Sfarsit de 2011

Se termina 2011 si nu stiu exact de ce simt nevoia sa fac un bilant fugitiv.
Este anul nasterii lui Alex. Si daca asta ar fi totul, ar ramane cel mai bogat an al vietii mele. Intr-adevar, oamenii nu pot fi fericiti decat prin oameni.
Apoi, e anul in care n-am castigat prieteni noi dar am mai pierdut dintre cei dragi. Imi pierd usor ultimele iluzii pedagogice. Simt cum devin mai lucid de la o zi alta. Si cum realitatea mi-e tot mai limpede. Si ma gandesc uneori ca sunt inca prea tanar pentru asemenea tip de luciditate. Simt cum ma sufoc tot mai des in balta amorfa de marlanie si prost gust care este Romania. Compatriotii mei imi sunt tot mai straini. Si imi par iremediabili.
Fara sa fi avut vreodata ambitii privind functiile profesionale, pot spune ca acum sunt completamente strain de orice impuls de felul asta. Nu-mi vreau decat familia acasa, elevii la scoala si prietenii intre ele. De altfel, mi se pare comic sa-ti doresti vreo functie intr-un sistem al veleitarilor si impostorilor cum este educatia. Prefer sa ma pastrez in interstitii.
Imi redescopar cartile si placerea lecturii. De altfel, n-am intalnit nicaieri atatia oameni inteligenti intr-un singur loc ca in biblioteca mea.
In rest, le multumesc tuturor alor mei. Ca sunt cum sunt si ca sunt mereu acolo. Se stiu ei care.
La multi ani!

Razboiul lumilor (sau mic tratat despre ontologia prostiei)

Gabriel Liiceanu definea acum ceva timp prostia, cu o formula care avea sa devina celebra, drept "incremenire in proiect". (Formula nu-si va dobandi insa notorietatea intre prosti, asta e clar.) Eu propun conceptul alternativ de "incremenire intr-o lume mica sau intr-o lume oprita in evolutie". Il consider mai suplu si intrucatva mai lamuritor. Sa ma explic:
Prin nastere, fiecare dintre noi dobandeste o lume. Prin lume inteleg acel intreg coerent in care persoane, locuri, obiecte, interese, proiecte personale se leaga in retele de sens si de cauzalitate. Lumea mea este povestea in care m-am trezit fara de voie. Definesc prostia drept o dubla incapacitate: incapacitatea de a te raporta la alte lumi si incapacitatea de a-ti lasa lumea proprie sa creasca.
Sa le luam pe rand.
Pentru a te raporta la ceea ce nu este lumea ta trebuie sa pastrezi intotdeauna o deschidere pentru alteritate.
 La marginile lumii tale exista mereu:
 1. ceea ce a precedat-o si a cauzat-o (toate acele lumi care au existat inaintea ta si care nu te-au implicat dar te-au produs). In acest sens, a fi deschis presupune a fi deschis catre traditie, catre istoria lumii tale. Prostul contemporan si din toate vremurile este opac la istoria proprie si la propria devenire. Il veti recunoaste pe strada, la serviciu sau la televizor. Istoria lumii lui se reduce la cele mai vechi amintiri personale. El se comporta in general ca si cum este primul si singurul pe lume, in dispretul a ceea ce nu l-a produs si mai ales a ceea ce l-a produs. Isi detesta predecesorii, pe care ii considera mai putin emancipati in raport cu el. Iar atunci cand pare sa-i respecte, este vorba de obicei de un pseudo-respect, bazat mai degraba pe un imaginar tribal. Prostul fara istorie traieste exclusiv in prezentul lumii sale. De aceea, se comporta de obicei ca un mic despot iar existenta proprie ii pare plina de sens si de valoare.
2. ceea ce o inconjoara permanent fara a-i apartine. Adica celelalte lumi. Contemporane cu tine dar tangente. Prostul isi inchide lumea proprie si n-o lasa sa comunice, sa iubeasca sau sa mangaie alte lumi. (Pentru ca in fond, iubirea autentica nu este decat aceasta superba infruntare a doua lumi care se vor atinge pentru ca nu vor sa piara in neant separat). Pentru ca lumea lui este o monada, pentru ca este inchisa si infertila, prostul o locuieste perfect, o gaseste familiara si asiguratoare. O intelege si nu vrea s-o lase sa se contamineze. Toate actele de fanatism si de rautate gratuita au la baza incapacitatea de a vizita alte lumi. Ori, atunci cand nu vei lasa lumea ta sa se hraneasca, ea va inceta sa creasca transformandu-se dintr-un potential copil frumos intr-o sarcina oprita in evolutie. Am cunoscut oameni funciarmente si literalmente incapabili sa inteleaga ceva ce nu apartinea lumii lor. Precum bastinasii ce n-au vazut corabiile lui Columb apropiindu-se pentru ca nu semanau cu nimic din ceea ce cunosteau.
Orice lume este frumoasa atunci cand e deschisa. Si devine grotesca atunci cand se inchide.
Lumea lui Moromote e fascinanta pentru ca e vie si deschisa (interesul pentru politica tarii, pentru istorie etc). Atunci cand se inchide, lumea taranului devine grotesca si se transforma intr-o balta de mitocanie insuportabila. Lautarul care socializeaza cu domnii cei mai de seama devine un manelist sinistru atunci cand se inchide in lumea altor manelisti sinistri. Profesorul luminos devine un tiran penibil atunci cand se inchide intr-o lume de frustrari si prejudecati personale.
Etc.
In concluzie, pot defini prostia ca fiind orbire, surzenie si auto-surghiun intr-o lume mica si inchisa.
Deschiderea este (inca o data) o chestiune de educatie.
De cultura (in sensul etimologic al cresterii).
Si de demnitate.

Briciul lui Ockham sau despre utilizarea bunului simt in situatii indecidabile

Exista situatii in viata cand testarea adevarului unei/unor propozitii (si in sens larg, a unor teorii) nu se poate face, asa cum ar fi visat fanii lui Wittgenstein, prin verificarea directa a faptelor
descrise. Nu poti sti daca Ramses al III lea chiar avea un neg pe obrazul stang pur si simplu uitandu-te. Si atunci, vei cauta in surse cat mai multe si cat mai credibile referiri la acest fapt. Cu cat mai multe si mai variate referiri, cu atat mai mare sansa de adevar (acesta este un test coerentist al adevarului). Daca lipseste insa capacitatea de a gasi sau aprecia sursele, nu
ramane altceva de facut decat aplicarea principiului briciului lui Ockham. Care mie imi pare un test (aproape) infailibil. Briciul lui Ockham este un principiu logic care are si o formulare tehnica dar a carui esenta o regasim pe buzele lui Jodie Foster in " Contact", superbul SF facut in 1997 dupa cartea lui Carl Sagan: "Atunci cand avem mai multe explicatii, cea mai simpla este probabil corecta". Cum putem utiliza principiul in situatii indecidabile prin observare sau comparare de surse? Intrucat verba docent si exempla trahunt,
prefer sa va descriu doua mostre de utilizare:
1. Mi-e imposibil sa stiu daca profesorul de sport Visan Dan Octavian si-a violat eleva sau daca au facut sex consimtit. (faptul ca au facut sex nu e contestat de niciunul). In principiu, e o transgresiune regretabila faptul ca au ajuns sa faca sex. Dar viata e facuta si din transgresiuni si pur si simplu uneori shit happens. Cum raspundem insa la o intrebare grava? Cum aflam adevarul intr-o chestiune care decide viitorul a cel putin doi oameni?
Ipoteza 1: Profesorul si-a violat eleva in vecinatatea unui grup compact, omogen, format din oameni mai apropiati din toate punctele de vedere de presupusa victima decat de presupusul agresor, martori care refuza insa in bloc sa sustina declaratia victimei (ba chiar creeaza o pagina FB in care-si exprima sprijinul pentru profesor). Probabil, toti sustinatorii profesorului au o vendeta personala cu victima.
Ipoteza 2: Avem de-a face cu o relatie consimtita si de durata (ceea ce, mai spun o data, este regratabil) intre un profesor si eleva sa care, din motive numai de ea stiute, schimba macazurile si incadrarile juridice de la sex cu minori la viol?
Care ipoteza va apare mai simpla si probabil corecta?
(Nu pledez pentru agresiune si nu dispretuiesc victimele. Cred insa ca o realitate nuatata trebuie descrisa ca atare atunci cand de ea depind viitorul si libertatea unui om. Cat de nunatat va fi descrisa depinde de constiinta si curajul martorilor elevi).
2. Primesc de la un coleg profesor, la interval de aproximativ o saptamana, doua materiale scrise in care se argumenta impotriva folosirii vaccinurilor in general si, in particular la sugari. Chestiunea ma intereseaza intrucat, dupa cum stiti sau tocmai aflati, sunt proaspat tatic.
Primul articol este scris intr-o nota de stiintificitate usor fortata dar suficient de nelinistitoare. Al doilea e plin de chestiuni dubioase si nu-mi trezeste un mare interes (argumentul conspirationist al magnatilor eugenisti care ar finanta vaccinari pentru a reduce populatia globului... brrr... prost
argument...). ce ma fac insa cu primul articol? Aplic principiul:
Ipoteza 1: vaccinurile sunt intr-adevar in corpore periculoase si criminale (iar asta este o chestiune cunoscuta de toata lumea din moment ce si de colegul meu) dar avem de-a face cu mega-conspiratia mondiala absoluta (care cuprinde medici si institutii medicale, guverne ale
tuturor statelor civilizate ale lumii etc) dar pe care doar niste neaveniti marginali o anunta lumii.
Ipoteza 2: Exista controverse la nivel mondial, exista
un debate stiintiific serios intre profesionisti dar analiza risc-beneficiu este inclinata deocamdata si tot mai mult spre beneficii pe masura ce tehnicile de eliminare a riscurilor se perfectioneaza (vaccinurile de acum 30 de ani creau imunogeneticitate prin utilizarea de micro-organisme vii, astazi se folosesc proteinele din ARN-ul virusurilor).
Care ipoteza va pare mai simpla si probabil corecta?
Tin sa sublinez si eu evidentul: acestea nu sunt curiozitati de Teleenciclopedia, ci decizii de care depind la limita vietile oamenilor.
Pot inmulti indefinit situatiile dar crez ca ati priceput ce spun. Prefer sa nu va plictisesc si sa ascund bine briciul (nu, nu in dreptul mintii ci al creierului) precum ardeleanul brisca pentru bucata de slana sau, mai nou, pentru pate-ul Ardealul. Pana data viitoare.

Ce bine ca a mai murit un comunist...

Stirea despre moartea lui George Marinescu, unul dintre oamenii aceia care, din mijlocul unei banalitati cuminti, erau poate mai cunoscuti pana in cele mai indepartate catune ale tarii decat insusi "Tatucul", este genul de stire pe care n-o poti citi cu un ochi distant ci care iti trezeste nostalgii, fie ca vrei, fie ca nu vrei, nu nostalgia unor vremi cainesti, ci nostalgia dupa tine, cel de atunci, pura durere si stupefactie lichida a trecerii timpului...
Citind stirea pe portalul RTV (http://www.realitatea.net/fostul-prezentator-tv-george-marinescu-a-murit_869581.html), ochii mi-au picat si pe comentariile userilor, lucru pe care-l fac ingrijorator de des in ultima vreme. Iata ce spune unul dintre ei:
S-a mai dus un lingau al regimului comunist. Hai cu ILICI !!
Iar un altul:
neinteresant .IMBUCURATOR ESTE FAPTUL CA INCET DAR SI GUR PROFITORII SI SLUJITORII COMUNISMULUI DISPAR

Se poate continua mult asa. Nu sunt singurele de acest gen. Dincolo de stupefactia pe care mi-a provocat-o mereu capacitatea unor oameni de a se bucura, simplu si frust, de nenorocirile altora ramane fundamentul mai mult decat discutabil al acestei bucurii. A fost o vreme cand imi tresalta si mie pieptul la gandul unei lumi fara comunism in fapte, ganduri si simtiri. Si, da, e adevarat cu fiecare moarte a oamenilor acelor vremuri suntem tot mai aproape de acea lume. Dar ce punem in loc? Ma uit pe fereastra (si uneori nici nu trebuie sa ma uit) pentru a vedea contrautopia de dupa utopie: o masa de tineri amorfa, demoralizata, amorala si prost-hedonista care nu mai este de mult o "tinerime", vad o populatie manelizata si proasta, tot mai lipsita de elementele minimale ale "civilitas", inghesuita sinistru si ipocrit la impartelile publice de sarmale, vad batrani acri care si-au pierdut ultimele firicele de demnitate, vad interlopi si tiganie sinistra, vad saracie acolo unde ar trebui sa vad recunoastere, vad nesimtire lucie la fiecare colt de strada, vad incompetenta si lipsa oricarei directii.

Si atunci, fara a avea pentru perioada comunista altceva decat nostalgia frumoasei mele copilarii, parca mi se face dor de oamenii aceia care, fara a avea stofa de eroi dizidenti, fara a indrazni prea mult impotriva regimului (da, da, uneori de dragul tau...) ti-au varat in maini prima carte adevarata, te-au pus sa asculti primul radio liber, te-au invatat asa cum au stiut ei sa fii demn si curajos si au stiut sa creeze in mijlocul infernului o lume minunata... doar pentru tine.

Nu il cunosc si nu l-am cunoscut niciodata pe Geroge Marinescu. Stirea despre moartea lui si comentariile citate au fost doar impulsul care m-a facut sa scriu ceva aici dupa cateva luni. Scriind acest articol, m-am gandit in primul rand la parintii mei. La cativa profesori. La cativa cunoscuti. Despre care s-ar gasi cineva sa spuna oricand ca au fost niste comunisti imputiti. Nu-l cunosc pe acel cineva. Dar sunt sigur ca dupa ce-ar spune-o, ar ragai si ar pune o manea.

Sergiu Tofan

Nu va voi spune cine a fost Sergiu Tofan pentru ca n-as sti cum s-o spun. De aceea, ma voi adresa doar celor care l-au cunoscut.
Da, sunt stupefiat ca se poate muri asa. Sunt stupefiat, sunt suparat si aproape refuz sa cred ca se poate.

L-am intalnit prima oara acum 14 ani, pe cand ma pregateam sa dau admitere la Filosofie si imi era greu sa-l iau in serios, asa mic cum era in varful muntelui sau de carti. L-am intalnit ultima oara acum trei saptamani, tot intr-o piramida de carti, intr-un anticariat, pe Balcescu. Mi-a strecurat in mana un Vladutescu si un Rabelais pe care "nu se facea sa nu le iau". Mi-a povestit, ca niciodata, de copiii lui. Ca era mandru si multumit de ei. Ca era fericit ca sunt sanatosi. M-a incurajat afland ca in curand voi avea si eu unul. Mi-a spus ca s-a mai ingrasat putin si ca se simte bine. Si asta a fost tot. Tot si ultima oara.

In orasul acesta sunt putini oameni care iubesc cartile, gandurile, taifasul. Iar fara Sergiu Tofan sunt si mai putini. Si nu doar numeric.

Mi-e greu acum sa-mi imaginez viata fara Sergiu Tofan. Si o spun fara patetism si fara emfaza. Mi-e greu sa-mi imaginez ca, undeva printr-o camaruta de la "Chimie", micutul profesor nu mai buchiseste donquijotesc. Mi-e greu sa-mi imaginez libraria Humanitas si anticariatul Kronos fara Sergiu Tofan. Mi-e greu sa-mi imaginez ca nu voi mai avea niciodata parte de intalnirile intamplatoare cu omul cu care n-am avut aproape niciodata vreo pasiune filosofica in comun dar de care m-a legat mereu o afectiune calda si... cum sa spun... fireasca.

Am pregnant senzatia (pe care am avut-o de foarte putine ori in viata) ca, pierzandu-l pe Sergiu Tofan, orasul nostru isi pierde iremediabil din substanta.

Si mi se pare extrem de nedrept ca atat de putini galateni stiu asta.

Dumnezeu sa-l odihneasca!

Timpul educatiei

Va prezint aici cateva extrase dintr-un text pe care l-am scris recent pentru intalnirea de lansare a unui proiect dedicat formarii profesorilor. Am ales pasajele care nu sunt de interes strict tehnic. Nu stiu cati veti avea rabdarea si disponibilitatea de a le citi. Nu stiu pe cati va (mai) intereseaza. Scriu insa convins ca intotdeauna ca textul insusi isi va selecta putinii cititori care il merita...

Timpul educatiei

Pentru greci, timpul propice educaţiei este timpul creşterii. Timpul lui physis, timpul împlinirii, timpul plin de răgaz al devenirii bune. Există în Platon o serie întreagă de trimiteri în acest sens. Cunoaşterea se coace şi creşte în noi la fel cum un făt se desăvârşeste în pântecul mamei. Cunoaşterea nu poate fi grăbită, la fel cum devenirea-om nu poate fi grăbită. De aceea, imaginea lui Socrate, educatorul prin excelenţă, este aceea a unei moaşe (Menon). Timpul educaţiei este timpul împlinirii personale (Scrisoarea a VII a). Educatorul nu modifică timpul, nu-l planifică şi nu-l silueşte ci ascultă de el ca de un “judecător al tuturor lucrurilor” şi îl ia ca presupoziţie fundamental, temei (Grund al activităţii sale). Modelul profesoral care derivă direct din premisele culturii antice, greco-romane, este acela legat de figura maestrului. Activitatea profesorală se leagă explicit, în lumea greacă, de raportul dintre maestru şi discipol (există evident nuanţe pentru diversele zone şi perioade ale lumii greceşti; modelul paiedeutic al Spartei, de exemplu, diferă substanţial de cel al al Atenei clasice, fără a fi structural diferit). Invăţarea este văzută, în cadrul culturii antice, mai degrabă ca un proces continuu de formare, un proces de transformare a substanţei umane a discipolului, un proces supravegheat la capătul căruia discipolul se regăseşte modelat şi schimbat în resorturile sale cele mai intime. Raportul dintre profesor (maestru) şi elev (discipol) este un raport complex care implică cele două fiinţe umane la toate nivelele (informaţional, formaţional, afectiv etc). Modelul acesta este unul circular: maestrul învaţa de la discipol poate la fel de mult pe cât învaţă şi discipolul de la maestru, ei se transformă reciproc, situându-se cel mai aproape de modelul visat de modernul Leon Bloy atunci când anticipa cu entuziasm o şcală în care să nu se ştie cine predă şi cine învaţă. Pentru greci, învăţarea se dovedeşte a fi, în primul rând, o formă de philia, o formă de iubire.
Acest sens al educării ca supunere la temporalitate se păstrează mult după epoca clasică, până în Renaşterea târzie. Abia modernitatea carteziană, cu pozitivarea completă a cunoaşterii, cu patosul planificării şi al controlului, va adduce un nou sens, nu neparat mai bun, educaţiei. Dacă educaţia clasică stătea sub semnul creşterii naturale (physice), educaţia modernă (raţionalismul iluminist care începe cu secolul XVII) stă sub semnul funcţionalităţii şi controlului. Educatorul nu mai “ascultă” de timp, ci îl planifică, îl utilizează ca pe o resursă, îl stoarce până la ultimele picături şi consecinţe. Intreaga epocă modernă se hrăneşte din iluzia controlului timpului absolut. Dar funcţionalitatea infinită are ca presupoziţie logică predictibilitatea absolută. Schimbarea majoră de paradigmă s-a petrecut odată cu secolele XVII-XVIII, mai exact odată cu intrarea în modernitate şi cu adoptarea filosofiei iluministe a educaţiei. Profesorul nu mai este din acest moment o figură electă şi suverană a educaţiei, el devine o piesă într-un angrenaj (sistemul de educaţie) care trebuie să fie eficient prin forţa întregului şi nu prin abilităţile şi capacităţile individuale ale dascălului. Evident că, acest sistem de învăţământ nu este decât ecoul în filosofia educaţiei a obsesiei întregii modernităţi pentru eficienţa angrenajului şi a sistemului în raport cu părţile structurale şi componente. In chip paradoxal, inclusiv un astfel de sistem îşi propune să creeze individualităţi, să cultive iniţiative personale şi trăsături de personalitate individualizante. In linii mari, modelul sistemului s-a păstrat până în zilele noastre deşi astăzi el are de-a face realmente cu provăcări cu care nu s-a întâlnit până acum: crearea unui spaţiu unitar dar care să nu excludă diversitatea, pregătirea indivizilor pentru provocări internaţionaliste, adaptarea capacităţilor inidividuale ale elevilor şi studenţilor pentru exigenţele unui camp al muncii comunitar etc Ce rol mai are profesorul în această nouă stare de lucruri? Odată abandonate iluziile fondatoare ale iluminismului, profesorul încetează să mai fie în primul rând un călăuzitor al maselor, un purtător al făcliei cunoaşterii. Lui i se cere mai degrabă să fie un bun executant, un profesionist, un meseriaş. Măsura performanţei lui este dată în primul rând de capacitatea de a pune în practică exigenţele sistemului de putere şi politic pe care îl reprezintă. Evident, el poate continua să joace rolul rebelului, poate avea în permanenţă o atitudine critică faţă de sistemul în care activează dar, în cele din urmă, el rămâne eminamente un om al sistemului, un profesionist. In mod evident, el poate păstra cu elevii sau studenţii săi un raport uman, cald şi profund afectuos dar asta nu mai este o exigenţă a învăţării înseşi, este doar un accident fericit care nu influenţează nicicum în mod direct procesul de învăţare. Simplu spus, învăţarea se transforma iremediabil într-o tehnologie când înainte era mai degrabă o artă. Un alt efect colateral este atunci şi faptul că învăţarea virează în bună măsură dinspre formare către informare. Devine prin aceasta profesorul un simplu executant fără personalitate, o unealtă în mâna unui sistem pe care trebuie să-l prolifereze indefinit? In mod evident, lucrurile sunt mai complexe decât atât. Profesorul este un om al sistemului pentru că nicio fiinţă umană nu poate trăi decât în cadrul unui sistem ale cărui reguli trebuie să le deprindă şi să le înveţe prin intermediul sistemului de educaţie. Dar el poate cultiva continuu elevului simţul şi reacţiile critice, îl poate învăţa continuu, inclusive prin modelul lui personal sensul libertăţii autentice de opinie şi existenţiale. Prin însăşi profesia sa, profesorul este potenţial singurul element critic şi incomod al sistemului pe care îl promovează. Profesiunea de educator este complexa si nobila prin misiunea pe care o are de indeplinit: formarea unor personalitati autonome integrabile social, cu capacitati de gandire critica si creativa, cu un profil moral autentic si cu o inalta profesionalitate;
..nici o profesiune nu cere posesorului ei atata competenta, daruire si umanism ca cea de educator pentru ca in nici una nu se lucreaza cu un material mai pretios, mai complicat si mai sensibil decat este omul in devenire... ancorat in prezent, intrezarind viitorul si sondand dimensiunile posibile ale personalitatii, educatorul instruieste, educa, indeamna, dirijeaza, cultiva si organizeaza, corecteaza, perfectioneaza si evalueaza neincetat procesul formarii si desăvârşirii calităţilor omului de mâine.
Iluzia funcţionării absolute funcţionează ea însăşi atât timp cât sistemul presupune un timp absolut, linear şi, pe cât se poate ne-evenimenţial. Imaginile mecanismelor (în special imaginea ceasornicului, atât de frecventă în epoca raţionalismului clasic) presupun integral timpul funcţionalismului. Timpul funcţionării este însă altul decât timpul evenimentului. Pe cât posibil, evenimentul (în sensul de neprevăzut care survine) trebuie eliminat din viaţa maşinii care funcţionează. Spunem despre un proces care s-a desfăşurat aşa după cum ne-am dorit că s-a desfăşurat fără evenimente. Atunci când pedagogia filosofică s-a pus în slujba eficienţei sociale, ea a exclus evenimenţialitatea şi a început să manifeste tot mai pregnant ceea ce presupusese de la început: de-personificarea pedagogiei, transformarea ei în instrucţie.
Astăzi, şi acest model îşi arată limitele şi pare să-şi fi epuizat resursele istorice. Tocmai pentru că timpul istoric pe care-l trăim a devenit unul dezaxat, puternic evenimenţial, un timp out of joint scos din ţâţâni, cum ar fi spus Hamlet. Trăim era evenimentului. Să preîntâmpinăm câteva neînţelegeri: timpul istoric a fost întotdeauna evenimenţial şi, conform unei bune tradiţii de gândire, istoria este chiar înşiruirea evenimentelor semnificative ale unei societăţi. Evenimentul istoric clasic însă este el însuşi unul inteligibil, previzibil, încadrabil în logica (fie şi dialectică) a unei dezvoltări umane raţionale. Nu întâmplător, modernitatea este epoca marilor istorisme, a marilor utopii şi a marilor modele dialectice, de la Hegel la Marx. Evenimentul integral raţionalizabil pierde potenţialul său anarhic, exploziv şi creator. El devine parte logică a întregului şi premisă a funcţionării (modelul reactoarelor nucleare care rămân simbolul explozivului stăpânit integral prin forţele raţiunii; mediul nuclear rămâne însă, la propriu şi la figurat unul exploziv, cea mai mică breşă în raţiunea care-l controlează provocând efecte devastatoare, ca la Cernobâl sau cel mai mic aleatoriu transformând efortul raţional gigantesc într-unul inutil, ca la Fukushima.
Dar timpurile sunt out of joint. Marea maşină funcţională şi funcţionalistă a istoriei se împiedică, infinite reţele funcţionale i-au luat locul. Orice eveniment local se propagă simultan în medii infinite, de o diversitate infinită. Comunicarea instantanee şi extrem de eficace transformă lumea dintr-un sat global într-un teatru global. Irumperea istorica a comunicării infinite aduce fiecărui eveniment statutul de unic şi timpului istoric un caracter indeterminat şi spectral (să nu uităm ca timpul out of joint e un timp spectral, e timpul fantomei tatalui lui Hamlet).
Care poate deveni rolul pedagogului în general (şi al pedagogului umanist în special) într-o lume a evenimentului ? El nu se mai poate pune în slujba edificării unui anumit ideal de om pentru simplul motiv că nu (mai) există un om unitar. Chipul omului contemporan s-a pulverizat în miliarde de fărâme frânte ale identităţii. El nu se mai poate pune în slujba unui sistem pentru că orice sistem este local şi desprins în nenumărate mini-maşinării funcţionale. Care poate fi rolul pedagogului socio-umanist în epoca evenimentului insidios, a micro-istoriei (micro-istoria nu este epoca istoriei mici şi insignifiante ci epoca în care orice insignifiant poate avea urmări incalculabile) ? Pledăm pentru ideea că pedagogul de astăzi nu mai poate fi conceput decât în termenii unui reglaj fin muzical : el trebuie să devină un dirijor, un pol care să canalizeze energiile discipolului care se străduieşte să evite excesul. Profesorul are a deveni cel care adună la un loc, cel care luptă de partea raţionalului pe fondul abisului neraţional, omul măsurii într-o lume a excesului şi a hybrisului, cel care ascultă într-o lume în care se vorbeşte excesiv, cel care tace în mijlocul vacarmului, cel care este mai mereu uşor pieziş şi neadaptat în lumea adaptării maximale, cel care nu judecă ci înţelege, cel care, pentru a folosi superba expresie a lui Nietzsche, dansează pe spinarea unui tigru. La sfârşitul unei ample mişcări istorice, pedagogul trebuie să-şi regăsească vocaţia de artist, deopotrivă cu abilitatea de a se mira şi de a provoca mirare, să regăsească afectivitatea şi căldura comuniunii umane în cea mai dezumanizată dintre lumile posibile.

Locul filosofului si al profesorului de filosofie in spatiul romanesc de azi

Textul de mai jos este un raspuns la textele profesorilor Mihali (Cluj) si Muresan (Bucuresti) cu privire la rolul filosofului in spatiul public romanesc de azi.
Textele celor doi pot fi gasite la adresele urmatoare (in ordinea in care trebuie citite):

Text C. Mihali

Text V. Muresan

Interesantă ideea fostului meu profesor, Ciprian Mihali, acum ca şi atunci profesor de filosofie contemporană la Universitatea din Cluj, de a lansa o dezbatere (publică şi serioasă) cu privire la rolul şi necesitatea implicării filosofului în viaţa cetăţii, astăzi. Interesant, de asemenea, şi răspunsul profesorului Valentin Mureşan de la Universitatea Bucureşti. Indrăznesc chiar să spun, cu toată preţuirea şi prietenia pe care i le port lui Ciprian Mihali, că poziţia profesorului Mureşan domoleşte multe dintre entuziasmele inverse (îmi permit să numesc aşa accesele critice, uşor sentimentale ale lui Ciprian Mihali) din articolul profesorului clujean. Imi permit, de asemenea, să spun că, în articulaţiile ei esenţiale, expunerea lui Mureşan este esenţialmente corectă. Nimic de obiectat argumentării în favoarea unei re-profesionalizări serioase a filosofiei, a redeterminării statutului filosofului de profesie care nu trebuie să cedeze ispitei unei notorietăţi facile şi trebuie să prefere munca aplicată, serioasă şi cumulativă a cercetătorului, după modelul practicat de decenii în lumea vestică, în comunitatea ştiinţifică de factură fizico-matematică. Aş spune însă că între cele doua extreme, între care preopinenţii par să oscileze, (implicarea entuziastă şi fără rezerve în problemele momentului (Mihali) şi retragerea decentă, modestă şi profesionistă în sânul comunităţii cercetătorilor (Mureşan)), există calea de mijloc: implicarea moderată a filosofului în viaţa cetăţii sale, ori de câte ori starea de fapt reclamă o clarificare ce nu poate fi produsă decât de ochi si minţi filosofice. Iar această implicare moderată să poată fi făcută cu naturaleţea şi prestigiului filosofului serios, prins în comunitatea cercetărilor dar nu rupt de prezent. Tocmai pentru că este vocea cea mai acută a societăţii, filosoful nu trebuie sa se întrebuinţeze nici exagerat, nici abuziv.
O altă chestiune pe care cei doi filosofi par să o sară, din grabă sau din raţiuni de economie a argumentării, este aceea a cauzelor care au generat starea comunităţii filosofice româneşti de azi (presupunem, de dragul discuţiei că există o entitate sociala de sine stătoare care poate fi apelată aşa). Dacă absolvenţii de filosofie de astăzi nu optează majoritar spre practicarea unei filosofii aplicate, eficiente social, putem decela cauze multiple. Cele mai importante îmi par a fi, în ordine (crono-logică): inexistenţa unei practici decente a filosofiei în învăţământul mediu (liceal). O spun cu tristeţe şi cu autoritatea celor câţiva ani petrecuţi în sistemul mediu public de învăţământ. Programa liceală de filosofie cuprinde, în proporţie de 90%, texte şi probleme de metafizică europeană canonică. Chiar dacă, uzând aproape exclusiv de talentul personal, profesorul reuşeşte să problematizeze sau să lege materia studiată de contexte reale, visul nu poate dura mult, întrucât un elev pregătit astfel va avea acces la o mai bună practică a filosofiei dar nu va avea nicio şansă la examenul de bacalaureat. De altfel, nu este nicidecum nouă şi nu a trecut nesemnalată problema rupturii schizofrenice de-a dreptul dintre filosofia programelor şcolare de socio-umane (formarea de competenţe de bază cum ar fi gândirea critică şi argumentarea) şi modalităţile naţionale de testare care favorizează net memorarea şi asimilarea necritică. Este regretabil dar trebuie s-o spunem: absolvenţii de liceu cu aplecare şi interes pentru filosofie şi-au construit bazele împotriva sistemului şi nu trecând printr-un filtru de bun simţ pe care acest sistem ar trebui să-l asigure.
In al doilea rând, odată ajuns în mult visata facultate de filosofie, studentul nu are efectiv în faţă modele de bună practică filosofică. Facultăţile de filosofie româneşti pur şi simplu nu sunt nici focare de cercetare, nici de gândire filosofică serioasă. Cu riscul de a jigni involuntar, pot să afirm fără teama de a greşi foarte mult că, în peisajul filosofic de la noi, nu găsim decât arareori cercetători serioşi (de maestri nici nu cred că poate fi vorba). Şi asta nu pentru că nu ar exista material uman ci pentru că nu există un cadru coerent pentru cercetarea filosofică serioasă şi, îmi permit s-o spun, nici o tradiţie în acest sens.
Al treilea motiv pentru care filosoful ratează contactul cu mediul social este de ordin mai general. Nu există structuri sociale în România de azi care să-l primească şi să-l pună la lucru. Nelăsat să crească natural în interiorul unei societăţi care nu-i înţelege menirea şi îi falsifică permanent imaginea, filosoful ajunge să aibă despre sine percepţii groteşti şi false. Inchizându-se în tot felul de mitologii personale, auto-legitimându-se din nevoie şi luându-se în serios din neputinţă, filosoful roman de astăzi nu contează decât în propriii ochi.
Evident, acestea nu sunt singurele motive ale ratării lui. Motivele configurării statutului dubios al filosofului azi sunt multe si imbricate în deconcertante cercuri vicioase. Dar am convingerea că am atins punctele nevralgice fundamentale. Soluţiile au fost desfăşurate convingător în articolele celor doi filosofi. Termenul de predare al lucrării? Ca mai întotdeauna în România… nedeterminat.