Acum
vreo două luni, dintr-o conversaţie cu un jandarm trimis să vegheze la buna desfăşurare a bacului, am aflat de existenţa unei boli, nu i-am reţinut numele,
care constă în tendinţa articulaţiilor de a se împietri şi de a se osifica.
Singura cale de a lupta cu ea este mişcarea continuă, exerciţiul, funcţiunea. Rar
am întâlnit o un fapt fizic care să servească mai bine drept metaforă zidului. Zidul despre
care cântă Roger Waters de mai bine de trei decenii este facut din cărămizi
organice, din rocă ce a fost cândva gând, din moarte ce a fost cândva viaţă,
din rece ce a fost cândva cald. Zidul
nu
se află şi nu s-a aflat niciodată într-un loc anume. Zidul se
construieşte mut în minţile noastre în fiecare clipă. Nu ne atrage atenţia, nu
semnalizează, nu se dezvăluie ca zid. Are aparenţa gândirii, o mimează în
acelaşi timp în care o maimuţăreşte. Şi nu avem nimic altceva pentru a-l
devoala şi a-l coroda decât o voce fragilă, aprope stinsă de care ştim tot mai
puţin, pe masură ce anii ne macină, să ascultăm. Sub zidurile din noi geme
mereu sufocat un copil. Zidul nu poate fi dărâmat definitiv. Zidul se reface
din fiecare neputinţă a noastră, din fiecare renunţare la a gândi şi la a fi oneşti.
Precum cartea de nisip a lui Borges, gândirea trebuie să se rescrie mereu
pentru a nu împietri, pentru a nu ne zidi în mijlocul a două, trei biete
certitudini care să ne descrie viaţa cu rigor mortis-ul unui proces verbal.
De
joi dimineaţa ne vom întoarce la lucru, la pereţii care ne definesc zilnic. Nu
ştiu câţi dintre colegii mei profesori n-au abdicat încă în faţa zidului. Nu
ştiu în câţi zidul nu se închide circular şi definitiv chiar acum. Nu ştiu
câţi, din mijlocul mormântului lor, nu-i vor împietri pe cei mai mulţi care le
vor trece prin mână. Ştiu doar că mulţi, mult prea mulţi, au abdicat. Şi că
soarta celor încă liberi li se dă încă pe mână.
Să
ne înţelegem: a fi miercuri în Piaţa Constituţiei nu ne face imuni. Mii sau
zeci de mii ne vom căra acolo, după noi, zidurile. Mulţi vom crede că muzica ne
absolvă şi ne mântuieşte şi că noi nu mai trebuie să facem nimic altceva. Este
una dintre iluziile primare. Zidurile cele trainice încep de aici.
Dincolo
de toate, zidul lui Roger
Waters rămâne una dintre puţinele metafore artistice ale secolului trecut care
au rezistat. Dovada este că vom fi acolo, după treizeci şi ceva de ani, mici şi
mari, diferiţi şi ireconciliabili pentru a ne spune, a ne striga mirarea.
Mirarea că există ceva şi nu nimic. Mirarea că, în spatele zidului, copilul
acela fragil şi sufocat, poate fi oricând reanimat. Cât despre fantasticul
septuagenar Waters... vorba unui prieten... e suficient să stea pe scenă, să
fie cu noi. Dacă e cazul, cântăm noi pentru el.
