Intrucat mi-au fost reprosate de cititori la a caror parere tin si pe al caror spirit critic mizez verbozitatea si pretiozitatea primelor doua postari din seria Facebook, m-am gandit sa abordez postarea finala intr-o cu totul alta cheie. Usor aforistica, usor pilduitoare, cu aer de apolog si poate la fel de pretioasa. Tot ce vreau sa spun e cuprins in urmatoarele cateva franturi ca intr-o piersica inversa, in care carnea parfumata e ascunsa de invelisul tare al samburelui.
Autostrada din Sud...
Imi amintesc vag ca exista o nuvela a lui Julio Cortazar care se numeste asa. Am citit-o candva, demult. Nu-mi amintesc decat o senzatie persistenta de bucurie si melancolie pe care am resimtit-o la final. Si faptul ca, de atunci, am inteles definitiv faptul (asa putine lucruri sunt definitive in intelegere) ca splendoarea si derizoriul intalnirilor dintre oameni, absurdul si frumusetea lor pot transpare intr-o clipa, la fel cum pot reprezenta decantarea unei intregi vieti. Mai multi oameni circuland pe o autostrada sunt nevoiti sa opreasca din cauza unui accident si sa petreaca acolo cateva ore, impreuna. Nu se cunosc si nici nu simt nevoia. Nu-si cer numele dar asta nu-i impiedica sa se indragosteasca si sa faca planuri. Nu-si stiu trecutul dar asta nu-i impiedica sa se lase sedusi sau oripilati unii de altii. Niciunul nu vede din ceilalt mai mult decat o "coaja" si nimeni nu vrea sa treaca de coaja. Cunoasterii iubirii i se substituie frivolul mangaierii. Autostrada este redeschisa, masinile se urnesc, oamenii aceia nu se vor revedea niciodata dar poate ca, intre faldurile memoriei si prin ele, tocmai li s-a revelat un nou sens al eternitatii. In minte imi persista imaginea automobilelor indepartandu-se tot mai mult unul de celalalt, prin praful autostrazii, devenit pentru o clipa, praful uitarii. (Bibliografie: Julio Cortazar, Autostrada din Sud)
Cunoaste-te pe tine insuti...
Dictonul frontispiciului de la Delphi, preluat de Socrate si devenit marca a intelepciunii absolute, crez definitiv al introspectiei si sublima sarcina divina... Sa te cunosti pe tine insuti/insati, sa strangi diversul identitatii tale in sigura si senina cunoastere si autoacceptare. Dar daca Socrate, ironic pana la capat, nu incerca sa ne fixeze inainte decat o alta sarcina imposibila? Daca identitatea este, de fapt, imposibil de strans intr-un ghem sau un monolit? Daca a ne cunoaste pe noi insine nu este, de fapt, altceva decat acest efort continuu de a ne vizita vascozitatile, arderile sau duritatile interioare? Arta stupefactiei in fata noastra insine si placerea autosavuranta de a-l recunoaste intotdeauna in noi pe celalalt? (Bibligrafie: Platon, Phaidon)
Insuportabila usuratate a fiintei
Ni se reproseaza adeseori ca tratam oamenii superficial, ca "nu trecem de aparente" si ca a cunoaste un om presupune incursiunea in "sufletul" lui, in "apele lui adanci". Dar cat de des lungimea timpului nu retine dintr-un om altceva decat o vorba, un moment sublim sau ridicol, o zgarietura pe o piatra funerara, un imponderabil suras sau o incruntare morbida, nimic din ceea ce "istoria sufletului" ar putea contabiliza? Superficialul nu se supune adancului, adancimea nu e altceva decat o decantare infinita de suprafete. Intinsa pe infinitul timpului, orice existenta e derizorie si se limiteaza la o constelatie de semne. Sufletul nu e nemuritor, el dureaza doar atat cat dureaza semnele trupului (Bibliografie: Milan Kundera, Insuportabila usuratate a fiintei - Nemurirea)
Coaja lucrurilor...
Trupul este inchisoarea sufletului, spunea Platon. Dupa doua milenii, Michel Foucault il parafraza, rasturnandu-l, spunand ca sufletul este inchisoarea trupului. Nu stiu care are dreptate sau daca unul singur trebuie sa aiba. Dar pot sa incerc sa inteleg ca pielea e dublul sufletului si nu inamicul ei, la fel cum senzatia dubleaza gandirea, mangaierea dubleaza iubirea, respiratia dubleaza privirea, caldura carnii profunzimea inimii. Si, daca privim atent, toate lucrurile au piele, au coaja si vor mangaieri.
(Bibliografie: Adrian Otoiu - Coaja lucrurilor, Susan Sontag - Against interpretation)
Autostrada din Sud...
Imi amintesc vag ca exista o nuvela a lui Julio Cortazar care se numeste asa. Am citit-o candva, demult. Nu-mi amintesc decat o senzatie persistenta de bucurie si melancolie pe care am resimtit-o la final. Si faptul ca, de atunci, am inteles definitiv faptul (asa putine lucruri sunt definitive in intelegere) ca splendoarea si derizoriul intalnirilor dintre oameni, absurdul si frumusetea lor pot transpare intr-o clipa, la fel cum pot reprezenta decantarea unei intregi vieti. Mai multi oameni circuland pe o autostrada sunt nevoiti sa opreasca din cauza unui accident si sa petreaca acolo cateva ore, impreuna. Nu se cunosc si nici nu simt nevoia. Nu-si cer numele dar asta nu-i impiedica sa se indragosteasca si sa faca planuri. Nu-si stiu trecutul dar asta nu-i impiedica sa se lase sedusi sau oripilati unii de altii. Niciunul nu vede din ceilalt mai mult decat o "coaja" si nimeni nu vrea sa treaca de coaja. Cunoasterii iubirii i se substituie frivolul mangaierii. Autostrada este redeschisa, masinile se urnesc, oamenii aceia nu se vor revedea niciodata dar poate ca, intre faldurile memoriei si prin ele, tocmai li s-a revelat un nou sens al eternitatii. In minte imi persista imaginea automobilelor indepartandu-se tot mai mult unul de celalalt, prin praful autostrazii, devenit pentru o clipa, praful uitarii. (Bibliografie: Julio Cortazar, Autostrada din Sud)
Cunoaste-te pe tine insuti...
Dictonul frontispiciului de la Delphi, preluat de Socrate si devenit marca a intelepciunii absolute, crez definitiv al introspectiei si sublima sarcina divina... Sa te cunosti pe tine insuti/insati, sa strangi diversul identitatii tale in sigura si senina cunoastere si autoacceptare. Dar daca Socrate, ironic pana la capat, nu incerca sa ne fixeze inainte decat o alta sarcina imposibila? Daca identitatea este, de fapt, imposibil de strans intr-un ghem sau un monolit? Daca a ne cunoaste pe noi insine nu este, de fapt, altceva decat acest efort continuu de a ne vizita vascozitatile, arderile sau duritatile interioare? Arta stupefactiei in fata noastra insine si placerea autosavuranta de a-l recunoaste intotdeauna in noi pe celalalt? (Bibligrafie: Platon, Phaidon)
Insuportabila usuratate a fiintei
Ni se reproseaza adeseori ca tratam oamenii superficial, ca "nu trecem de aparente" si ca a cunoaste un om presupune incursiunea in "sufletul" lui, in "apele lui adanci". Dar cat de des lungimea timpului nu retine dintr-un om altceva decat o vorba, un moment sublim sau ridicol, o zgarietura pe o piatra funerara, un imponderabil suras sau o incruntare morbida, nimic din ceea ce "istoria sufletului" ar putea contabiliza? Superficialul nu se supune adancului, adancimea nu e altceva decat o decantare infinita de suprafete. Intinsa pe infinitul timpului, orice existenta e derizorie si se limiteaza la o constelatie de semne. Sufletul nu e nemuritor, el dureaza doar atat cat dureaza semnele trupului (Bibliografie: Milan Kundera, Insuportabila usuratate a fiintei - Nemurirea)
Coaja lucrurilor...
Trupul este inchisoarea sufletului, spunea Platon. Dupa doua milenii, Michel Foucault il parafraza, rasturnandu-l, spunand ca sufletul este inchisoarea trupului. Nu stiu care are dreptate sau daca unul singur trebuie sa aiba. Dar pot sa incerc sa inteleg ca pielea e dublul sufletului si nu inamicul ei, la fel cum senzatia dubleaza gandirea, mangaierea dubleaza iubirea, respiratia dubleaza privirea, caldura carnii profunzimea inimii. Si, daca privim atent, toate lucrurile au piele, au coaja si vor mangaieri.
(Bibliografie: Adrian Otoiu - Coaja lucrurilor, Susan Sontag - Against interpretation)