-10T09:55:00.000-08:00

Veti fi observat deja o eticheta noua pe blog care zice ce citesc acum... Precizez ca nu e intru lauda de sine si pentru ca nu miroase a bine si pentru ca nu prea am cu ce ma lauda... Nu mai citesc ca pe vremuri (cand aveam un ritm normal intre 80 si 100 de carti pe an, acum abia daca mai sar de 30, 40 si asta in anii buni), ba mai mult am constatat cu stupoare ca mama (care inca merge la serviciu) citeste mai mult si mai sustinut decat mine. Am pus eticheta pe blog dintr-un motiv mult mai simplu si mai pedagogic: blogul e vizitat de multi elevi si de multi prieteni care citesc si au nevoie de referinte si in felul acesta evit si vesnica "ce mai citesti/ce-ai mai citit?"

Acum depre ultima carte citita: Almudena Grandes - Varstele lui Lulu. Nu intentionez sa scriu foarte mult despre acest volum, nici despre altele, intrucat acesta nu este un spatiu pentru cronici literare. Dar vor scrie ori de cate ori voi intalni cate o carte remarcabila. Scrisa la 28 de ani, Varstele lui Lulu este o carte de debut si este de asemenea opera unei domnisoare. Cartea a trezit un oarecare scandal in Spania la aparitie dar nu acesta este lucrul cel mai important. Am citit-o dintr-o suflare si am tras (in ciuda avertismentelor lui Flaubert ca numai prostii fac asta) cateva concluzii:

- Varstele lui Lulu este o carte care poate figura oricand in top-tenul literaturii erotice a Europei. Almudena Grandes poate sta oricand alaturi de Sade, Miller sau Kundera.

- Varstele lui Lulu este o carte care reuseste o performanta foarte rara si pretioasa in literatura: reuseste sa degaje o poezie de exceptie din miezul unui subiect violent, scris violent si fara menajamente

- cartea desfasoara pana la urma o banalitate metafizica: totul este permis si totul lasa urme dar o face in asa fel incat iti da impresia ca n-ai stiut niciodata asta.

Allors, mon semblebles, mon freres, cititi Almudena Grandes - Varstele lui Lulu.

Rinocerizarea slaba

2009-12-17T23:27:00.000-08:00

De la Eugen Ionesco incoace, nu mai putem vorbi despre rincoceri in termeni strict zoologici ci numai in termeni zoo-politici. Nu va speriati, n-am sa va povestesc despre "noul" guvern Boc. Subiectul ma oboseste a priori. Am sa ma rezum la a va spune ca ma numar mai degraba printre aceia care cred ca gestul re-desemnarii lui Boc este mai degraba un act de cinism inscris in profunda logica basesciana a invrajbirii poporului si Parlamentului decat un act politic magistral in felul acela incalcit al luptatorului cu mogulii. Dar, atat despre acest subiect. Postul e prilejuit mai degraba de o senzatie de disconfort pe care o am de la inceputul campaniei, disconfort legat in primul rand de constatarea ca "romanii" (iata ca folosesc termenul preferat al lui Voda Basescu al II-lea) si in special romanii care fac presa si cei care o citesc si o comenteaza abdica incredibil de usor de la exercitiul unei gandiri libere in favoarea ingerarii unor "idei primite de-a gata" (dictionarul lui Flaubert si-ar pastra utilitatea vesnic in spatiul carpato-danubiano-pontic). Am citit destul de multa presa politica lately (articole dar si multe comentarii ale cititorilor pentru fiecare articol) si, dincolo de interesul imediat starnit de un subiect sau altul, am inceput sa fu mai degraba fascinat de felul in care taberele opinentilor si cititorilor par sa se grupeze instantaneu de fiecare data in jurul unor "idei de-a gata". Este incredibil cum oamenii pot prelua cateva clisee propagandistice si se pot insela ca aceea e chiar gandirea lor. Intrucat a trecut vremea rinocerizarilor in masa in numele unor ideologii, am sa numesc acest fenomen rinocerizare slaba (parafrazand logica gandirii slabe a lui Vattimo). Cum determinam rinocerizarea slaba? Prin etalarea a cateva trasaturi, destelenite fenomenologic aproape (atrag atentia ca rinocerizarea slaba nu e valabila strict pentru prestatia politica a cetatenilor unei tari ci pentru prestatia lor intelectuala cotidiana, "medie" cum ar zice Heidegger, ea e un risc constant al gandirii).

1. In logica rinocerizarii slabe, opinia nu se formeaza pe baza faptului. Opinia este de obicei formata dinainte (de cele mai multe ori pe baza unor umori accidentale sau a unor interese reci) iar emitentul nu mai face decat o selectie a faptelor care convin opiniei. (Reconosc, orice opinie este in principiu situata dinainte dar daca ea nu este supusa mereu revizurii critice, atunci ea risca sa fie ori neinteresanta ori nociva).

2. Argumentarea opiniei este sofistica. Cele mai utilizate sofisme sunt cele ad hominem (tu vorbesti, ma, care esti vandut mogulului/Basescului/KGB-ului etc) sau de autoritate ("dupa cum zicea.... Nae Ionescu, Gandhi, Geoana, Aristotel, Cristoiu.... etc)

3. Gandirea rincocerizata este axiomatica. Axioma este, ca in geometrie, o propozitie evidenta per se dar, spre deosebire de geometrie, ea nu este evidenta pentru toata lumea ci doar ("decat" cum ar zice dl Geoana) pentru toata lumea din echipa mea.

Iata cateva axiome de echipa portocalie:

i) Liberalii si pesedistii sunt paravanul mogulilor imorali

ii) Geoana e prost, Antonescu e pueril

iii) Romanii au intotdeauna dreptate

Iata cateva axiome de tabara ros-galben-antiportocalie:

i) Basescu e raul ultim

ii) Elena Udrea e curva

iii) Boc e lingau si incapabil de opinii proprii (acestea sunt cateva exemple, lista ar putea continua indefinit).

Diferenta fundamentala dintre axioma geometrica si cea rinocerizata se dovedeste a fi diferenta dintre o idee validata universal de simtul intern si o idee validata de plierea pe prejudecata si de simplitate.

4. Gandirea rinocerizata e incapabila sa accepte critici si contra-argumente cu inima usoara. Ea sta invariabil sub logica lui "las` ca nu-i chiar asa, mai du-va dracului...").

5. Gandirea rinocerizata e amnezica (toti micii rinoceri uita instantaneu tot ce au gandit/spus anterior care s-ar intampla sa nu mai consoneze cu adevarurile ultime descoperite recent)

6. Gandirea rinocerizata e perspectivista: faptele nu sunt prezentate niciodata ca atare ci intotdeauna in lumina unei interpretari, a unei perspective prealabile (e.g. Faptul ca Antonescu a refuzat propunerea lui Basescu de a guverna alaturi de PD-L nu inseamna nimic in sine; dar, intr-o logica perspectivista, el poate insemna lucuri opuse: Antonescu e vertical pana la capat sau Antonescu e iresponsabil, starleta etc)

Acestea sunt in linii mari caracteristicile gandirii unui rinocer recent (am folosit intamplator expresia, dar nu pot sa nu zambesc de asocierea pe care o creeaza in mintea mea cu H.R. Patapievici). Au fost incredibil de multi, continua sa fie incredibil de multi si acum, dupa campanie. A fost trist sa constat ca rinocerizarea nu iarta in principiu pe nimeni. Ca e un pericol constant al gandirii. Si ca o societate fara practica opiniei si a argumentarii cum e a noastra e mai expusa decat altele.

PS de avertizare:

Acest post nu inseamna ca:

a) tin cu Antonescu

b) Nu-mi place emisiunea "Nasul"

c) tin cu comunistii de pesedisti

d) sunt omul lui Patriciu

e) am ceva cu Basescu

f) sunt invidios pe Eba

g) sunt prezbiterian

Dar aceste precizari sunt inutile intrucat, spre deosebire de cei de la Catavencu, eu sunt sigur ca cititorii mei sunt mai inteligenti decat ai lor...

Shutter island

2009-12-08T11:23:00.000-08:00

Cu dragoste netarmurita si cu mii de scuze pentru bravul meu soldat, anunt aparitia celui de-al patrulea volum pe care l-am tradus:
Dennis Lehane, Shutter island

http://www.edituraparalela45.ro/fictiune/detalii_carte.php?titluID=1599&sess=74ed32edf017c059bf5c463c3882bbca&uid=0
Mie cartea mi s-a parut supermisto, si nu numai mie, ci si lui nea Martin Scorsese, dupa cum se vede mai jos:
http://www.youtube.com/watch?v=HYVrHkYoY80

Anticomunismul dezolant

2009-12-07T11:20:00.000-08:00

Dupa cum am scris in postul trecut, cred ca realegerea lui Basescu este o greseala. Mai cred, arogant si elitist, daca vreti, ca realegerea lui e semnul unei crase inculturi politice la nivel de masa. Dar, in acelasi timp, refuz sa ma mai entuziasmez sau sa mai cad prada depresiilor electorale. Am privit exit-poll-ul de la ora 21 detasat, la fel ca si "lovitura de teatru" de dimineata. Un lucru ma intristeaza insa peste masura. Am sa detaliez in cele ce urmeaza.
M-am intrebat cine sunt cei care l-au votat pe Basescu, constient de eterogenitatea lor fara precedent. Ar fi, in primul rand, simpatizantii pedelisti (personal, nu inteleg cum poti simpatiza o constructie insipida si amorfa, imposibil de conturat doctrinar); au fost apoi fanii personali ai lui Basescu, iubitorii de iesiri macho, cei care probabil au facut pe ei de placere la auzul sinistrului "un fleac, i-am ciururit" marait obscen si prosteste la finalul numaratorii paralele. Este apoi o parte a votantilor lui Crin din primul tur, cei in care repulsia fata de PSD si de tot ce reprezinta el a fost mai mare decat repulsia fata de Basescu. O alta categorie este aceea resentimentarilor cu imaginar poltic medieval, a celor care vad presedintele inca ca pe un voda care trebuie sa-i apere de boierii dedati la rele si imbogatiti pe spatele poporului (procedeul logico-discursiv este foarte aproape si de practica comunista a etichetarii, infierarii si reeducarii). O alta categorie este reprezentata de "diaspora" (ma infior cand ma gandesc de ce prestigiu imens se bucura aceasta categorie inainte de `89). Nu trebuie uitata nici masa manelizata si primitiva pentru care s-au compus melodii in timpul campaniei (daca n-ati auzit pana acum maneaua pro-Basescu, va sugerez s-o faceti cat mai repede... este delicioasa, in special pentru sexul frumos cu aplecari feministe: "stai, barbate, nu striga/ cu Basescu voi vota/ nu ies eu din vorba ta/ ca tu stii politica"). Precizez ca aceasta clasificare nu e una perfecta, categoriile au zone comune pe la margini (pour les connaiseurs, daca as face diagrama Euler a acestor notiuni, ar iesi foarte asemanatoare cercurilor de pe botul unui Audi, isn`t that ironic?). Am lasat deliberat la urma categoria care m-a intristat cel mai mult: cea a tinerilor si a foarte tinerilor anti-comunisti. Votul lor pentru Basescu m-a intristat cel mai mult pentru ca e foarte greu sa vezi instinctele bune si puritatea sufleteasca risipindu-se. Este incredibil si fantastic ca exista, ca au aparut generatii tinere cu reflexe si instincte anti-comuniste. Asta imi arata ca, anonimi si superbi, exista printre noi oameni cu stofa de modele, profesori care-si fac treaba in mizeria sistemului, oameni care ajuta mintile tinere sa creasca frumos. Ei si-au manifestat curajos si admirabil repulsia fata de trecutul cripto-comunist al PSD-ului, au aparat Timisoara si simbolurile ei, l-au respins pe Geoana pentru rosul prea abundent din jurul lui, i-au reamintit lui Iliescu de mineriade. Ei au fost singurii votanti frumosi din turul II. Si ca orice copil frumos si neajutorat, ratacit pe centura, au fost violati scurt si agresiv. Inocenta le-a fost luata drept naivitate, votul le-a fost confiscat si asezat pe primul patratel al buletinului de vot. Votul le-a fost furat pur si simplu de un nomenclaturist (intre primii 2000 ai sistemului) precum Basescu, fost comunist, fost fesenist, fost secretar de stat in Ministerul Transportului in timpul mineriadei din `92, de comunistul mai mare care, spre deosebire de comunistul mai mic (Geoana) a avut suficient tupeu cat sa le cante in urechisuele naive balada anti-comunistului resapat. Si asta se intampla in timp ce Crin Antonescu, Doina Cornea, surorile Coposu sau Ion Diaconescu erau huiduiti si intimpinati cu sloganuri anti-comuniste. Au fost lasati cu buna stiinta sa demonizeze un batranel de aproape 90 de ani, in timp ce isi acordau votul candidatului care scuipa discursuri a la Gheorghe Gheorghiu Dej. Au fost furati in timp ce comiteau naivitatea sa creada ca Basescu mai duce cu sine ceva din mantia portocalie pe care noi i-am pus-o pe umeri in 2004.
Ei sunt singurii de care imi pare rau, singurii care merita compasiune dar si dovada vie ca instinctele anti-comuniste doar, fara reflectie si fara informare nu fac 2 bani. Personal, cred ca e timpul sa depasim odata aceste fantome si aceste batalii pe care nu le-am dat cand trebuia (am ratat trenul legii lustratiei, al condamnarii comunismului, al desecretificarii etc). E timpul sa nu mai votam, tineri sau batrani, cu lacrimi in ochi si sufocati de emotie. E timpul sa incetam sa mai cantam exclusiv fie balada scarbei, fie pe cea a anticomunismului. Dragii mei, nu va asteptati ca anti-comunistii vechi sa va urmeze. Ei nu vor fi cu voi pe strada exultand in aceste zile. Nasul lor batran miroase de la distanta minciuna. Nu va mirati ca veti canta de bucurie alaturi de manelisti, capsunari si peremisti. Aceasta este compania in care, fara sa stiti, va aflati.

PS
Imi permit sa va semnalez un articol remarcabil al ziaristului C. T. Popescu, unul din putinii nepartizani din aceasta campanie, la aceasta adresa
http://www.gandul.info/opinii/iz-za-seim-piccear-5161781

Cat de rar se spune iubirea

2009-06-13T07:26:00.000-07:00

Acum cateva nopti, in timp ce ne intorceam acasa, tarziu, de la un concert (pe jos, intrucat, in pofida zvonurilor, nu conduc baut si era o seara din aceea misto in care e pacat sa te inchizi intr-un taxi...:) ne-am apucat (eram mai multi), asa, aiurea-n tramvai, sa vorbim despre iubire. Si nu suav, cum v-ati putea imagina, ci contradictoriu, ba chiar cu capsa pusa... Sustin si acum si aici ceea ce sustineam atunci si acolo: ca iubirea poate fi spusa dar ca trebuie spusa rar si cu constiinta falsificarii. Ca, de cele mai multe ori, este imposibil de scos dintre clisee (si nu ma refer la odioseniile Saint Valentine`s ci chiar la cliseele stendhaliene ale cristalizarii sau chiar la cliseul Corintenilor 13, la mitul androginului sau la Romeo si Julieta... cliseele culturale sunt ok dar fiecare dintre ele e o mostra de gandire solidificata si moarta). Ca iubirea nu e un act natural, ci unul cultural si, de aceea, prefigurat in orice cultura a lumii prin mituri canonice si fapte exemplare. Ca, structural, vorbirea configureaza iubirea si invers. Ca, asa dupa cum a zis Wittgenstein, despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca.
La doar o zi, gasesc in Nexus-ul lui Henry Miller urmatorul pasaj despre iubire pe care il reproduc in extenso. Departe de a infirma tezele de mai sus, el le confirma, cred, pe deplin.
"Esti ispitit sa afirmi ca iubirea nu a transformat pe nimeni intr-un las. Poate ca iubirea adevarata, nu. Dar cine dintre noi a cunoscut vreodata iubirea adevarata? Cine dintre noi e atat de iubitor, de increzator, de devotat incat sa-si vanda sufletul diavolului , decat sa-si vada faptura iubita torturata, sfartecata, cazuta in dizgratie? Cine este atat de sigur de sine si de puternic incat sa nu coboare de pe tron ca sa-si revedince iubirea? E drept, au existat mari figuri care si-au acceptat soarta, care s-au retras in tacere si solitudine si si-au mancat inima din ei. Acestia sunt oare de admirat sau de compatimit? Chiar si cel mai stoic dintre indragostitii parasiti nu a fost vreodata in stare sa paseasca vesel si sa strige: "Toate-s bune pe lumea asta"... Sa te eliberezi de robia iubirii, sa arzi ca o lumanare, sa te topesti in iubire, sa te topesti de iubire - ce beatitudine! Ar fi oare posibil asa ceva pentru fiinte ca noi, slabe, mandre, orgolioase, posesive, invidioase, geloase, neinduplecate, neiertatoare? Evident, nu. ... Dar chiar si asa, nevolnici si demni de dispret cum suntem, traim, uneori, cate ceva din aceasta adevarata si generoasa iubire. Care dintre noi, in adoratia lui oarba fata de o faptura la care nu poate ajunge, nu si-a spus: "Ce importanta are ca nu va fi niciodata a mea? Important este ca exista..." Si chiar daca o astfel de idee exaltata nu poate fi sustinuta in fapt, totusi indragostitul care gandeste astfel se gaseste pe un teren sanatos. A cunoscut un moment de dragoste pura. Si niciun alt fel de dragoste, indiferent cat ar fi de senina si de durabila, nu se poate compara cu aceasta. Si oricat de efemera ar fi o asemenea iubire, o putem oare considera ca o pierdere? Singura pierdere posibila - si cat de bine cunoaste indragostitul acest lucru - ar fi lipsa acelei afectiuni nemuritoare pe care ti-o inspira celalalt. Ce zi mohorata, posomorata, fatala, e cea in care indragostitul isi da brusc seama ca nu mai e posedat, ca e tamaduit, ca sa spunem asa, de marea lui iubire. Ziua in care se refera la iubire, chiar inconstient, numind-o "o nebunie". Sentimentul de usurare generat de o astfel de desteptare te poate determina sa crezi, cu toata sinceritatea, ca ti-ai recapatat libertatea. Dar cu ce pret! Ce libertate saraca! Nu e, oare, o calamitate sa privesti din nou lumea prin prisma cotidianului? Nu ti se rupe inima cand te vezi din nou inconjurat de fapturi familiare si anoste? Nu e inspaimantator sa gandesti ca trebuie sa mergi inainte, asa cum se spune, dar cu bolovani in pantece si pietris in gura? "
Henry Miller, Nexus, EST - Samuel Tastet, Bucuresti, 2006

De ce n-ar putea niciodata Becali sa traiasca la fel de bine ca mine...

2009-05-29T21:08:00.001-07:00

Nu mi-am imaginat ca voi scrie aici un post despre Gigi Becali dar cand unii dintre elevii tai (mai rar prietenii, pe astia ti-i alegi...) au fantezii salivante despre viitorul lor care il includ ca model pe cercopitec, te simti obligat sa faci anumite precizari... N-am de gand sa tin prelegeri despre valoare si non-valoare, despre mercantilism sau despre incultura si marlanie... Am de gand sa desfasor insa argumentul care, singur, poate darama armate de becali (substantiv comun, plural). Poate ca va bufneste rasul sau macar zambiti citind titlul postului si va ganditi ca am sa produc vreo metafora, vreun paradox sau vreo vorba de duh... Dar nu e asa.... Sugestia din titlu este literal adevarata si corecta in sensul cel mai propriu.... Becali n-ar putea niciodata sa traiasca la fel de bine ca mine... desi nu-i lipsesc instrumentele, ii lipsesc organele placerii... daca tinerii mei ar intelege ca posesia banilor nu produce si premisele lui good life, atunci s-ar scutura definitiv de fantasmele lor schiloade... Fiecare individ are, la fel ca orice societate, un concept propriu de good life, de vita beata, de viata buna... Pentru greci, viata buna insemna, de pilda, pace, virtute, viata publica, vinuri bune, sclavi ascultatori, libera cugetare si eros... A-l invidia pe Gigi Becali, ba mai mult (horribile dictu!) a-l dori ca model este o eroare ce vine exclusiv din confundarea scopului cu mijlocul. A avea bani nu este un scop in sine, este un mijloc. Acesta nu e un moralism ieftin ci, repet, un enunt literal corect. Ca sa ma pricepeti mai bine, imaginati-va un babuin (tot la propriu!) care a mostenit milioane... Maimuta ar fi mai bogata decat noi toti, prieteni, fara a-si dori vreodata nimic altceva in afara unor nuci sau a ce mama dracu` mai mananca vreun babuin. Nu si-ar dori carti, calatorii, vinuri bune, femei frumoase si sprituale, muzica divina a lui Bach, n-ar sti niciodata placerea unui Stevie Ray Vaughan ascultat in miez de noapte, cu un pahar de vin alaturi, placerea unei tigari de foi, a unui aforism de Pascal, a unui solo de chitara muncit luni de zile... N-ar intelege niciodata placerea de a spritui in compania unor prieteni destepti si haiosi, pentru ca n-ar avea prieteni... Incapacitatea aceasta de a simti placere, de a-si cultiva si rasfata mintea si trupul este structurala. Oamenii ca Becali nu sunt condamnabili pentru asta. E ca si cum i-ai cere unui melc sa se entuziasmeze de Simfoniile lui Mahler. Nu-mi replicati ca indivizi ca Becali pot trai fara cultura. Eu nu vorbesc aici de cultura. Vorbesc despre placere, despre viata buna, despre paradoxul a cat de putin pot aceste fiinte brute in raport cu posibilitatile pe care le au. Vorbesc despre tristetea aproape dureroasa a acestor indivizi care ar putea intoarce lumea si care nu vor reusi niciodata sa-si ofere nimic din ceea ce face viata cu adevarat worth living.

Acestea sunt dragii mei, cateva dintre motivele pentru care, la propriu, Becali n-ar putea trai niciodata la fel de bine ca mine.

Lectia de romana

2009-05-25T06:22:00.000-07:00

Azi m-a izbit un lucru absolut infiorator: sa inveti literatura in liceu inseamna inca sa tocesti abominabilele alea de carti de comentarii... Nu-mi vine sa cred ca n-au disparut, ba, mai mult, ca infloresc in afaceri de succes, ca apar ca ciupercile dupa ploaie in colectii tip "bacul de nota 10", "comentarii si sinteze pentru examenul de Bacalaureat"... (apropo... se spune "bacalaureat", nu "bacaloriat"... pe bune...)... Daca m-as apuca sa scriu despre cat este de odioasa aceasta modalitate de tampire a elevului, despre cat de vinovati suntem ca inca intelegem asa literatura, ar iesi, probabil, un post lung si indarjit... Asa ca am sa ma limitez la a crea un mic indrumar de intelegere a limbajului de lemn din acest carti prin care sa lamuresc cateva dileme perene ale liceanului invatacel de limba romana...

In primul rand, cine puii mei este "eul liric"... ?Este el acelasi lucru cu interiorul poetului, cu psihicul lui, care va sa zica? Intrebat asupra acestui lucru, aproape orice prof de romana va zambi misterios, plin de intelegere, isi va aprinde aura de guru si va evita raspunsul, dandu-ti de inteles ca te legi de niste taine prea mari pentru puterea si intelegerea ta... In cel mai bun caz, ti se va spune ca "eul liric" este o modalitate calofila si virtualmente perena de exprimare a unor emotii personale in cadrul unui context textual si metafizic... Asta, in timp, duce la incapacitatea ta de a mai vedea in scriitor un om... Realitatea e ca mai toti poetii nostri au fost niste baieti de super-viata care sprituiau bine de tot "eul liric" inainte sa-l puna la treaba... De asemenea, pentru a nu trezi mania magistrilor, e bine sa evitati sa puneti urmatoarele intrebari care incep cu "de ce":

De ce este Mihai Eminescu "luceafarul poeziei romanesti" si mai ales de ce este "poet nepereche"? De ce este Joc secund un "luceafar intors" si de ce Arghezi produce "o mutatie majora a poeziei romanesti"? Lamurire: nici una dintre expresiile astea nu inseamna nimic, le repetam tamp de generatii si generatii, asa ca nu va mai straduiti sa le pricepeti. Sunt metafore de rahat care poate aveau un sens in momentul emiterii dar care si-au pierdut de mult valoarea prin supra-folosire...Daca aveti suficienta rabdare, curiozitate si o doza buna de masochism, incercati comentariile on line (nu dati bani pe porcariile alea in varianta tiparita): http://www.referate-romana.com/ (de exemplu).

Apelul meu catre colegii profesori ar suna cam asa: nu mai creati subiecte care sa faca indispensabile mizeriile acestea de carti, invatati-va elevii sa iubeasca, nu sa memoreze... Ceea ce le oferiti este complicat si mort...

Am sa inchei cu un exercitiu de imaginatie si de visare... Lasati-va pe spate, porniti in surdina un bluzan misteaux si inchipuiti-va cea mai senzuala voce din lume, spunand asa, fara sa va ganditi ca versurile astea ar avea si un autor...

in fiecare scorbura era asezat un zeu.// Daca se crapa o piatra, repede era adus/ si pus acolo un zeu.// Era de ajuns sa se rupa un pod,/ ca sa se aseze in locul gol un zeu,/ ori, pe sosele, sa apara in asfalt o groapa,/ ca sa se aseze in ea un zeu."

Frumoaso,ţi-s ochii-aşa de negri încât seara/când stau culcat cu capu-n poala ta/îmi pare/că ochii tăi, adânci, sunt izvorul/din care tainic curge noaptea peste văi/şi peste munţi şi peste seşuri/acoperind pământul/c-o mare de-ntuneric./Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea.

Iar fata aceea, iata, Se uita la mine cu sufletul...Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.O cafea neagra voi servi, totusi/Din mana ta.Imi place ca tu stii s-o faci/Amara."

Bilant decenal

2009-05-19T22:05:00.000-07:00

Ciudat... Nu mi s-a mai intamplat pana acum dar, pentru prima oara, am simtit nevoia sa scriu aici... Am deschis bloggerul plin de bunavointa si fara niciun subiect... Nu mai am chef sa scriu despre scoala... Nu am chef sa scriu nici macar despre mentoratul lui Chirila prin liceele bucurestene si, in principiu, nu am chef sa scriu azi despre nimic angaja(n)t si serios... Azi ma gandeam sa scriu ceva despre mine... Nu atat ca sa ma intelegeti cat, mai degraba, ca sa ma (re)inteleg... In ultima vreme, mi s-au tot spus lucruri despre mine care m-au pus pe ganduri, care m-au facut sa-mi dau seama ca timpul trece, trece ca naiba de repede... Asadar, am sa ma pun la calculator cu mine insumi, cu o poza veche in fata...

Tot mai multi copii imi spun "nenea"... M-am uitat in oglinda si... sa fiu al naibii... am inceput sa arat ca un "nenea". Inca nu sunt cel mai batran pe la concerte, nu par un babalac exilat printre copii dar am devenit inevitabil un "nenea". Atat timp insa cat, deunazi, m-a intrebat cineva daca nu ma gandesc sa-m fac un tatuaj, there is still hope...

Colegii de cancelarie inca se uita automat la mine cand spun, "voi, tineretul..."... Asta e bine, ma gandeam dar linistea mi s-a risipit cand am vazut ca, pentru cei mai multi dintre ei, "voi, tineretul" semnifica ceva nedefinit intre 25 si 65 de ani (cei sub 25 intra la categoria "puteai sa-mi fii copil")...

Am constatat ca am inceput sa ascult tot mai greu muzici noi, sa citesc tot mai rar autori necunoscuti sau debutanti... Spun tot mai usor pe "vremea mea" si nu sunt deloc departe sa incep sa scuip si eu minciuna consolatoare ca.... "ba, parca noi nu eram asa"...

Mi s-a spus ca sunt intransigent si ca asta e din cauza varstei, ca as fi prea tanar... dimpotriva... devin tot mai intransigent pe masura ce imbatranesc... acum 10 ani, pur si simplu n-aveam opinii, abia invatam sa fumez si inca vreo doua, trei chestii... Anyway, promit sa nu-mi fac niciodata gradina la parter si sa nu tai mingile copiilor...

Am constatat ca oamenii incep sa ma ia in serios...Nu sunt obisnuit si cred ca e un mare pericol... Intr-o buna zi, am s-o fac si eu...

De-a dreptul ingrijorator... ma imbat mult mai repede decat o faceam acum zece ani... Cand am sa incep sa ma imbat din bere, promit ca ma las....

Nu mai merg pe bicicleta dar am invatat sa parchez masina si unde nu incape...

Incep sa regret tot mai mult timpul care trece si lucrurile pe care nu le-am facut....

Nu mai fumez de un an...

Am deja fosti elevi licentiati...

Saptamana viitoare, ma duc la primul examen cardiologic din viata mea...

Ma enerveaza tot mai mult puful plopilor din oras...

Nu ma mai intereseaza Divizia A...
Merg tot mai des la munte si tot mai putin pe munte...

For whom the bell tolls?

Puzzle de primavara...

2009-04-29T22:30:00.000-07:00

Nu sunt dintr`aia care isi descriu pe bloguri starile sufletesti, melancoliile, les risibles amours etc samd pentru simplul motiv ca sunt constient ca toate astea nu intereseaza pe nimeni. Am tot incercat insa sa adun in mine un ghem cu sens, sa reperez ceva demn de comentat in ultima vreme si mi-a fost practic imposibil. Traiesc intr-o primavaratica stare de imprastiere... E o vreme a impresilor, nu a gandurilor, allors am sa vi-o descriu aproape fidel si cat pot eu de pictural:

De fiecare data cand e aprilie, imi amintesc versul lui Eliot din debutul lui Wasteland: "April is the cruellest month..." Mie unuia mi-a fost mereu usor sa inteleg durerea aia placuta, duplicitara si hormonala din vintrele femeilor si frunzele copacilor... Daca melancolia asta poetizanta nu va este pe plac, puteti sa va amuzati vizitand http://www.radioguerrilla.ro/ cu volumul 2 din Atlasul de mitocanie urbana (Ghertoiul de bloc este delicios si extrem de minutios descris). Daca va sta mai bine indignarea, puteti sa va amuzati oricand cu guvernul de dobitoci din coada lui Boc (au fost vreodata unii mai prosti sau asta e senzatia pe care o ai inevitabil de fiecare data?). Eu resping optiunea, eu unul nu ma mai amuz. Daca preferati anonimatul pseudo-sexual, mai e luna mersului pe strada si a trasului cu ochiul (nu poti sa nu constati in fiecare primavara, patriotard si imbecil ce femei frumoase sunt peste tot in Romanica...). In rest, nu pot sa pun degetul decat pe o incapacitate din ce in ce mai evidenta a cotidianului romanesc de a fi interesant. Care dintre astea va mai poate retine atentia: arestarea/eliberarea lui Gigi, Nichita (evident, nu Stanescu, ce dracu`), Nichita nervoasa, Dinamo, cutremurul, cutremurul de la Dinamo, plecarea lui Piti (a plecat Piti! a plecat Piti!), criza mondiala....? Una peste alta (ca sa vorbesc precum Piti - (a plecat Piti! a plecat Piti!), se incheaga misto primavara asta... mixing memory and desire...

Dragi dinozauri, lichele si nefericiti... (Scrisoare colegilor de care m-as lipsi oricand)

2009-03-27T14:16:00.000-07:00

Dragi dinozauri, lichele si nefericiti,

Vremea apelurilor a trecut. V-am rugat frumos si ati refuzat. Am fost suficient de naivi sa credem ca ati putea avea un dram de bun simt, o bruma de constiinta. De ce va mai adresez o scrisoare...? Poate din speranta absurda ca v-ar putea ajunge la urechi si ca astfel sa stiti ca noi stim, ca va cunoastem, ca va intuim trucurile proaste; poate din placerea de a va enerva cu obrazul nostru impertinent de curat, cu coloana noastra vertebrala revoltator de dreapta.

Nu stiu de ce uneori aveti inca functii de conducere. Poate pentru ca suntem suficient de naivi ca sa credem ca vina si schizofrenia voastra inseamna experienta. Pentru ca v-ati numit in functii intre voi. Pentru ca sunteti vinovati impreuna si va veti lingusi si santaja unii pe altii pana la moarte. Pentru ca am fost suficient de cretini sa nu va dam un sut in fund definitiv atunci cand am avut ocazia. Atunci cand parintii nostri ar fi trebuit sa se bata pana la moarte cu minerii chemati de voi. Aveti insa grija... Printre voi incep sa se infiltreze oameni care n-au respirat aerul otravit cu care v-ati hranit voi o viata. In cele din urma, o sa va sufocati in fata libertatii si naturaletii lor. De altfel, ati inceput sa constatati singuri ca nu mai merg singurele principii de management pe care le-ati cunoscut vreodata: vocea ridicata, aratatorul stramb, amenintarea, santajul, dezbinarea...

Poate ca ar trebui finalmente sa va treziti si sa constatati ceea ce pentru toti oamenii normali din afara sistemului este atat de evident: fumatul si uniformele nu mai sunt de mult cele mai grave probleme ale unor adolescenti.... Poate ca ar trebui sa invatati de la cei care au stiut sa imbatraneasca frumos, de la cei care si-au petrecut o viata daruind cu adevarat si care vor fi urmariti pana in mormant de dragostea generatiilor pe care le-au crescut... Poate ca ar trebui sa renuntati la ideea ca sunteti geniali si ca tinerii pe care ii sufocati sunt inevitabil niste cretini... De fapt, nu stiti, de cele mai multe ori, sa le gestionati tineretea si spontaneitatea.... Poate ca ar trebui sa va intrebati macar o data in viata voastra de decenii in invatamant la ce rahat ajuta prostiile pe care le predati... Poate ca ar trebui macar o data sa incetati sa va plangeti de mila... Daca sunteti obositi si blazati, poate ca ar trebui sa renuntati la invatamant... Poate ca ar trebui sa incetati sa-l regretati pe Ceausescu si minciunile lui Caramitru din Liceenii... Sunteti oamenii care intelegeti cel mai putin din ce vi se intampla dar sunteti platiti sa-i lamuriti pe altii... Poate ca ar trebui sa invatati sa nu mai tremurati in fata unui control... Poate ca notele de inspectie ar fi bine sa cuprinda si o rubrica de aspecte pozitive... Poate ca e timpul sa faceti din scoala un mediu placut. Poate ca ati putea veni la serviciu zambind, nu nefericiti si indurerati... Nu sunteti neaparat batrani. Uneori sunteti tineri dar gata sa invatati... gata sa preluati imbracamintea hidoasa a mentorilor vostri, gata sa invatati cum se spune "sarut mana" cu toata coloana indoita, gata sa-i periati pe cei care va cumpara atat de ieftin. Uneori, ajungeti in functii de conducere si abia acolo va varsati veninul vostru de fapturi mediocre. Ca orice tumora, si aceasta isi asigura perpetuarea canceroasa.

E inexplicabil de ce continuu. Si, cu toate astea, o fac. Nu ma intrebati de ce... n-am stiut niciodata sa raspund la intrebarea asta. Nu va pot purta pica. Mi-e mila de voi. Sunteti niste fiinte triste si nefericite. Oarbe si surde. Tragic este insa ca in creierul unui copil nu te poti juca decat o singura data.

Raspuns lui Tudor Chirila

2009-03-12T13:02:00.001-07:00

Iata-ne si in fata postului celui mai lung. Acum mai bine de o saptamana, pe blogul personal, Tudor Chirila a lansat o scrisoare (mai mult sau mai putin deschisa) catre liceeni, text care a ajuns sa capete o oarecare notorietate, remarcabila pentru ceva lansat, pana la urma, doar pe un blog. Textul e interesant, ideea merita comentata, desi dulcegaria e pe alocuri insuportabila. Am sa incerc in cele ce urmeaza sa comentez fiecare idee in parte si sa raspund, din pozitia mea de prof, fiecarei provocari, tot in parte. Voi scrie in italice ceea ce ii apartine lui Chirila.

Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.

Sincer, nu stiu daca exista "noi" si "voi". "Noi"-ul meu e "voi"-ul vostru. Nu stiu cati ani are Chirila si nici ma obosesc sa google it dar eu, la cei 30 de ani ai mei, ma simt contemporan cu generatia elevilor mei de liceu. Cat depre cliseul cu "noi" suntem niste "loseri", "voi" puteti face inca rahatul praf, ma mira cum poate supravietui la fel de senin dupa atatia ani de la revolutie si dupa atatea asa zise generatii de sacrificiu. Sa adaugam poate si ca orice "voi" este o minciuna; "liceeni" este un termen mincinos, la fel ca si "generatie". "Liceenii", draga Tudore, nu sunt doar sensibilii care citesc Marquez si lacrimeaza la "Copilul si durerea"... sunt si manelistii zgomotosi si agresivi si marlanii care-si ameninta profesorii cu pumnii si-si scot matarangile prin clase, filmandu-se cu telefonul... ba chiar, as spune, astia sunt cei mai multi.

Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa.

Suna foarte frumos. Dar e un moralism ieftin, patetic si ineficace. Peste tot in lume, numarul hotiilor s-a redus cu o mana pe lege si cu alta pe par. Liceenii nu sunt doar tentati uneori de furt. Sunt unii care-l practica amoral si voios si, crede-ma, niciun "apel catre lichele" nu-i va sensibiliza vreodata.

Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un

Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?

Care va sa zica.... Cititi... Tribalizati-va in functie de lecturi... Nu va ganditi doar la bani... Ce dracu` o sa faceti cu ei daca nu stiti cine-i Borges? Inca o fermecatoare colectie de bullshituri... A citi nu te face automat destept, a apartine unui trib de lectori nu te face neaparat cool, a fi citit si educat nu presupune neaparat sa fii sarac si plin de dragoste... Ca sa nu mai vorbim de invartirea intr-un cerc vicios cras: apelul la lectura se adreseaza fie celor care citesc, caz in care e inutil, fie celor care nu citesc si care nu vor ajunge niciodata la el, caz in care e absurd...

Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit, si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.

Este adevarat. Retarzii de la putere nu au aproape niciodata cultura, stiinta sau priceperea unui profesor bun. Dar, ca si "liceenii" si profesorii sunt o minciuna. Exista profi buni dar din ce in ce mai putini. Exista insa si lichelele, cocotate de cele mai multe ori in posturi de conducere, distrugand suflete si minti tinere, mana in mana cu hotii de la conducere. Cu care vorbesc des. La telefoane. Si nu despre Schopenhauer sau Delacroix.

Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi

scrise.

Cel mai sintetic apel antidrog pe care-l stiu. Poate ca ar ajuta mai mult insa ca vreunul dintre voi sa mergeti prin scoli, si daca se poate, nu doar prin colegiile nationale din centrul Bucurestiului si sa explicati ca n-ai cum sa gasesti o pisica neagra intr-o camera intunecata cand pisica nu e acolo. Ca fericirea nu inseamna creieri rupti la 17 ani, nici ficati franjuri, nici boraturi matinale...

Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Nu mai incerca sa opui banii cunoasterii si pe Titulescu lui Boc. Nu mai tine. Asta nu e generatia care sa fie miscata de idei marete. "Liceenii", presupunand ca exista asa ceva, s-au saturat de mandria aceea care pentru generatia ta (poate si a mea) conta. Vor X6, nu cunoastere. Sa aiba vila la munte si sa i-o traga Elenei Basescu.

Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.

Cu asta trebuie sa fiu de acord. Reactia este calea in care cred si eu. Fie doar si de dragul de a-i enerva. E bine ca ticalosilor sa li se spuna mereu ca sunt ticalosi. Nu-i va schimba dar macar nu vor dormi tihnit. Iar noi vom visa mai frumos.

Salvati-va! Salvati-ne! Este o singura cale! Lupta cunoasterii!! Si cand veti fi castigat lupta cunoasterii, de-abia atunci veti cunoaste sa luptati cu adevarat!!!Nu va amagiti cu prezentul... Salvati-va in viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceti?

Ce rahat o fi insemnand lupta cunoasterii? Cum se poate castiga lupta cunoasterii? Exista alta dimensiune a timpului in afara prezentului? In care viitor sa ne salvam? Cine sunteti voi care ati pierdut? Ce competitie?

De ce imi iubesc elevii...

2009-03-07T23:21:00.001-08:00

De la De ce iubim femeile a lui Cartarescu incoace a devenit o moda sa spunem ce si de ce iubim. De la Baudelaire incoace, a devenit ok sa ne supunem modei fara a fi acuzati de snobaraie sau fanfaronada. Asadar, dau glas impulsului si fac o cartaresciana declaratie. De ce imi iubesc elevii...

1. Pentru ca sunt tineri si frumosi...

2. Pentru ca au tricouri haioase, sireturi de toate culorile, blugi taiati, cercei din aceia ce se pot scoate imediat la vederea directorului...

3. Pentru ca citesc romane misto si asculta la i-poduri aceeasi muzica pe care o ascultam si eu la varsta lor...

4. Pentru ca se inchid uneori in clasa si canta la chitara...

5. Pentru ca, oricat ar fi de obositi, fac ceea ce ii rog...

6. Pentru ca sunt onesti si au un incredibil simt al dreptatii...

7. Pentru ca ii intalnesc la orice concert si tre` sa stau sobru pana si acolo...

8. Pentru ca ne vom iubi si peste ani...

9. Pentru ca ma respecta fara sa fi tipat vreodata la ei...

10. Pentru ca sunt ai mei.

Mic indrumar asupra raului pentru imbecili

2009-02-26T23:02:00.000-08:00

Cu timpul, inveti sa nu mai iei in seama enormitati de tipul celei care leaga pasapoartele biometrice de "666" si implicit de rau sau scuipatii si bataile de la Sf. Parschieva de sfintenie si bunatate. Cu timpul inveti sa nu mai iei in seama nici BOR, nici felul in care gireaza toate tampeniile si nemerniciile, doar pentru ca e mai comod si mai profitabil asa. Nu poti insa sa nu te amuzi de felul in care, intr-o epoca care experimenteaza raul in toate modurile sale, de la brut la extrem de rafinat, ceea ce trebuia sa fie realmente gandire devine o bagatelizare sinistra. In cultura europeana exista o meditatie continua asupra raului: o meditatie care curge de la Platon la Leibniz si Hegel, trecand prin Sf Augustin si Descartes. Ma indoiesc ca vreunul dintre luptatorii anti-biometrici s-a manjit vreodata cu texte de factura asta. Filosofii sunt oameni dubitativi. Ei sunt convinsi. Si ca orice posesori de adevar absolut, niste imbecili.

Scriu cu convingerea ca scriu degeaba, din miezul unei situatii paradoxale si comice: cei care ma vor citi, imi vor da dreptate, cei carora de fapt ma adresez, nu ma vor citi. Asta face insa treba mea cu adevarat fermecatoare Fermecatoare in inutilitatea ei.

Mic indrumar asupra raului pentru imbecili:

1. Rea este lipsa de intelegere. Rea este literalitatea. "666" nu inseamna nimic in sine. Mi-as putea face un tricou pe care sta scris "666" si as putea continua sa fac bine. Voi ati fi in stare sa ucideti un copilas care ar avea asta scris cu carioca pe o palma. Pentru ca sunteti imbecili si rai.

2. Rea este rutina, forma goala, reflexul. Mersul la biserica in fiecare duminica, sambata (sa fiu al naibii daca are vreo importanta) nu va face mai buni. Va lasa rai si imbecili.

3. Rea este lipsa de iubire. In cele cateva milenii de cand existam, n-ati facut decat sa deprindeti ura. Si imbecilitatea. Si rautatea.

4. Rea este lipsa de gandire. Daca ar fi existat doar insi ca voi, am fi incercat inca sa luam luna in mana.

5. Rea este bisnita. Il santajati pe Dumnezeu si asta se numeste rugaciune.

6. Rea este lacomia. Sunteti niste hoti schizofrenici. Sunteti corupti si nesatui dar va aveti pe bune cu Domnul.

7. Rea este ipocrizia. Nu mai insist. Stiti totul despre asta.

8. Rea este constiinta nefericita. Pentru ce naiba va straduiti? Va e frica sa nu va pierdeti sufletele? Care suflete?

9. Rea este teama. In voi, teama a dezvoltat ceea ce erati de la bun inceput. Niste iprocriti lacomi.

10. Rea este lipsa de comunicare. Cati dintre voi ati stat vreodata de vorba cu cineva? Fie si cu un necunoscut pe un aeroport. Strangand in mana, tremurand, un pasaport biometric.

Dictionar de idei primite de-a gata (editie scolara)

2009-02-20T06:30:00.000-08:00

Daca imprumuti stilul lui Flaubert si il azvarli direct peste tonele de clisee din scoli, obtii:
Dictionar (editie pentru profii debutanti):
Abecedar - carte de capatai. Te asigura, generatie dupa generatie, ca "Ana are mere"
Bou - sinonim pentru elev care nu vrea sa invete. "Elev care nu vrea sa invete" este, in opinia profesorilor de matematica, un pleonasm
Curva - eleva din clase mai mari cu fuste scurte, telefon de firma, cercei grosi si tatuaj
Diliman - elevii aia care, orice ai face, prefera fotbalul cartii si care au curaj sa faca aluzii cu tenta sexuala profelor tinere
Emo - vezi Imo
Fucker - prof sau elev cu preocupari cool
Gaina - colega usor abordabila, pune botul la un simplu Big Mac. Cu dansa, a nu se aborda subiecte mai sus de emisiunea Mondenii.
Hahalera - In opinia manelistilor, oricine nu e manelist, n-are SLK, nici perspective sa-si ia.
Imo - vezi Emo
Jale - lucrare de control neanuntata
K- intr-un sms, tine loc de "ca"
Lepra - coleg care nu invata. Unul dintre putinii termeni comuni argoului profesoral si celui al elevilor. Cocalar
Marfa - sinonim mai recent al vechiului "cool". Tinde a fi inlocuit cu "tare", avand superlativul "foarte tare"
Nashpet - individ de rahat
Oaie - coleg/a supus/a. Insotit de regula de adjectivul "creata"
Puii mei - expresie de cocos cu mentalitate de closca
Rapanos - elev dintr-un alt liceu care vine la fetele din liceul tau
Sex - sex
Tokio Hotel - vezi Emo sau Imo

Vita de vie - cunoscuta sub familiarul apelativ "Vita" printre connaisseuri (roackeri suparati, raspanditi uniform prin mai toate liceele de oras)
XXX - XXX

Analiza aplicata la teoria formelor fara fond

2009-01-29T22:21:00.000-08:00

„Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi“ – T. Maiorescu, In contra direcţiei de azi în cultura română

Probabil că azi, teoria maioresciano-eminesciană a formelor fără fond este mai actuală decât fusese la finele secolului XIX. Maiorescu era convins că importarea formelor fără fond este un act pustiitor, mutilant. Lovinescu era convins că formele pot genera, în timp, fondul. Teza este discutabilă dar de dragul polemicii vom pleca de la premisa că exprimă o idee validă. Ceea ce nu a luat însă în calcul Lovinescu sunt câteva efecte colaterale deloc neglijabile ale fenomenului generării fondului de către formă. Sunt câteva, dar am să mă refer în special la unul dintre ele: în perioada în care formele funcţionează fără fond, societatea se zbate inevitabil într-un spaţiu sterilizant, confuz şi dubios din punct de vedere moral. Am să încerc să argumentez teza mea şi, în acelaş timp, să transform argumentul meu într-un răspuns la editorialul doamnei inspector Nicoleta Crânganu din numărul 165 al revsitei Şcoala gălăţeană. Articolul, numit Evaluarea profesorilor – sperietoare sau leac împotriva îmbătrânirii? (între osanalele clişeizate aduse lui Eminescu şi graficele olimpiadelor, articolul atrage atenţia prin temă) pune o problemă de mare actualitate în profesorimea românească: posibilitatea, tot mai aproape de realizare, ca profesorii să fie plătiţi în funcţie de randamentul şi eficienţa muncii lor. Adică, ar adăuga profesorul de economie care sunt, posibilitatea ca şi în învăţământ, plata să devină funcţie de productivitate. Principiul, ca să nu zic forma, este absolut corect(ă). Va genera fond aplicarea lui/ei? Permiteţi-mi să răspund la această întrebare, comentând textual câteva dintre tezele aşternute pe hârtie de doamna Nicoleta Crânganu: „Evaluarea cadrelor didactice nu trebuie să sperie însă pentru că principiile ei sunt mai complexe şi vizează întreaga activitate a profesorului”. Prima fraza, primul ghiont cerebral: pe cine sperie aplicarea acestui principiu în mod evident corect? După părerea mea sunt două categorii îngrijorate (pentru a nu folosi termenul mai dur al doamnei Crânganu) de idee: cei care, în mod evident, sunt slab pregătiţi sau de-a dreptul incompetenţi (avem şi aşa ceva, dascălul nu e a priori nobil şi competent) şi cei care sunt convinşi că, în mod inevitabil, niciun principiu corect nu-şi va găsi locul în practica românească fără a fi trunchiat, siluit, mutilat. In mod evident, nu putem vorbi de evaluare, fără a aduce în discuţie criteriile de evaluare: „Cel mai important criteriu este acela al progresului realizat de către elevi, exprimat în evoluţia notelor de la evalările curente, rezultatele de la evaluările naţionale şi la testele iniţiale raportate la cele curente, respectiv finale”. Aici ne lovim, cred, de două probleme dintre care una extrem de gravă pentru că este o problemă de fond: în acest moment, nu există o bună practică a evaluării, profesorii evaluează extrem de diferit, la examene se trişează masiv ca să nu mai vorbim că, în noile condiţii, profii vor fi nevoiţi să noteze larg şi linguşitor. A doua chestiune este de-a dreptul schizoidă: programele şcolare propun obiective şi competenţe ca finalităţi ale educaţiei (altă formă corectă!!!) dar testeaza EXCLUSIV cunoştinţe! In aceste condiţii, evaluarea nepărtinitoare şi obiectivă care ar trebui să stea ca bază a evaluării eficienţei muncii didactice, este imposibilă. Cel puţin în acest moment. „Se adaugă criterii privind implicarea cadrului didactic în instituţia din care face parte – roluri asumate, activităţi intra- şi extracurriculare...”. La acest capitol, plătim dur preţul lipsei crase de reforme din ultimii douăzeci de ani. Implicarea (să mai subliniez corectitudinea princpiului???) fie este privită în învăţământ ca mai peste tot în sectoarele de stat cu ochii răi de către jucătorii de solitaire, fie se abuzează de ea (foarte rare sunt unităţile cu o implicare masivă şi în echipă a întregului corp didactic, de regulă optzeci la sută din volumul muncii cade pe umerii unui grup compact, mai mult sau mai puţin entuziast, dar activ.) „Nu este ignorată nici formarea continuă, reflectată în modul de proiectare şi desfăşurare a demersului didactic, în aplicarea metodelor moderne de învăţare sau în contribuţia cadrului didactic la prestigiul unităţii de învăţământ...” Minunata idee a formării continue are deocamdată şi ea un iz specific românesc: cursuri sunt incredibil de multe, formatori valoroşi incredibil de puţini iar formarea continuă nu este deocamdată decât o pârghie pentru ambiţioşi. Trebuie să recunosc însă că aici, în mediul formării continue, există o dezgheţare şi o deschidere către „metodele moderne de învăţare”. „Ideea mult discutată a evaluării profesorului de către elevi este doar o parte a criteriului privind evaluarea din perspectiva elevilor...” Personal, ideea nu mă angoasează în niciun fel. Scriu din mijlocul comfortului pe care şi-l permite un profesor cu note între 9 si 10 pe toate sit-urile de tip calificativ.ro. Trebuie însă să remarc o evidenţă: elevul român este pus azi să evalueze într-o chestiune complexă şi delicată, după ce, vreme de decenii, abilitatea lui naturală de a discerne şi de a avea opinii a fost sistematic descurajată. Ori, fără o educaţie veritabilă, făcută sub principiul respectării valorii, alegerea lui va fi trunchiată şi strâmbă.

Eminescu, Nabokov si stirile Pro tv...

2009-01-26T13:15:00.001-08:00

E tarziu in noapte si mi-e greu sa scriu.... Gasesc puterea insa sa va propun, prin simpla alaturare, urmatoarele... In jurnalul orei 23, Stirile Pro Tv ne prezinta un "nou" caz socant: Dragoste bolnava! A lasat-o insarcinata pe prietena fiicei sale, de 14 ani!!! Un barbat de 35 de ani traieste timp de doi ani o poveste de dragoste cu prietena fiicei sale (relatia a inceput cand barbatul avea 33 de ani iar fata doar 12...) in urma careia se gandeste serios sa se casatoreasca cu fetita, iar ea se declara fericita ca-i poarta copilul...
Detalii aici: http://stirileprotv.ro/video/dragoste-bolnava-a-lasat-o-insarcinata-pe-prietena-fiicei-sale-de-14-ani/60233095
De la Wikipedia, enciclopedia liberă: Lolita (1955) este un roman scris de Vladimir Nabokov. Romanul a fost prima data scris în engleza şi publicat în 1955 la Paris, mai tarziu tradus de autor şi în rusă şi publicat în 1967 la New York. Romanul este renumit atât pentru stilul inovator cât si pentru subiectul controversat: naratorul cărţii şi protagonistul Humbert Humbert devenind obsedat sexual de o fată de 12 ani cu numele de Dolores Haze. Dupa publicare, romanul a obţinut un statut clasic, devenind unul dintre cele mai cunoscute şi controversate exemple în literatura secolului 20. Numele „Lolita” a intrat in cultura populara si descrie o copila precoce din punct de vedere sexual. Romanul a fost ecranizat de două ori, prima dată in 1962 de Stanley Kubrick şi a doua oară in 1997 de Adrian Lyne.
Detalii aici: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lolita
Ca`z doara suntem in luna lui Eminescu... Si... nu-i asa? Toate-s vechi si noua, zece, unsprezece, iar pentru unii...chiar 12!

Ministeru`, sms-ul si contrautopia...

2009-01-19T12:32:00.000-08:00

Dintr-un anumit punct de vedere, omul nu e doar o fiinta rationala, care vorbeste articulat, care rade, merge pe bicicleta sau voteaza... Ci este si o fiinta care lasa urme. Unele dintre ele sunt socialmente semnificative... Data nasterii, anii de scoala, data nuntii, data divortului, data nasterii copiilor etc... toate acestea sunt date/urme socialmente semnificative si de accea el sunt captate cu grija de catre stat, inregistrate, clasificate, pastrate in memoria colectiva... In principiu, lucrul ar fi ok... in fond, socializarea presupune si control social, incartiruire si ordonare. Intr-o societate democratica insa, toate formele de control si de inregistrare ale statului sunt supuse unui sever control inter-institutional in numele poporului suveran. Pragul diabolic catre totalitarism este trecut atunci cand toate urmele unui individ tind sa fie captate de catre aparatul de stat. Reaminti-va de abilitatile lui Big Brother, de tele-ecranele din contrautopia lui George Orwell, 1984. Urmarit, vanat, clasificat, spionat, individul este desfiintat de propriile urme (orice film vazut, orice partida de amor cu nevasta sau (mai ales) cu amanta, orice convorbire, orice inghetata mancata, orice floare cumparata, orice melodie fredonata in fata oglinzii la barbierire poate deveni o arma impotriva lui, poate deveni menghina cu care statul il striveste.

Mult timp am crezut ca situatiile tot mai multe si mai aberante pe care trebuie sa le fac ca profesor si ca diriginte (situatii cu: prezenta elevilor, absenta elevilor, abandonul elevilor, nevoile elevilor, solutiile pentru nevoile elevilor, actiunile elevilor, pasiunile elevilor samd) erau doar inventii stupide ale unor minti lipsite de perspective si viziune din Ministerul Educatiei and co. Azi realizez ca ele se inscriau de fapt in logica unui sistem care tinde sa inghita totul prin inregistrare. Nu are nicio importanta daca situatiile sunt reale sau nu. Important e ca sunt, ca ele nu inceteaza, organic, sa inregistreze urmele oamenilor din sistemul de educatie.

Impresiei i se alatura si indignarea furibunda pe care mi-a provocat-o o alta stire, strecurata azi spre sfarsitul jurnalelor desi este cu adevarat stupefianta... Citez dintr-un articol sintetic al Realitatii TV: "Convorbirile telefonice şi SMS-urile vor fi înregistrate de operatorii de telefonie fixă şi mobilă şi vor fi stocate timp de şase luni, începând de marţi, potrivit Legii 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice, intrată în vigoare. Astfel, toţi operatorii de telefonie fixă şi mobilă, precum Romtelecom, RDS&RCS, UPC, Orange, Vodafone, Cosmote şi Zapp sunt obligaţi să stocheze timp de şase luni numărul de telefon al apelantului şi al celui care a fost apelat, adresa abonatului, locaţia celui care este apelat, când a fost făcut apelul şi cât durează convorbirea telefonică. Tot din 20 ianuarie, toţi operatorii de telefonie fixă şi mobilă sunt obligaţi să stocheze timp de şase luni de SMS-urile pe care le trimitem, cui şi când le trimitem... Conţinutul convorbirilor telefonice ar putea fi preluate direct de către procurori în caz de urgenţă, "când întârzierea obţinerii autorizării din partea judecătorilor ar aduce grave prejudicii urmăriri penale ori îndeplinirii obligaţiilor pe care şi le-a asumat România ca stat membru al Uniunii Europene".

Pentru cei care vor sa citeasca articolul complet: http://www.realitatea.net/toate-convorbirile-telefonice-si-sms-urile-vor-fi-inregistrate-de-marti-si-stocate-timp-de-sase-luni_440472.html

Nu mai insist. Am descris in primele paragrafe logica unui sistem care permite asa ceva. In esenta, el transforma pe oricare cetatean al Romaniei intr-un individ santajabil si creeaza premisele pentru instaurarea unei dictaturi informatice. Constat cu uimire ca Nicolae Ceausescu nu a reusit niciodata asa ceva (el ne intercepta selectiv). Constat cu durere ca acceptam pasiv asa ceva. Constat cu stupoare ca la 20 de ani de la Revolutie nu avem societate si reactie civila. Constat cu groaza ca romanul viitorului e un idiot manelizat si inert social. Constat cu veselie ca maine vom continua sa ne sunam iubitele, mamele, sotiile, prietenii in auzul unei maini de indivizi sinistri. REC...

LAMURIRE: Un prieten imi atrage atentia ca Legea e in acord cu prevederile si uzantele U.E. in domeniu, ca proiectul e vechi si ca am acceptat implicit principiul in momentul in care am aderat. Trebuie sa recunosc ca nu stiam asta. In acelasi timp, observatia nu schimba in niciun fel sensul si substanta argumentului meu. Nicio masura si nicio lege nu este in sine totalitara. Dar oricare dintre ele este potential totalitara. De aceea democratiile functionale au mecanisme de inhibare (daca nu de stopare) a abuzurilor (comisii de control, comisii de ancheta, parchete, judecatorii etc). In tara formelor fara fond, toate aceste mecanisme fie nu exista fie nu sunt functionale. Ceea ce in Europa poate fi o forma rezonabila de control social, la noi risca sa devina inevitabil o masura totalitara.

Ieri, il auzeam pe purtatorul de cuvant al Presedintiei asigurandu-ne ca fostul sef al SIE, Claudiu Saftoiu, minte atunci cand spune ca serviciile ii servesc lui Base (si inca de mult...) convorbiri (telefonice si de alte feluri..) Care va sa zica, un one to one.... Dar amu` sincer... Voi pe care-l credeti?

Poetul notional

2009-01-14T12:33:00.000-08:00

Deunazi, ma indreptam spre sediul ISJ (pentru cine nu stie, Inspectoratul Scolar Judetean) avand in dreapta o incantatoare doamna inspector de limba romana care, intr-un acces de sinceritate (sunt tot mai dese la inspectorii nostri, semn ca nici ei nu prea mai pot) imi marturisea ca motivul buznei spre Inspectorat era ca Minsterul Educatiei, Cercetarii si (Inovarii, cred...) ii ceruse.... atentie.... o lista cu "toate activititatile despre Eminescu ce urmeaza a fi facute pe 15 ianuarie in toate unitatile din judetul Galati"...

....................................................................................................................................................................

(in timpul cat ati fi citit cuvintele din spatiul punctat va las sa meditati la enormitatea cererii... ). Faptul m-a facut brusc sa-mi amintesc ca maine e ziua nasterii poetului national, Luceafarului, inegalabilului etc... M-am gandit ca e o buna ocazie sa astern pe pixeli cateva ganduri razlete despre poet, ganduri pe care as fi vrut sa le formulez de mult in limbaj extern. Inainte de a va indigna, please note ca sunt un fost olimpic national la limba romana, ca am dormit cu Glossa sub perna si l-am antipatizat pe Catalin, baiatul de casa, la varste la care cei mai multi dintre dumneavoastra, dragi cetitori, erati suave proiecte in scrisorile parintilor...

Daca ar fi sa fac un Top 10 al tampeniilor eminescoide pe care nu le suport ar suna cam asa: (in regresie normala, a la MTV)

10. Imi displace ca nu am alternativa: fie intri in adulatie extatica la auzul numelui poetului, fie esti un retard care il simpatizeaza pe Patapievici

9. Imi displace ca trebuie sa accepti mereu de dragul discutiei ca unde e saracie multa e si geniu...

8. Imi displace ca orice s-ar spune, Veronica tot curva pare

7. Imi dispace ca trebuie sa afirm ca Luceafarul e superioara Jocului secund desi cred contrariul...

6. Imi displace ca, de la Eminescu incoace, sifilisul a devenit o boala genialoida... (fratilor, aia e ciroza...)

5. Imi displace ca nimeni nu-l mai citeste pe Eminescu...

4. Imi displace ca nimeni nu poate rosti nici macar o propozitie inteligenta despre Eminescu...

3. Imi displace ca Scrisoarea III e mai cunoscuta decat Scrisoarea I

2. Imi displace ca perpetuam minciuna ca Eminescu e foarte aproape de sufletul romanilor. Daca vreun clasic e asa, acela e Caragiale. Eminescu e un poet manierist, elitist si filosofant care nu spune nimic maselor.

1. Imi displace ca Eminescu nu mai e de mult viu. E mort precum o notiune. Si la fel de putin iubit ca orice poet notional...

Boboteaza, Paraschieva, frica si cutremurarea...

2009-01-10T13:01:00.000-08:00

Dupa cum ati observat, la inceputul asta de an nu m-am omorat cu scrisul pe blog... E in primul rand pentru ca, din motive care imi scapa, fiecare inceput de an ma aduce intr-o stare de pura stupefactie... Nu prea scriu, predau rutinier si fara chef si in general nu prea imi merge mintea... Imi propusem sa reiau temele minore cu discutia despre predarea obiectului Religie in scoli. Apoi, am constatat, asa cum mi se intampla mai mereu in perioada dintre Sfanta Parschieva (da, da, e doamna aia ale carei falange imbalsamate produc valurile acelea televizate si penibile de isterie populara...) si Boboteaza ca nu pot formula coerent si limpede ceea ce cred, asa ca am renuntat. In principiu, despre probleme teologice este foarte greu sa vorbesti inteligent. Nu insa imposibil. Si, ca sa va conving, va reproduc doar cateva randuri din epocala carte a lui Soren Kierkegaard, aparuta la editura Humanitas in 2005 si intitulata Frica si cutremurare. Si, inainte de a reda, lansez retoric (pentru ca nu veti avea taria sa raspundeti) o intrebare: cati dintre voi ati manifestat vreodata inteligenta in relatia cu divinul...?

"Ingerul a venit doar la Maria si nimeni n-a putut s-o inteleaga... Care femeie a fost mai mahnita decat Maria? Si nu este oare adevarat ca cel ales de Dumnezeu e blestemat de El in aceeasi suflare?"...

"Credinta este chiar acest paradox ca individualul ca individual este mai presus de universal"

"Cei multi [...], asigurati in viata, traiesc doar in gandurile lor si au o pozitie sociala permanenta si perspective garantate intr-un stat bine organizat fiind separati de sute si chiar mii de ani de zguduirile existentei..."

"Credinta este o minune si totusi, nimeni nu este exclus de la ea; caci ceea ce uneste intreaga viata a omului este pasiunea iar credinta este o pasiune..."

Cu bine si de la anul!

2008-12-28T06:08:00.000-08:00

Sunt ultimele zile ale anului, tocmai m-am intors dintre reni, snowmobile si Mos Craciuni, am dat cu nasul direct in carnati, racituri si cozonaci si, in conditiile astea, e clar ca mi-a disparut cheful de scris pe bloguri... Pentru mine, a fost un an ok, cu multe si de multe ori, nesperate realizari... Va pup pe toti, va doresc gratie, liniste, friptane si grase de Cotnari!

Pana la anul!

Intermezzo in trei fraze. Trei, in p...a mea!

2008-12-16T14:17:00.000-08:00

A ajuns celebru mini-interviul lui Despot in care solistul Vitei de Vie repezea o fufa cu aere de reporterita cool care gasea dificil numaratul pana la 3... Filmuletul a circulat mult si printre elevii mei care s-au inghesuit a-l aprecia care mai de care pe Adi Despot. Intrebarea e ce anume i-a incantat asa mult. Cuvantul "pula" spus clar si raspicat de a vuit tubul catodic si s-au involburat pilozitatile de pe mainile de puritani? Venele pulsand de draci ale lui Adrian? Expresia ratacita de oaie confuza a gagicii?

Pana una alta, eu am vazut in enervarea lui A.D. o reactie fireasca in fata unei mostre de tampenie absoluta scuipata candid in fata unei camere de luat vederi. Adica, ceva ce n-am vazut de mult in media romanesti. O reactie fireasca in fata unei gainuse care-i manca timpul si bunavointa cu mofturile si mataielile tipice pipitelor cu ifose de Romanica. O reactie fireasca a unui om pentru care realitatea romaneasca nu a abolit inca socotitul. O reactie fireasca in fata urateniei prostiei. Intr-un cuvant, filmuletul e misto pentru ca arata ca se poate sa existe inca bun simt spus cu voce tare si cu gura plina. Inca se poate, in pula mea!

Teme minore - Despre eroi si sisteme

2008-12-12T21:52:00.000-08:00

Gradul de sanatate al unei societati se masoara si prin numarul de eroi pe care-l produce. In principiu, cu cat o societate este mai bolnava, ea produce mai multi eroi (stiuti sau nestiuti, notorii sau nu, publici sau discreti). Pentru ca actul de eroism este, in fond, un act de rebeliune la adresa sistemului, oricare ar fi el. Pentru a ilustra teza, sa luam in discutie cateva exemple ipotetice dar atat de banale incat pot exista oriunde in jurul nostru.

A. X este elev de liceu, are o varsta undeva intre 14-19 ani si este dependent de droguri (sa spunem, heroina). In principiu, ca beneficiar al sistemului de invatamant din Romania, el nu are nicio sansa. Sau mai bine zis, are una singura. Daca i se va descoperi viciul (ceea ce nu este un must), dilema lui va fi totala. Psihologii scolari sunt, de cele mai multe ori, slab pregatititi, nemotivati financiar ori lipsiti de experienta (oricare dintre combinatii este aici posibila). Majoritatea directorilor vor incerca transferul elevilor si vor rasufla usurati ca au scapat de "element" (puteti crede ce supravietuire miraculoasa a avut acest termen in vocabularul si imaginarul post-comunist?). Majoritatea profesorilor si a colegilor chiar, l-ar condamna, l-ar bate in toate cuiele morale posibile, tintuindu-l de stalpul infamiei. Aici intervine hazardul. Sansa i-ar putea aduce in preajma un erou (luati termenul in acceptiunea "slaba" si modesta in care l-am propus de la bun inceput): un diriginte, profesor, uneori chiar director cu minte si suflet, capabil sa-i ofere ceea ce un sistem intreg ii refuza: intelegere, afectiune, ajutor. Mi-ati putea replica ca exista programe nationale anti-drog in scoli. Ele sunt insa ineficace, facute in graba sau deloc si cel mai adesea de oameni complet neinstruiti in aceasta materie ( educatia anti-drog e facuta de regula de diriginti care se limiteaza la un discurs moralizator, incruntat si neinformat care ii face pe elevi sa adoarma instantaneu.) Amintiti-va ca Agentia Romana Antidrog este condusa inca de dinozauri securistici precum Pavel Abraham....

B. Y este o adolescenta care si-a inceput viata sexuala nefericit, cu o sarcina pe care a descoperit-o abia prin luna a cincea. De ce s-a intamplat asta? Este evident. Intrebarea e ce va face apres. Nu repet ce am scris mai sus. Situatia e principial similara.

C. Z este un adolescent abuzat de parinti sistematic de cand avea 5-6 ani...

D. Q este un tanar cu handicap...

etc

Vorba lui Platon, nu are rost sa inmultim exemplele. Ele sunt familiare oricarui ins care cunoaste, fie si superficial, scoala romaneasca. Sistemul nu functioneaza sau, mai bine spus, functioneaza prost. Pana la ameliorarea lui, invatamantul romanesc merge inainte cu eroi (eroul este bine repartizat teritorial dar rar.... tot mai rar). Pentru a fi erou, trebuie sa ai minte, caracter si suflet. Iar oamenii care dispun de oricare dintre acestea, aleg tot mai rar sa intre in invatamant.

Teme minore I - Salariile profesorilor II

2008-12-08T12:38:00.000-08:00

Nu-mi propusesem sa revin auspra temei si ma pregateam sa trec la alte pseudo-subiecte, dar mi-am dat seama ca despre tragedia invatamantului romanesc am scris prea putin, prea elegant si prea putin convingator ( de exemplu, userul Cristian e convins ca pur si simplu nu am dreptate si ca "ar fi prea mult" sa imi explice de ce ma insel...) Pentru ca eu cred ca am dreptate si ca in prea putinul meu pun si eu degetul sarat pe buba dulce, ma simt nevoit sa ma explic, recte sa traduc in romaneste:

a) spuneam ca structura radianta dinspre ministere catre scoli via inspectorate este una militieneasca, stearpa si ineficienta. Sa detaliez: ministerul educatiei nu are si nu a avut in ultimii 20 de ani nicio urma de strategie coerenta de insanatosire a invatamantului romanesc. Oameni capabili si imbecili s-au succedat la varful ministerului dupa cum a batut vantul politic. Cam asta s-a intamplat si in inspectoratele judetene. Uneori, s-a intamplat ca pe acolo sa ajunga oameni buni si caractere frumoase dar asta nu datorita sistemului ci impotriva lui. Inspectoratele n-au fost niciodata in opinia mea decat sectii mascate de militie cu divizii de jandarmi intelectuali trimisi din cand in cand sa vaneze cate o condica nesemnata, cate o ora nefacuta sau cate o planificare neglijenta. Rareori, s-a intamplat ca vizita unui inspector sa insemne realmente ceva pentru cei inspectati. Imi amintesc ca, in urma cu cativa ani, Petru Cretia spunea ca oamenii cu adevarat valorosi radiaza consistenta si substanta cu naturaletea cu care pamantul sau femeile dau viata. Rareori, mi s-a intamplat sa vad in invatamantul nostru altceva decat blazati care sa injure pe la colturi sau executanti fara minte si caracter. Sistemul nu are in momentul de fata niciun fel de parghie prin care sa atraga personal de valoare si asta e de din ce in ce mai evident. Sunt tot mai desi insa "dinozaurii tineri". Am promis ca voi detalia candva conceptul (il creionez totusi acum: dinozaurii tineri sunt aratarile acelea cu varste cuprinse intre 20 si 3o de ani dar care se straduiesc sa arate ca mosii si babele care i-au terorizat in scoala dar pe care, in lipsa unor adevarate repere, ii considera mentori). La coada lantului distrofic se afla elevii: lipsiti de repere, gandind stramb si prost dar pe care nu-i poti condamna ca nu-si gasesc decat atat de rar mentorii printre profesori

b) am spus ca personalul e in general nostalgic, blazat, plafonat etc Detaliez: sunt mai multe specii:

- cei care realizeaza in ce mocirla sunt si fug

- cei care realizeaza in ce mocirla sunt si stau o vreme incercand sa schimbe ceva (test de rezistenta materialelor )

- cei care realizeaza in ce mocirla sunt si dau vina exclusiv pe elevi si parinti (uneori si pe Internet... acesta este nostalgicul pur, dinozaurul de tip "pe vremea mea...")

- cei care nu realizeaza in ce mocirla sunt

Element comun: mocirla

c) punctul "c" ar fi extrem de greu de detaliat: pentru ca sunt enorm de multe de spus... de la programele pline de bull-shit inutil, pana la metodele complet nepadagogice ale scolii sovietice, de la terorismul cotidian ("de maine, nu mai intri in scoala decat tuns ca te ia mama dracu`"... "mai are tac`tu prosti ca tine acasa?"etc), pana la palmute altoite discret (ca se terminatara vremile de dat cu ghioaga si smuls parul din cap), de la inhibarea oricarei porniri spre gandire proprie pana la icoanele care spanzura pe toti peretii, de la obsesia hilara pentru interzicerea fumatului, pana la incapacitatea de a pregati copiii pentru viata, pentru the real fucking life... Stati linistiti domnilor ministri, inspectori, directori, profesori... nu fumau... doar isi bagau in vena!!!

Teme minore I

2008-12-06T22:41:00.000-08:00

Am auzit recent un om public (dintre cei pe care-i respect... si sunt foarte putini) spunand ca in societatea romanesca nu exista dezbatere publica sau daca exista, ea se face cel mai adesea pe teme minore, neesentiale si fara relevanta ( e.g. ce salariu are Esca...? e Udrea sau nu curva? PDL sau PSD?)... pierzandu-ne astfel in mocirlite conversationale cotidiene lipsite de importanta. Teza este cred evidenta per se. Nimic n-ar suna mai amuzant decat o eventuala lista a subiectelor de dezbatere publica din Romania din ultimii 20 de ani. In acelasi timp, cred ca fiecare tema minora are o contraparte majora, este bufonul unei teme autentice, substantiale si relevante. De astazi, imi propun sa aduc pe tapet temele care cred eu, ar trebui discutate in mod serios si responsabil, marcand totodata si dublul lor caricatural.

Tema minora I

Salariile profesorilor

Problema este, in mod evident, prost pusa. Din cel putin doua motive:

1. Nu este o adevarata problema. Ea nu naste o dilema, nici un obstacol de ordin cognitiv. Raspunsul e unul si e evident: DA! Profesorii ar trebui sa aiba salarii mai mari, salarii care sa-i motiveze pe cei mai buni sa ramana in sistem si sa-l faca mai eficace si mai performant. Este evident ca performanta se face cu oameni si in orice afacere, prima investitie se face in resursa umana.

2. Ea mascheaza problema reala: ineficienta crasa a sistemului romanesc de invatamant. Ineficienta la toate nivelele:

a) la nivel structural: organizarea centralizata, radianta dinspre ministere catre unitati scolare via inspectorate judetene este o structura militieneasca, invechita si stearpa.

b) la nivel uman: mare parte a personalului didactic este complet depasit la nivelul metodelor, cunostintelor si abordarilor pedagogice. Cadrul didactic roman este, generally speaking, nostalgic, obosit, blazat, iritabil si ineficient.

c) la nivel practic: invatamantul romanesc nu formeaza ci deformeaza, nu dezvolta ci inhiba, nu cultiva ci secatuieste livrand soldatei posesori de drept de vot fara constiinta, spirit civic, reactie si nu in ultimul rand, fara abilitatea de a gandi.

Tom Rob Smith - Copilul 44

2008-11-28T11:29:00.001-08:00

Pentru mine, Copilul 44 al lui Tom Rob Smith este de fapt copilul numarul 3. Adica, a treia carte tradusa pentru editura Paralela 45. Fata de precedentele, Copilul este speciala din cateva motive:

- a fost tradusa intr-o perioada infernala, intr-o stare de oboseala extrema ceea ce poate duce orice traducator la un soi de intimitate usor paranoica cu personajele (pe fondul asta m-am indragostit iremediabil si fara speranta de Raisa)

- a fost o carte terminata gafaind, sub potopul de incurajari ale prietenilor (pentru care le multumesc)

- a fost o carte care a muscat oarecum adanc din copilaria mea (din copilariile noastre) cu dintii sangeranzi ai nostalgiei...

Nu in ultimul rand este un policier politic scris cu o dezinvoltura enervanta. Iar pentru elevii mei, o incursiune in trecutul comunist pe care ei nu l-au trait niciodata mai instructiva si mai accesibila decat orice lectie de istorie.

Hegel, Fukuyama si motivul tacerii mele prelungite...

2008-11-21T14:22:00.000-08:00

Am tacut cam trei saptamani si spre surpinderea mea au existat prieteni care sa observe si sa reclame asta... Si n-am tacut pentru ca nu s-ar fi intamplat nimic... S-au intamplat destule... S-a sfarsit episodul Timisoara (prietenii stiu ce spun si eventual de ce), a escaladat criza economica, au mijit ditamai zorii sperantei peste batrana America cand s-a ales Obama... N-am tacut asadar din lipsa de subiecte ci pentru ca mi-a fost lene sa spun si pentru ca mi-am tinut mintea ocupata gandindu-ma la sfarsitul istoriei. Tema mi s-a parut mereu supralicitata, usor snoaba si manufacturata pe colinele hollywood-urilor filosofice. Insa, acum incep sa ma indoiesc ca i-am surprins vreodata adevarata semnificatie. In zorii secolului XIX, Hegel credea ca istoria nu e decat un proces prin care spiritul universal ia cunostinta de sine insusi. Sfarsitul istoriei ar fi coincis cu starea de perfecta constienta a umanitatii, de deplina rationalitate, de limpezime cristalina a intelectului. Pentru Marx, sfarsitul istoriei ar fi survenit odata cu instapanirea proletarilor asupra mijloacelor de productie. Survenirea libertatii ar fi coincis cu implozia capitalismului. Iar pentru Francis Fukuyama, lucrurile stau invers: sfarsitul istoriei coincide cu victoria democratiei ca forma politica si a capitalismului ca forma economica (sfarsit facilitat de caderea cortinei de fier). Pana acum, am inteles aceste viziuni ca tot atatea forme de (auto)inselare. Dar am incercat de mai multe ori sa-mi imaginez cum arata starea de post-histoire traita, ce ar fi in mintea si in inima unui individ din dupa-istorie. In urma unui insight fericit, am inteles in sfarsit ce au in comun cele trei viziuni: starea de post-istorie este caracterizata in toate cele trei variante de sentimentul deprimant si lenes ca totul s-a intamplat, ca nimic nou nu mai este esentialmente cu putinta. Si asta, nu pentru ca nu ar avea loc tot felul de evenimente, ci dimpotriva: nimicul, nimic-noul se naste tocmai pe fondul unei furii evenimentiale. Noua realitate nu (mai) este istorica si politica ci cinematografica si transpolitica (by the way, victoria lui Obama nu are absolut nimic de-a face cu visul lui Martin Luther King... Visul a fost un esec, s-a pierdut de mult pe drum... are insa totul de-a face cu eficacitatea masinariei de creat imagine/vedete/mituri/zei)... Ca in toate societatile crepusculare, consumul este glorificat pe fondul unui hedonism mai mult sau mai putin temperat.... Si ca in toate societatile crepusculare, nimanui nu-i mai pasa de fapt pana la capat... Cheers, my friends... Gaudeamus...

Vocea imprumutata

2008-10-26T00:48:00.000-07:00

Bine ne revedem.... Am sa incep ex abrupto cu o intrebare.... Cam cat de des imprumutati lucruri? Banuiesc ca destul de rar.... Din "n" motive si toate viabile... De regula, lucrurile imprumutate se intorc (daca se mai intorc) mai uzate, deteriorate, mirosind a strain, mazgalite, ferfenitite etc samd... De cate ori vi s-a intamplat insa sa primiti inapoi lucrul daruit mai frumos, mai proaspat, stralucind de tandretea si grija cu care a fost tinut? Ei, asta se intampla efectiv mai rar... Mie insa mi s-a intamplat azi... Cand iti imprumuti vocea insa (gajaita si nervoasa de la renuntarea la fumat) unei domnisoare atente si sensibile cum e dra S. (careia ii multumesc si pe care o sarut cu drag...) se intampla asta...

http://www.filebox.ro/video/play_video.php?key=n3eeknqfkgzo1b6j

Shift happens

2008-10-10T21:49:00.000-07:00

Pentru cei care nu stiu, week-endul acesta ma aflu la Poiana Brasov, la intrunirea nationala a profesorilor care colaboreaza la programul SEI (Sistem Educational Informatizat), proiect al Ministerului Educatiei desfasurat in parteneriat cu Siveco Romania (pentru mai multe sau chiar toate detaliile, vedeti http://www.portal.edu.ro/). Sunt deja cativa ani (nu stiu cati, credeti-ma, nu-i numar) de cand am inceput sa lucrez cu Siveco Romania la dezvoltarea acestui proiect. Cativa ani in care am cunoscut oameni, tineri sau nu, profesori sau nu, cativa ani in care am vazut dezvoltandu-se un produs (ma refer aici in special la lectiile in format AEL - Advanced E-Learning), un produs care a castigat Premiul Mondial de la Tunis, Premiul European de la Manchester si alte cateva, nu mai are importanta cate sau care. In momentul de fata, SEI intra intr-o noua etapa de dezvoltare, etapa care ar trebui sa racordeze complet sistemul de invatamant romanesc la realitatea presanta a lumii globalizate, informatizate, isterizate, ....ate, ....ate.... Si inca un fapt.... Intr-o tara care da cea mai bine plasata universitate se afla abia pe pozitia 1178 in lume, se realizeaza un produs (un soft educational) care de cativa ani incoace este pur si simplu si dupa toate standardele cel mai bun din lume. Acest post este expresia unei mirari. Daca as fi ministru si, in special, ministru al educatiei, m-as bate cu pumnii in piept pentru toate acestea. De fapt, cred ca SEI este un proiect de succes tocmai pentru ca se intampla in rasparul a tot ceea ce se intampla de decenii in sistemul educational romanesc. Sa privim lucrurile punctual: SEI este un sistem digital, interactiv, centrat pe elev, axat pe invatare si nu pe predare. Prin comparatie, sistemul propune un proces de invatamant bazat pe comunicare unidirectionata (dinspre profesor spre elev), cu interactivitate zero, axat exclusiv pe predare si pe informare. Sau, mai simplu spus ca sa folosesc expresia profesorului Jugureanu, sistemul "eu singur cu tabla". SEI propune folosirea de tehnologii de ultima ora. Profesorul clasic pare iremediabil "incremenit in proiect", cu creta talisman si evetual rigla drept sceptru. Nu trebuie insa simplificat. Sa nu credeti ca inevitabil, profii tineri sunt utilizatori de SEI iar cei mai in varsta sunt intotdeauna reticenti si uraciosi. Uneori, desi marginal, lucrurlie stau exact invers. Exista batrani-copii si dinozauri juvenili (despre ei, voi scrie candva cu naduf, cu ura si cu partinire). In al treilea rand, SEI vrea sa redea (tuturor) bucuria de a invata, de a iesi transformat, in-format din scoala. Scoala traditionala a pierdut de mult bucuria asta. De ce admir SEI si de ce am acceptat sa pun umarul la aceasta mica aventura avangardista? Din toate motivele enumerate mai sus la care as adauga cateva: pentru ca nu cere caiete burdusite si rafturi de culegeri cu probleme pentru acasa, pentru ca nu prolifereaza nefondat mitul ca matematica este cea mai importanta disciplina din lume, pentru ca poate atrage elevii mai mult decat o tigara in coltul scolii, pentru ca e facut de fiinte ciudate care nu pot cu invatamant si nu pot fara... Ma opresc aici... Acum, aveti dreptate sa va intrebati daca asa ceva realmente se intampla in Romania... Aveti tot dreptul s-o faceti... Pentru ca e posibil ca postul meu sa fi harsait putin vechea prejudecata (atat de aproape de a nu fi prejudecata, totusi...) ca invatamantul romanesc este o menajerie plina de fosile, dinozauri, obsedati sexual, fomisti si oportunisti. SEI este, afirm cu toata convingerea, unul din putinele lucruri bune din ultimii ani din interiorul si impotriva sistemului romanesc de invatamant. Iar el continua sa creasca, benign si prietenos. Ca o boala inversa...

Depeche Mode again...

2008-10-07T12:54:00.000-07:00

Se intorc in Romania in mai si asta nu poate decat sa ma fericeasca.... Ne vedem acolo... Pana atunci, join me in... http://www.youtube.com/user/dmdotcom?ob=4.... Promit sa revin, nostalgic si enervant ca toti batranii, cu amintiri despre DM si despre adolescenta....

50%

2008-10-05T01:24:00.000-07:00

Salariile profesorilor marite cu 50%... ! Hmmm, asta da veste... Cel putin 300. 000 de profi all over the country par sa fi asteptat de o vesnicie (in fact 3-4 mandate) vestea asta... Si iata ca minunea se intampla cand chiar nu mai credeam ca in Romania guvernantii pot intelege un adevar elementar... ca investitia in educatie e cea mai durabila si mai profitabila pe termen lung... de fapt, niciunul dintre noi nu e naiv si nici macar Iocanii decrepiti care isi amintesc vremurile "cand era mai bine" si cu 3 clase si o origine sanatoasa puteai ajunge membru corespondent al Academiei nu se (mai) lasa inselati de basinutele electorale... Lucrurile nu sunt insa ca intotdeauna... Nici nu m-as fi deranjat sa scriu daca situatia nu ar fi avut insa un farmec aparte si cateva lucruri out of order:

1. De regula, Guvernul voteaza aceste mariri. De data aceasta, Guvernul se opune atacand chiar actul normativ la Curtea Constitutionala.

2. Proportiile maririi sunt, intr-adevar, cum zicea guvernatorul Bancii Nationale, indecente (in contextul cresterii accelerate a inflatiei, a parbusirii monedei nationale si a crizei economice internationale).

3. E o crestere directionata spre un singur sector, ceea ce creeaza un potential exploziv in celelalte sectoare bugetare.

4. Cea mai comica parte e ca, de data asta, profesorii nici macar n-au cerut in mod serios si organizat aceasta marire.

Toate aceste patru puncte transforma actul parlamentar intr-unul comic.

In spatele acestor zvacniri scremute de originalitate, eu unul nu vad altceva decat aceeasi plictiseala de ciocoi care-si aduce aminte de vatafi doar odata la patru ani pentru ca, printr-un capriciu istoric, curva asta de democratie le-a drept de vot nenorocitilor... Vad in continuare aceeasi incapacitate cretina de a vedea ca banii trebuie investiti si in resursa umana... Vad in continuare cum sistemul se zbate intre birocratie, incompetenta, dinozauri, inspectori si alte fiinte triste... Ma veti ierta ca azi sunt lipsit de inspiratie si nu fac decat sa insir banalitati... Un prieten imi spunea cu ani in urma ca unul dintre cele mai dificile lucruri din lume e sa vorbesti despre "luna" pentru ca deja s-a spus tot ce se putea spune si orice propozitie posibila a devenit de mult un cliseu... In aceasi fel, nu poti scrie despre sistemul de invatamant romanesc din interior fara deveni tu insuti un cliseu: profu` blazat, incompetent sau masochist... Imi place sa cred ca inca nu sunt niciuna dintre ele... Poate doar putin trist... Cel mult 50%...

Rusinoasa Romanie...

2008-09-24T23:00:00.000-07:00

Marturisesc ca desi am probabil unele vagi calitati, porniri si simtiri estetice, ele se epuizeaza in dragostea pentru literatura si pentru muzica.... pentru arta plastica n-a ramas mai nimic... n-am simtit niciodata fiori estetici in fata unei picturi/sculpturi/gravuri/imagini plastice de orice tip (si in mod paradoxal am fost diriginte doar la clase de arte platice pana acum...) Surasul Monalisei nu ma impresioneaza, nu gasesc nimic misterios in el, Meninele lui Velasquez nici atat, femeile lui Rubens imi produc fantezii cu sali de fittness gratuite, sculpturile lui Brancusi ma fac sa ridic din umeri... arta plastica nu-mi este accesibila si in general ma atinge mai mult kitschul cotidianului decat capodoperele tinute in camere intunecoase de muzee... Si nu fac un titlu de glorie ci marturisesc un handicap aici... Sunt insa sensibil la reflexele morale ale societatii... Rareori diger indignarile publice, punerile la zid in numele puritatii si neintinarii... Simpatizez din reflex cu proscrisii, cu murdarii, cu bivolii din salon (Nabokov, Celine, Miller ca sa enumar doar cativa...). Pot intelege desi nu aprob reflexele aproape peristaltice ale unor societati puritane in fata excesului artei. Dar cand indignarea este romaneasca, cadem inevitabil de pe scena seriozitatii. Si picam in groapa dadaismului si a patafizicii. Este incredibil cum frumoasa "opinie publica" romaneasca (sintagma suna aproape obscen daca ma intrebati pe mine) a gasit cu cale sa se revolte (in numele crestinismului, a gaurii in buget sau a gaurii negre) de realizarile unor artisti, finantate, vezi draga Doamne, oroarea ororilor si desertaciunea desertaciunilor, de Institutul Cultural Roman si prin urmare de contribuabilul roman. Este incredibil cum indivizi precum Prigoana sau Valentin Stan isi dau cu parerea de-a dreptul nesimtit despre "scandalul" expozitiei din SUA.... Este incredibil cum cei care ar trebui sa-si apere colegii de breasla tac vinovat in fata acestor bizoni scarbosi si omniscienti... Este incredibil cum toate acestea se petrec in tara copiilor traficati, a femeilor batute, a organelor inca pulsande care se vand in talciocuri, a parlamentarilor care-si tin firma in apartamentul propriu si hoitul in hoteluri de cinci stele pe banii nostri... Fratilor, Prigo, Valentine (ba baiatule....!).... de bun simt ar fi sa recunoasteti dracu` ca habar n-aveti despre ce vorbiti si sa rageti eventual inspre adevaratele gauri, siluiri si tunuri date in buget, care va sa zica tot banului contribuabilului roman... Obscena e cracanarea zilnica in fata camerei tv, obsecena e nesimtirea cu care aveti pareri despre orice... Si eu sunt contribuabil iar eu vreau sa finantez asa ceva... Chiar daca Romania poate arata ca o p....a asta nu inseamna ca trebuie s-o f...a orice p....a... Plus ca indignarea morala de felul acesta nu mai e la moda in statele civilizate de prin anii 30 ai secolului trecut... Wake the fuck up! (Nota: cuvintul 3 e obscen, atentiune.... inseamna: "la naiba...")
Pentru curiosi: http://benedeklevente.blogspot.com/

http://radvanpainting.blogspot.com/

Paul-Ludwig Landsberg

2008-09-20T22:35:00.000-07:00

Banuiesc ca tuturor bibliofililor li s-a intamplat sa cumpere la un moment dat o carte doar pentru ca era ieftina sau pentru ca, desi autorul nu le spunea nimic, cartea facea parte dintr-o colectie iubita sau macar interesanta. Banuiesc ca tuturor ni s-a intamplat sa cumparam (tot pentru ca era ieftin) cate un titlu pe care il mai aveam de 5-6 ori doar pentru ca, nu-i asa nu "ne-am putut abtine..."... Din exact unul dintre aceste motive (va las sa ghiciti care dintre ele...) am cumparat micul eseu al unui filosof nascut in 1901 la Bonn, numit Paul-Ludwig Landsberg. Carticica propune pe prima coperta, pe fondul unei picturi de Nino de Luca, urmatorul titlu: Eseu despre experienta mortii. Titlul a aparut la Humanitas in colectia aceea cu "marile carti mici ale filosofiei universale". Va supun atentiei cateva extrase: "Experienta mortii aproapelui este singulara ori de cate ori are loc. Moartea apare in cadrul acestei experiente in singularitatea sa personala. Fiecare moarte este - ca si modul fiecarei persoane de a fi prezenta - unica"... "Constiinta necesitatii mortii nu se trezeste decat prin participare, prin dragostea personala in care se scalda integral aceasta experienta. Am constituit un "noi" cu muribundul [...] O clipa ramanem in tinutul mortii. Imediat dupa aceea, ne intoarcem din tinutul umbrelor. Nu ne-a atins in acea clipa coplesitorul frig al mortii? Vom mai fi oare aceiasi dupa ce-l vom fi simtit?"... "Numerosi observatori au remarcat ca experienta mortii nu a avut decat un efect neglijabil asupra soldatilor din razboiul mondial, chiar si in timpul luptei. Un medic militar a afirmat in acest sens ca moartea e o idee de civil" (ceea ce ma face sa-mi amintesc vechea stupoare din copilarie, nici azi rezolvata pe deplin: Cum pot manca oamenii la pomeni cu imaginea mortului in minte?). Si poate cel mai tulburator fragment dintre toate: "Exista in experienta hotaratoare a mortii aproapelui ceva asemanator sentimentului unei infidelitati tragice din partea lui, tot asa cum exista o experienta a mortii in resentimentul infidelitatii"...
As adauga cateva date biografice ale autorului: nascut in 1901 la Bonn unde ajunge profesor la Universitate incepand cu 1926. Va mai preda la Paris si Barcelona. Opozant fervent al nazismului, va fi urmarit si in cele din urma retinut de Gestapo si deportat intr-un lagar de concentrare. Moare la 2 aprilie 1944 in lagarul de la Oranienburg.

Din punctul meu de vedere, "moartea" e un subiect dificil: nu prin gravitate ci prin supra-licitare. S-a vorbit excesiv de mult despre moarte, mai ales in ultimii doua sute de ani (Kierkegaard, Heidegger, Ortega y Gasset etc). La Landsberg am regasit cu surpindere combinatia aceea de luciditate si stiinta literara care pe mine, unul, ma bucura. De aceea, vi-l recomand cu drag.

CFR-ul si Liga Ideilor

2008-09-16T21:30:00.000-07:00

S-a intamplat! Ieri seara! In Champions League: AS Roma- CFR Cluj 1-2! Pe Stadio Olimpico din Roma! Mi-e greu sa compar senzatii, asa ca nu stiu daca m-am bucurat mai mult, mai putin sau in acelasi fel cand acum doua sezoane Steaua castiga cu 4-1 la Kiev. Si mi-e greu sa spun daca meritul Stelei de atunci a fost mai mare sau mai mic. In ceea ce ma priveste, exista totusi o diferenta majora intre cele doua jocuri: atunci am simtit doar bucurie, acum nu m-am rezumat la a simti (bucurie, satisfactie, stupoare)... acum am gandit, creierul mi-a mers fortat legand, impletind, storcand operatii fundamentale, comparand, analizand, sintetizand... Stupoarea, fericirea, socul... toate s-au strans la mine si banuiesc ca la majoritatea compatriotilor intr-o singura, larga intrebare: ce s-a intamplat cu CFR Cluj? Cum a reusit sa se transforme acest grup obosit ce parea sa-si fi incheiat accidentala scanteiere de o clipa din campionatul romanesc (sau "becaliga" cum ii spune prietenul Ononfre Bouvila), aceasta "multinationala modesta" cum l-a numit presa italiana ce parea sa imite grosolan marile "team-uri" ale Europei intr-o echipa ce l-a facut pana si pe taica-meu sa exclame in telefon...:"bai, astia sigur is ai nostri?" Evident, surprinde si similitudinea cu rezultatul de la Bistrita pe care CFR-ul l-a obtinut in ultima etapa dar in cea mai mare masura socheaza jocul... jocul frumos, dezinvolt, inteligent, aerisit si fara complexe al CFR-istilor... Asadar, ce s-a intamplat cu CFR Cluj? Exista raspunsuri facile: Trombetta a reusit in zece zile ce n-a reusit Ando in mai bine de un an. Raspunsuri improbabile: a fost o intamplare, un accident... CFR n-a aratat ca o echipa care joaca asa din greseala ci ca una care stie jocul, ca o echipa care ar putea reface in zeci si sute de copii meciul de aseara, impotriva oricui... Exista apoi raspunsuri superficiale: Roma trece printr-o pasa proasta, a jucat slab.. Nu este o explicatie pentru ca la echipele de talia Romei pragul de jos ramane de regula foarte sus... Asa cum e putin probabil ca un universitar de matematica sa nu mai poata rezolva o ecuatie de gradul I pentru ca are o indigestie... Si in timp ce imi framatam mintea, am inteles dintr-o data ca tata avea dreptate: jucatorii din teren nu erau realmente cei pe care stiam, nu erau niste jucatori cenusii din Liga lui Mitica ci modelele lor perfecte, Ideile lor asa cum le spunea Platon... Da, da, Platon... Ati putea spune ca exagerez sau ca sunt fanatic dar cred ca acesta este raspunsul: pentru filosoful grec, fiecare lucru de pe pamant imita un model ideal dintr-o lume a spiritului, un loc al Inteligibilului. Timp de 90 de minute, Stadio Olimpico a fost Lumea Ideilor pentru fotbalul romanesc. Asa ar arata modelul perfect al unei echipe romanesti. Asa ar arata fotbalul romanesc daca ar functiona in Paradisul Fotbalului. Sau macar intr-o lume civilizata. Pentru cateva ore, am vazut dupa meci, fata acestei lumi: o lume in care Becali felicita Clujul si spera ca performanta CFR-ului sa-i inspire si pe jucatorii lui(!), o lume in care se vorbeste civilizat, o lume in care performanta adversarului este respectata, o lume in care nu exista blaturi, nici valize, nici comploturi si foarte putini lituanieni...

Happy black hole`s day!

2008-09-10T03:13:00.001-07:00

Ca orice wannabe blogger, in ciuda intempestivului care ma caracterizeaza, trebuie sa fac din cand cate o reverenta subiectului zilei. Ati ghicit, voi gravita scurt in jurul LHC (Large Hadron Collider) si a prezumitivului sfarsit al lumii. Am sa trec rapid peste inevitabila isterie apocaliptoida intretinuta ca mai mereu de gaurile negre intracraniene (absolut remarcabila luarea de pozitie a PC prin eminentul si cenusiul Marinescu). Voi remarca insa mediatizarea fara precedent a unui exeriment stiintific, fie si de dimensiunile celui de la Geneva. La momentul la care scriu (10 septembrie, ora 13.19), absolut toate sit-urile (mai mult sau mai putin informative), televiziunile (mai mult sau mai putin de stiri) roiesc in jurul subiectului cu o furie oarecum amuzanta. Pe pagina Google, un accelerator stilizat, care mai are din instalatia originala cam cat pastreaza Mickey Mouse dintr-un sobolan de subsol. Pe Media fax, Antena 3 si Realitatea.net putem urmari, cum e si firesc in satul global, experimentul pas cu pas. Pe Pro Tv, fizicienii nostri de la Magurele transpira asigurandu-ne ca nu vom muri. La OTV, senzationalii profeti ne asigura ca banalii fizicieni de la PRO Tv spun prostii si ca certamente vom muri. In fond, nu agitatia este suprinzatoare. Ci proportiile si semnificatia mediatizarii. Te face sa te gandesti ca, in fond, experimentul nu se petrece la Geneva ci peste tot si niciunde, capilarizat si irizat in miliardele de canale, in fiecare unda radio si in fiecare bit transmis la tv sau on line. Ceea ce ma face sa mi-l reamintesc pe Baudrillard: "The impossibility of rediscovering an absolute level of the real is of the same order as the impossibility of staging illusion. Illusion is no longer possible, because the real is no longer possible. It is the whole political problem of parody, of hypersimulation or offensive simulation, that is posed here." Triumf absolut al simulacrului, incapacitate de a deosebi intre real si iluzoriu ca in cazul mainii lui Escher. Si nu e oare graitor ca incursiunea in inima materiei, odiseea printre particulele elementare, celebrarea ascunsului celui mai ascuns in care vreodata a patruns ochiul omenesc este si momentul suprem de confuzie intre real si iluzoriu? Doua milioane de computere conectate la serverul de la CERN vor incerca sa raspunda. Cat despre mine, n-as fi crezut sa prind in timpul vietii mele momentul in care, vorba lui Nietzsche, lumea reala a devenit o poveste.

Anacronicii

2008-09-08T13:15:00.000-07:00

Inceputul carierei mele de profesor a presupus si inceputul carierei de diriginte, asa cum se intampla cu multi dintre confratii mei. Marturisesc ca n-am inteles niciodata complet conceptul de dirigintie. Multe si variate sunt motivele pentru care un profesor poate accepta rolul de diriginte: pentru ca dirigintia presupune un spor de 10% la salariu, pentru ca i-a cerut-o directorul, pentru ca nu se simte implinit profesional altfel etc Dar in majoritatea cazurilor, profesorii ajung abia a posteriori sa se intrebe ce ar trebui realmente sa faca in aceasta postura. Unii (cei mai multi) cred ca din inaltul catedrei (tampita figura stilistica) ar trebui sa suplineasca parintii naturali ai elevilor, sa fie tot ceea ce mama si tata n-au reusit inevitabil sa fie. De aceea, conform acestui model, relatia cu elevul devine deplina doar in momentul in care se formeaza o punte afectiva care ar trebui la limita sa strabata anii si sa se cristalizeze in timp in turturii metafizici ai respectului si dragostei eterne. Apoi, exista cei pentru care clasa este un batalion in nuce, un grup haotic si zgomotos care trebuie adus prin stradanie si efort la adevarata lui esenta care este una militara. Si, evident exista indiferentii. Cei care trec prin anii unui ciclu scolar fara a se petrece cum spune Noica. Fara sa lase urme si fara sa conteze. Personal, nu cred ca este nevoie de o ora prinsa in planul cadru de invatamant in care sa fii obligat sa fii afectuos, intelegator si aproape de niste copii care s-au intamplat sa fie ai tai printr-un hazard cel putin la fel de mare ca acela care produce un anumit numar de pistrui pe fata copilului tau. Din acest punct de vedere, este mai corecta si mai onesta transformarea vechii dirigentii intr-o mult mai putin patetica si mai eficienta arta a consilierii si orientarii. Afectul este inevitabil dar prefer sa-l las in autenticul lui nerostit. Cand este verbalizat devine poezie proasta, cliseizata, sforaiala de scris pe diplome trase la xerox. As vrea insa sa vorbesc despre clasa mea (cei care au terminat clasa a XII a la profilul arte plastice in vara lui 2008) ca despre o insula. Ca despre unul dintre lucrurile frumoase care mi s-au intamplat de-a lungul timpului.

De la bun inceput mi sa spus ca e o clasa buna. Asta nu m-a impresionat pentru ca pentru prea multi dintre colegii mei, asta inseamna doar ca tinerii in cauza sunt tunsi, rasi, frezati si cu cel putin 10 strofe din Luceafarul la portofoliu. Mi-au lasat o impresie buna desi inevitabil mi-au creat disconfortul acela pe care doar niste micuti artisti plastici in devenire ti-l pot crea: tacuti, fixandu-te cu privirea aceea mustind de neincredere si incrancenare. M-au surprins prin reticenta fata de manevrele clasice de apropiere si de captatio benevolentiae. Prin faptul ca vorbeau rar si doar cand aveau realmente ceva de spus. Prin seriozitatea care inflorea aproape comic pe fetele lor. Prin faptul ca ascultau muzica buna. Prin aceea ca-l admirau pe Dali si pe Jackson Pollock si nu pe Guta sau pe Becali. Prin orgoliul lor nemasurat. Prin zgarcenia lor in a-si arata afectiunea. Prin pasiunea pentru arta. Prin maniera originala de a-si arata revolta proprie adolescentei. Prin iubirea lor pentru mine. Prin aceea ca erau anacronici, minunati, in paralel cu timpul lor si contemporani cu un timp sclipitor, pur si neted: eternitatea valorii. Si pentru ca mi-au reamintit placerea enorma de a preda filosofie.

De azi, toti sunt studenti si i-am vazut fericiti de perspeciva unor noi ani impreuna. Le multumesc pentru tot.

Mic indrumar de intelegere a erotismului

2008-09-06T00:11:00.000-07:00

Tanarul meu blog a si inceput sa nasca pasiuni si mirari. In interval de doar doua zile, am fost intrebat de doua ori de ce asociez scrisul pe blog cu un act erotic. In acelasi timp, termenului "erotic" i-au fost asociate de catre interlocutorii mei cuvinte precum "lubric", "sexual" etc Ceea ce ma duce cu gandul ca foarte multi dintre compatriotii mei traiesc proliferand si creditand confuzii. Prin urmare, atasam urmatorul indrumar, tabla de legi a intelegerii si folosirii termenului erotism in vocabular propriu:

1. Erotic nu inseamna sexual sau, daca vreti, inseamna in ultimul rand sexual. Un trup imbracat cu gust, cu o buna gestionare a vizibilului, obscurului, invizibilului, banuitului, permisului si interzisului este erotic. Sau cum ar spune Roland Barthes, "cel mai erotic loc al trupului este acolo unde imbracamintea se casca putin". Un trup complet gol poate fi inca erotic, doi oameni facand dragoste trebuie sa se straduiasca sa ramana erotici iar mecanica pura dintr-un film porno, dintr-o exhibitie in fata webcam-ului sau dintr-un film de productie proprie lansat pe dc plus plus este departe de orice fel de erotism. De unde se vede ca pe undeva eroticul e la antipodul sexualului. Eroticul poate include sexualul dar numai pe temeiul unei arte.

2. Sexualul este specific uman (am senzatia ca si delfinii fac sex de placere, nu?) ceea ce-l face restrictiv si plictisitor. Erotismul, desi presupune omul ca referinta, este o caracteristica a intregii naturi. Erotice sunt adierea vantului, catifelarea apei pe piele, atingerile fugare, mirosul cafelei, Nocturnele lui Chopin, poezia lui T. S. Eliot (lista ramane pururi deschisa si sunt convins ca fiecare dntre voi puteti adauga la nesfarsit...)

3. Sexul presupune finalizare, descarcare biologica, reglare hormonala, terapie. Sexul e un proces. Erotismul este o arta si prin urmare un mod de viata. Sexualitatea il vizeaza pe celalalt in masura in care aceasta alteritate poate fi suprimata (nu intamplator, mitul androginului e un mit eminamente sexual). Actul erotic il vizeaza pe celalalt intrucat e celalalt, intrucat e alteritate, alteritate ce nu poate fi niciodata redusa, invinsa, nivelata. Prin urmare, sexualul cere prezenta fizica a celuilalt, cooperarea, altfel esueaza in onanism. Actului erotic ii este indiferenta intalnirea fizica, in carne si oase, cu celalalt.

4. In fine, sexualul este unul biologic care cere estetizare. Actul erotic este unul eminamente estetic care uneori esueaza in biologic.

O carte si un film

2008-09-05T07:11:00.000-07:00

Caution: Objects in the mirror may be closer than they appear

In 1986, la editura Grasset, Jean Baudrillard publica America, o carte oarecum inaintea timpului ei, o carte spectaculoasa, subversiva, stranie. Sau, mai simplu spus, batrana constiinta a Europei fata cu fericita si amnezica interioritate a Americii. America sau desertul, extazul lipsei de masura, lejeritatea barbariei, fascinatia simulacrului: "Nostalgie nascuta din imensitatea colinelor texane si a sierrelor din noul Mexic: plonjari rutiere si super hituri la radioul stereo al Chrysler-ului si val de caldura.... Desfasurarea desertului este infinit de aproape de eternitatea peliculei"... "America siderala. Caracterul liric al circulatiei pure. Contra melancoliei analizelor europene.... Siderarea. Cea orizontala a automobilului, cea altitudinala a avionului, cea electronica a televiziunii, cea geologica a desertului, cea transpolitica a jocului puterii, a muzeului puterii care a devenit America pentru o lume intreaga".

In 1999, apare The Matrix, filmul fratilor Wachowski sau semnul cinematografic (cum ar fi putut fi de alta natura?) ca America incepe sa inteleaga natura simulacrala a spatiului sau. Pentru mine, semnul ca americanii l-au descoperit pe Baudrillard. Sau revenge time (cati dintre voi ati observat ca Neo isi tine dischetele de hacker in cotorul de la Simulacra and Simulation al lui Baudrillard?)

Intempestiv cum ma stiti va aduc inainte un film vechi si o carte si mai veche. Si tulburatoarea lor rezonanta. Mai ales ca actualitatea lor abia cum se desfasoara.

America a aparut recent la editura Paralela 45 in traducerea Alinei Beiu-Desliu.

Intempestiv

2008-09-04T14:08:00.000-07:00

Intempestivul este un mod al timpului. Este modul timpului pe care-l prefer. Exista mai multe moduri ale timpului. Cel mai sufocant este urgenta. Urgenta este modul existentei cu cronometrul la beregata mai amenintator ca un brici. Urgenta este modul de a fi al modernului, un mod alienant, cainesc si salbatic. Dar care in mod paradoxal si pervers ne-a facut dependenti. Urgenta, traiul sufocat impotriva sau contra-timpului, aceasta functionare cotidiana in gol care ne goleste de seva si de sange in obraji a devenit in chip sucit semnul vitalitatii. A avea timp, a-ti acorda ragaz a devenit un pacat de moarte. Doar mortii au timp. Viii nu au prin definitie timp si au adunat in jurul lor sute de gadgeturi care sa demonstreze asta: agende pe hartie, agende digitale, celulare, pagere etc

Al doilea mod al timpului este adastarea. Cel care adasta stie ca are timp dar stie de asemenea ca nu are voie sa arate ca-l are. El este bufonului celui sufocat de urgenta. Il copiaza in comportament, aspira sa apartina aceleiasi lumi ba chiar devine dublul lui parodic, se identifica pana la absurd si paroxistic. Se plange mereu de lipsa timpului desi timpul este singurul capital de care dispune in exces. El este functionarul statului, jucatorul de solitaire in timpul serviciului, o vietuitoare sub speciae aeternitatis, opus si imagine in oglinda a capitalistului fanatic.

Al treilea mod al timpului este intempestivul. El este un timp al interstitiului, un timp profund evenimential, timpul scos din tatani al lui Hamlet. Intempestivul este anacronicul, cel care savureaza curgerea si nodurile sale, nostalgicul, eroticul. Imaginea Combray-ului lui Proust, gustul madelainei sau codrul lui Eminescu sunt neinteresante la scara universala. Sunt evenimente mici, noduri in curgere, mici explozii intempestive. Ele nu vor fi consemnate de nicio istorie mare. Ci eventual doar de una piezisa, in oblic. Trebuie ca e tarziu. Afara, tacerea a inceput sa tiuie.

De ce un blog?

2008-09-03T22:26:00.000-07:00

Intrebarea este mai mult decat legitima si ati realiza cu usurinta asta daca mi-ati cunoaste timpuria aversiune fata de orice forma de jurnal... Acum doua zile, band o cafea cu doi amici, am fost intrebat de unul dintre ei (mai putin internaut decat s-ar cadea pentru varsta lui) ce e acela un blog... Am raspuns automat, plictisit, ca e un fel de "jurnal" on line... Banuiesc ca asta e raspunsul standard pe care l-ati primit si voi si pe care il proliferati fara sa-i acordati o clipa de gandire in plus... Ca de fiecare data cand dau raspunsuri prea promte si nemestecate, am ramas pe ganduri, am supus unui examen critic decretul proaspat emis.... Si am realizat nu numai ca un blog nu e un jurnal dar ca e ceva fundamental diferit. Iata de ce...
Un jurnal este o forma narcisista, eltista si solitara de mestecare a propriei identitati. De aceea, la limita, un jurnal nu e public si nici nu trebuie sa devina asa decat la umbrela clasicitatii (s-ar gasi oricand amatori pentru jurnalul lui Proust dar ma indoiesc ca s-ar gasi la fel de usor pentru cel al lui Fanel de la etajul 2 sau chiar pentru al lui Cartarescu, desi asta e o alta discutie). Blogul este prin excelenta o forma de ex-punere, o modalitate erotica, o forma de exhibare. Jurnalul este al tau, blogul este al celorlalti.
In al doilea rand, jurnalul pe hartie este legat de o presupusa dorinta de cunoastere sau, mai bine spus, de autocunoastere. Blogul este o modalitate de a-i cunoaste pe altii. Mai mult decat atat, este o modalitate de a-i construi. De a te juca cu ei si de a-i juca intr-o piesa a seductiei si a infruntarii.
In al treilea rand, jurnalul prolifereaza o metafizica a profunzimii. Blogul este eminamente la suprafata, dincolo de orice incercare de a-l impopotona cu atributele profunzimii. Masti care nu ascund decat alte masti la nesfarsit. Nu incercati sa ma gasiti aici profund sau autentic. Ma ofer in alte spatii, aici va daruiesc doar o spuma a identitatii mele.
Jurnalul este posac, adanc, principial. Blogul este frivol, superficial, jucaus si de aceea erotic.
Jurnalul vizeaza evenimente, blogul intamplari mici.
Jurnalul vrea sa regaseasca la capatul experientei de viata marile adevaruri. Blogul produce doar jumatati de adevaruri, sublime ultimate half-truths.
Jurnalul este sintetic, are pretentia de a arunca trash-ul din experienta ta si de a decanta ceea cee ste cu adevarat valoros. Blogul este analitic, el desface in mii de firicele jumatatile de experienta doar pentru placerea infantila de a distruge...
Din toate aceste motive, voi tine un blog desi n-am fost niciodata capabil sa am un jurnal...