Acum cateva nopti, in timp ce ne intorceam acasa, tarziu, de la un concert (pe jos, intrucat, in pofida zvonurilor, nu conduc baut si era o seara din aceea misto in care e pacat sa te inchizi intr-un taxi...:) ne-am apucat (eram mai multi), asa, aiurea-n tramvai, sa vorbim despre iubire. Si nu suav, cum v-ati putea imagina, ci contradictoriu, ba chiar cu capsa pusa... Sustin si acum si aici ceea ce sustineam atunci si acolo: ca iubirea poate fi spusa dar ca trebuie spusa rar si cu constiinta falsificarii. Ca, de cele mai multe ori, este imposibil de scos dintre clisee (si nu ma refer la odioseniile Saint Valentine`s ci chiar la cliseele stendhaliene ale cristalizarii sau chiar la cliseul Corintenilor 13, la mitul androginului sau la Romeo si Julieta... cliseele culturale sunt ok dar fiecare dintre ele e o mostra de gandire solidificata si moarta). Ca iubirea nu e un act natural, ci unul cultural si, de aceea, prefigurat in orice cultura a lumii prin mituri canonice si fapte exemplare. Ca, structural, vorbirea configureaza iubirea si invers. Ca, asa dupa cum a zis Wittgenstein, despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca.
La doar o zi, gasesc in Nexus-ul lui Henry Miller urmatorul pasaj despre iubire pe care il reproduc in extenso. Departe de a infirma tezele de mai sus, el le confirma, cred, pe deplin.
"Esti ispitit sa afirmi ca iubirea nu a transformat pe nimeni intr-un las. Poate ca iubirea adevarata, nu. Dar cine dintre noi a cunoscut vreodata iubirea adevarata? Cine dintre noi e atat de iubitor, de increzator, de devotat incat sa-si vanda sufletul diavolului , decat sa-si vada faptura iubita torturata, sfartecata, cazuta in dizgratie? Cine este atat de sigur de sine si de puternic incat sa nu coboare de pe tron ca sa-si revedince iubirea? E drept, au existat mari figuri care si-au acceptat soarta, care s-au retras in tacere si solitudine si si-au mancat inima din ei. Acestia sunt oare de admirat sau de compatimit? Chiar si cel mai stoic dintre indragostitii parasiti nu a fost vreodata in stare sa paseasca vesel si sa strige: "Toate-s bune pe lumea asta"... Sa te eliberezi de robia iubirii, sa arzi ca o lumanare, sa te topesti in iubire, sa te topesti de iubire - ce beatitudine! Ar fi oare posibil asa ceva pentru fiinte ca noi, slabe, mandre, orgolioase, posesive, invidioase, geloase, neinduplecate, neiertatoare? Evident, nu. ... Dar chiar si asa, nevolnici si demni de dispret cum suntem, traim, uneori, cate ceva din aceasta adevarata si generoasa iubire. Care dintre noi, in adoratia lui oarba fata de o faptura la care nu poate ajunge, nu si-a spus: "Ce importanta are ca nu va fi niciodata a mea? Important este ca exista..." Si chiar daca o astfel de idee exaltata nu poate fi sustinuta in fapt, totusi indragostitul care gandeste astfel se gaseste pe un teren sanatos. A cunoscut un moment de dragoste pura. Si niciun alt fel de dragoste, indiferent cat ar fi de senina si de durabila, nu se poate compara cu aceasta. Si oricat de efemera ar fi o asemenea iubire, o putem oare considera ca o pierdere? Singura pierdere posibila - si cat de bine cunoaste indragostitul acest lucru - ar fi lipsa acelei afectiuni nemuritoare pe care ti-o inspira celalalt. Ce zi mohorata, posomorata, fatala, e cea in care indragostitul isi da brusc seama ca nu mai e posedat, ca e tamaduit, ca sa spunem asa, de marea lui iubire. Ziua in care se refera la iubire, chiar inconstient, numind-o "o nebunie". Sentimentul de usurare generat de o astfel de desteptare te poate determina sa crezi, cu toata sinceritatea, ca ti-ai recapatat libertatea. Dar cu ce pret! Ce libertate saraca! Nu e, oare, o calamitate sa privesti din nou lumea prin prisma cotidianului? Nu ti se rupe inima cand te vezi din nou inconjurat de fapturi familiare si anoste? Nu e inspaimantator sa gandesti ca trebuie sa mergi inainte, asa cum se spune, dar cu bolovani in pantece si pietris in gura? "
Henry Miller, Nexus, EST - Samuel Tastet, Bucuresti, 2006
La doar o zi, gasesc in Nexus-ul lui Henry Miller urmatorul pasaj despre iubire pe care il reproduc in extenso. Departe de a infirma tezele de mai sus, el le confirma, cred, pe deplin.
"Esti ispitit sa afirmi ca iubirea nu a transformat pe nimeni intr-un las. Poate ca iubirea adevarata, nu. Dar cine dintre noi a cunoscut vreodata iubirea adevarata? Cine dintre noi e atat de iubitor, de increzator, de devotat incat sa-si vanda sufletul diavolului , decat sa-si vada faptura iubita torturata, sfartecata, cazuta in dizgratie? Cine este atat de sigur de sine si de puternic incat sa nu coboare de pe tron ca sa-si revedince iubirea? E drept, au existat mari figuri care si-au acceptat soarta, care s-au retras in tacere si solitudine si si-au mancat inima din ei. Acestia sunt oare de admirat sau de compatimit? Chiar si cel mai stoic dintre indragostitii parasiti nu a fost vreodata in stare sa paseasca vesel si sa strige: "Toate-s bune pe lumea asta"... Sa te eliberezi de robia iubirii, sa arzi ca o lumanare, sa te topesti in iubire, sa te topesti de iubire - ce beatitudine! Ar fi oare posibil asa ceva pentru fiinte ca noi, slabe, mandre, orgolioase, posesive, invidioase, geloase, neinduplecate, neiertatoare? Evident, nu. ... Dar chiar si asa, nevolnici si demni de dispret cum suntem, traim, uneori, cate ceva din aceasta adevarata si generoasa iubire. Care dintre noi, in adoratia lui oarba fata de o faptura la care nu poate ajunge, nu si-a spus: "Ce importanta are ca nu va fi niciodata a mea? Important este ca exista..." Si chiar daca o astfel de idee exaltata nu poate fi sustinuta in fapt, totusi indragostitul care gandeste astfel se gaseste pe un teren sanatos. A cunoscut un moment de dragoste pura. Si niciun alt fel de dragoste, indiferent cat ar fi de senina si de durabila, nu se poate compara cu aceasta. Si oricat de efemera ar fi o asemenea iubire, o putem oare considera ca o pierdere? Singura pierdere posibila - si cat de bine cunoaste indragostitul acest lucru - ar fi lipsa acelei afectiuni nemuritoare pe care ti-o inspira celalalt. Ce zi mohorata, posomorata, fatala, e cea in care indragostitul isi da brusc seama ca nu mai e posedat, ca e tamaduit, ca sa spunem asa, de marea lui iubire. Ziua in care se refera la iubire, chiar inconstient, numind-o "o nebunie". Sentimentul de usurare generat de o astfel de desteptare te poate determina sa crezi, cu toata sinceritatea, ca ti-ai recapatat libertatea. Dar cu ce pret! Ce libertate saraca! Nu e, oare, o calamitate sa privesti din nou lumea prin prisma cotidianului? Nu ti se rupe inima cand te vezi din nou inconjurat de fapturi familiare si anoste? Nu e inspaimantator sa gandesti ca trebuie sa mergi inainte, asa cum se spune, dar cu bolovani in pantece si pietris in gura? "
Henry Miller, Nexus, EST - Samuel Tastet, Bucuresti, 2006
