I have a Facebook account (II) Miturile fundamentale

Afirmam in precedenta postare ca adesea condamnarea si chiar incercarea de a intelege fenomenul www se face azi in numele unei grile umaniste, in buna masura mitologice. Sugeram, de asemenea, ca virtualul nu poate fi citit printr-o astfel de grila decat ratandu-i-se natura. Ceea ce este implicit in aceste asumptii sunt cateva convingeri. In primul rand ca virtualul nu este un simplu instrument ci un mediu ontic, un mediu purtator de lume, un (nou) spatiu cu propriile reguli de functionare care trebuie inteles plecand de la ceea ce are specific. In al doilea rand, de la convingerea ca emergerea acestui mediu nu este, in sine, o problema de morala. Evident, pot fi puse probleme de morala interne ba chiar specifice mediului virtual dar aparitia si dezvoltarea sa nu sunt in sine un eveniment care sa poata fi catalogat in termenii morali. In al treilea rand, convingerea ca mediul virtual este un mediu la fel de uman ca oricare altul care pune in joc la fel de multe posibilitati si provocari umane.
In cele ce urmeaza, voi incerca sa decelez acele mituri (pe care le consider fundamentale intrucat ele sunt in acelasi timp norma si criteriu) care stau la baza acelei gandiri (pe care, pe urmele lui Heidegger, am numit-o umanista) in numele careia se petrece azi condamnarea mediului virtual. Aceeasi gandire care a nascut si stiintele umaniste (inclusiv psihologia/psihiatria sau sociologia) cu pretentiile lor explicative de azi.

MITUL ONTOLOGIC: Exista o "realitate" reala, opusa surogatelor, mediilor false si falsificante (in cazul de fata, "realitatea autentica" a naturii, balegarului, apusului de soare etc opusa mediului virtual alienat si alienant). Dupa parerea mea, aceasta opozitie intre real si virtual, cu touche-ul romantic-samanatorist al fanului si balegarului este o forma (doar o forma!) a celebrei opozitii platonice intre aparenta si esenta, in numele careia este repudiat fantasticul, imaginatia, ba chiar scrisul literar si chiar arta plastica. Cu alte cuvinte,"realitatea" a avut dintotdeauna inamicii ei. Trebuie precizat insa ca, desi opozitia real-virtual se fundamenteaza la baza pe distinctia platonica sus amintita, ea nu este la fel de scrupulos argumentata si nici la fel de incarcata metafizic. Cei care gandesc azi virtualul in opozitie cu "realul" aleg pur si simplu cea mai facila si mai naiv epistemologica pozitie cu putinta (cu radacini romantice, dupa cum aratam mai sus). "Realitatea" balegii, pielii, amurgului sau fanului are intaietate ontologica pentru ca asta ne-a invatat simtul comun dintotdeauna ca este real. Acelasi simt comun care ne spune ca soarele se invarte in jurul pamantului (cum cred inca 42% dintre compatriotii mei) sau ca pamantul e plat ca o placinta. Sa nu uitam insa ca actul auroral al gandirii europene, binecuvantatul secol VII a. Chr., secolul lui Thales), toata febra ioniana prin care Europa a iesit din mit si a intrat in discursivitate se face impotriva simtului comun, a ceea ce se vede, a haoticului simturilor etc (Parmenide invatandu-ne ca miscarea e aparenta si Zenon creandu-si paradoxurile...)
Nu vreau ca postarea mea sa devina pretioasa dar cum sunt convins ca nu ai voie sa ai opinii despre "realitate" daca n-ai citit nimic despre asta sau te-ai rezumat la revista "Psihologia, azi", am sa mai dau deci cateva referinte. Nu trebuie sa uitam ca, de la Thales din Milet incoace (ma refer strict la Europa), conceptul de "realitate" s-a teoretizat si s-a rafinat continuu (de la disputa dintre eleati si heraclitieni, trecand prin Platon, Augustin sau Copernic si ajungand pana la incredibilele descoperiri din fizica ultimului secol si jumatate: Einstein, Planck, Heisenberg, Schrodinger... Cati dintre metafizicienii balegarului stiu ca locuim un spatiu Calabi-Yau in 11 dimensiuni, din care 7 incolacite?) In aceasta constructie continua a unei realitati plurimorfe, virtualul isi are locul lui. El e un mediu specific lumii si istoriei noastre care ne modeleaza si ne conditioneaza zi de zi vietile. Sub presiunea lui, categoriile clasice, mai mult sau mai putin naive vor sucomba sau se vor redefini. Pana atunci, salut incercarile inca stinghere si intempestive de a-l gandi (Deleuze dar, mai ales, Baudrillard).

MITUL IDENTITAR:

Exista o identitate a individului (ca miezul unei nuci) care-i exprima esenta autentica, specificul si unicitatea si care este marca lui veritabila. In comparatie cu aceasta, mediul virtual este parazitat de masti, de avataruri inauntetice, de falsitate si, in termeni morali, de ipocrizie.
Conceptul unei identitati autentice si unice a fost supus de mult criticilor corozive ale filosofilor (Nitezsche, Husserl, Heidegger etc) iar fantasma unui "eu"autentic de mult abandonata, in gandirea umanista serioasa. In locul acestei identitati-bloc, asezam o identitate multipla, fracturata in sine, imposibil de totalizat, care mai degraba "lasa urme" decat "se exprima". Asemeni maestrului budist care-si indeamna invatacelul sa nu indrageasca nimic, spunand mereu "neti...neti" ("nu asta, nu asta"...), identitatea plurala isi accepta infintele forme de prezentare ("si asta, si asta"). Daca vrem sa acceptam utilizarea terminologiei (tot romantice!) a mastilor, cred ca Nietzsche a spus totul atunci cand ne-a avertizat ca in spatele mastilor nu vom gasi niciodata decat alte masti.

MITUL AFECTIV:

Virtualul naste false apropieri, contacte false, instrainare, lipsa de afectiune autentica. Capabila de a facilita contactul veritabil intre oameni este doar realitatea. Acestei convingeri mitologice ii pot opune din start un argument simplu si empiric: pot numara mai multi "oameni" de care m-am apropiat si pe care i-am intuit la nivelul cel mai profund al umanitatii lor printre personajele din carti sau cele de film decat printre oamenii reali. Si asta fara sa "fug din realitate" sau fara sa-mi pierd luciditatea. Gregor Samsa, Leopold Bloom sau Mircea (care fiind totusi al lui Cartarescu, nu este Mircea Cartarescu) sunt efectiv si literal mai "reali" decat, sa spunem, vecinul meu de la 4 ("he unexists", cum ar spune Orwell). Daca as fi putin mai teoretic (m-am dedat delirului teoriei in toata aceasta postare, stiu...) as spune ca "lupta/infruntarea", "polemos" cum ii spuneau grecii este "mai" fundamentala decat apropierea. Ca sa fiu pretios pana la capat, as spune ca apropierea este un mod al dezbinarii. Iar infruntarea dintre oameni, infruntarea continua in care imi asez, uneori sfidator, alteori tandru, identitatea mea plurala si ciuruita in fata "celuilalt" este "adevarul" legaturilor dintre oameni. Iar acest polemos exista peste tot, impletit sinuos cu atractia: intr-un zambet, intr-o strangere de mana, in pat, la mii de kilometri distanta sau in retea.

Acestea sunt, cred, miturile fundamentale din perspectiva carora se tine astazi discursul continuu, murmurat si anonim prin care "realitatea virtualului" este pusa sub chingile normalizatoare. Fie ca aceste chingi apartin discursului psihiatriei, moralei sau pur si simplu discursului media.
In postul urmator, ultimul din seria "I have a Facebook account", voi incerca sa sugerez cateva repere pentru o gandire pozitiva a virtualului.