Cu bine si de la anul!

Sunt ultimele zile ale anului, tocmai m-am intors dintre reni, snowmobile si Mos Craciuni, am dat cu nasul direct in carnati, racituri si cozonaci si, in conditiile astea, e clar ca mi-a disparut cheful de scris pe bloguri... Pentru mine, a fost un an ok, cu multe si de multe ori, nesperate realizari... Va pup pe toti, va doresc gratie, liniste, friptane si grase de Cotnari!

Pana la anul!

Intermezzo in trei fraze. Trei, in p...a mea!

A ajuns celebru mini-interviul lui Despot in care solistul Vitei de Vie repezea o fufa cu aere de reporterita cool care gasea dificil numaratul pana la 3... Filmuletul a circulat mult si printre elevii mei care s-au inghesuit a-l aprecia care mai de care pe Adi Despot. Intrebarea e ce anume i-a incantat asa mult. Cuvantul "pula" spus clar si raspicat de a vuit tubul catodic si s-au involburat pilozitatile de pe mainile de puritani? Venele pulsand de draci ale lui Adrian? Expresia ratacita de oaie confuza a gagicii?

Pana una alta, eu am vazut in enervarea lui A.D. o reactie fireasca in fata unei mostre de tampenie absoluta scuipata candid in fata unei camere de luat vederi. Adica, ceva ce n-am vazut de mult in media romanesti. O reactie fireasca in fata unei gainuse care-i manca timpul si bunavointa cu mofturile si mataielile tipice pipitelor cu ifose de Romanica. O reactie fireasca a unui om pentru care realitatea romaneasca nu a abolit inca socotitul. O reactie fireasca in fata urateniei prostiei. Intr-un cuvant, filmuletul e misto pentru ca arata ca se poate sa existe inca bun simt spus cu voce tare si cu gura plina. Inca se poate, in pula mea!

Teme minore - Despre eroi si sisteme

Gradul de sanatate al unei societati se masoara si prin numarul de eroi pe care-l produce. In principiu, cu cat o societate este mai bolnava, ea produce mai multi eroi (stiuti sau nestiuti, notorii sau nu, publici sau discreti). Pentru ca actul de eroism este, in fond, un act de rebeliune la adresa sistemului, oricare ar fi el. Pentru a ilustra teza, sa luam in discutie cateva exemple ipotetice dar atat de banale incat pot exista oriunde in jurul nostru.

A. X este elev de liceu, are o varsta undeva intre 14-19 ani si este dependent de droguri (sa spunem, heroina). In principiu, ca beneficiar al sistemului de invatamant din Romania, el nu are nicio sansa. Sau mai bine zis, are una singura. Daca i se va descoperi viciul (ceea ce nu este un must), dilema lui va fi totala. Psihologii scolari sunt, de cele mai multe ori, slab pregatititi, nemotivati financiar ori lipsiti de experienta (oricare dintre combinatii este aici posibila). Majoritatea directorilor vor incerca transferul elevilor si vor rasufla usurati ca au scapat de "element" (puteti crede ce supravietuire miraculoasa a avut acest termen in vocabularul si imaginarul post-comunist?). Majoritatea profesorilor si a colegilor chiar, l-ar condamna, l-ar bate in toate cuiele morale posibile, tintuindu-l de stalpul infamiei. Aici intervine hazardul. Sansa i-ar putea aduce in preajma un erou (luati termenul in acceptiunea "slaba" si modesta in care l-am propus de la bun inceput): un diriginte, profesor, uneori chiar director cu minte si suflet, capabil sa-i ofere ceea ce un sistem intreg ii refuza: intelegere, afectiune, ajutor. Mi-ati putea replica ca exista programe nationale anti-drog in scoli. Ele sunt insa ineficace, facute in graba sau deloc si cel mai adesea de oameni complet neinstruiti in aceasta materie ( educatia anti-drog e facuta de regula de diriginti care se limiteaza la un discurs moralizator, incruntat si neinformat care ii face pe elevi sa adoarma instantaneu.) Amintiti-va ca Agentia Romana Antidrog este condusa inca de dinozauri securistici precum Pavel Abraham....

B. Y este o adolescenta care si-a inceput viata sexuala nefericit, cu o sarcina pe care a descoperit-o abia prin luna a cincea. De ce s-a intamplat asta? Este evident. Intrebarea e ce va face apres. Nu repet ce am scris mai sus. Situatia e principial similara.

C. Z este un adolescent abuzat de parinti sistematic de cand avea 5-6 ani...

D. Q este un tanar cu handicap...

etc

Vorba lui Platon, nu are rost sa inmultim exemplele. Ele sunt familiare oricarui ins care cunoaste, fie si superficial, scoala romaneasca. Sistemul nu functioneaza sau, mai bine spus, functioneaza prost. Pana la ameliorarea lui, invatamantul romanesc merge inainte cu eroi (eroul este bine repartizat teritorial dar rar.... tot mai rar). Pentru a fi erou, trebuie sa ai minte, caracter si suflet. Iar oamenii care dispun de oricare dintre acestea, aleg tot mai rar sa intre in invatamant.

Teme minore I - Salariile profesorilor II

Nu-mi propusesem sa revin auspra temei si ma pregateam sa trec la alte pseudo-subiecte, dar mi-am dat seama ca despre tragedia invatamantului romanesc am scris prea putin, prea elegant si prea putin convingator ( de exemplu, userul Cristian e convins ca pur si simplu nu am dreptate si ca "ar fi prea mult" sa imi explice de ce ma insel...) Pentru ca eu cred ca am dreptate si ca in prea putinul meu pun si eu degetul sarat pe buba dulce, ma simt nevoit sa ma explic, recte sa traduc in romaneste:

a) spuneam ca structura radianta dinspre ministere catre scoli via inspectorate este una militieneasca, stearpa si ineficienta. Sa detaliez: ministerul educatiei nu are si nu a avut in ultimii 20 de ani nicio urma de strategie coerenta de insanatosire a invatamantului romanesc. Oameni capabili si imbecili s-au succedat la varful ministerului dupa cum a batut vantul politic. Cam asta s-a intamplat si in inspectoratele judetene. Uneori, s-a intamplat ca pe acolo sa ajunga oameni buni si caractere frumoase dar asta nu datorita sistemului ci impotriva lui. Inspectoratele n-au fost niciodata in opinia mea decat sectii mascate de militie cu divizii de jandarmi intelectuali trimisi din cand in cand sa vaneze cate o condica nesemnata, cate o ora nefacuta sau cate o planificare neglijenta. Rareori, s-a intamplat ca vizita unui inspector sa insemne realmente ceva pentru cei inspectati. Imi amintesc ca, in urma cu cativa ani, Petru Cretia spunea ca oamenii cu adevarat valorosi radiaza consistenta si substanta cu naturaletea cu care pamantul sau femeile dau viata. Rareori, mi s-a intamplat sa vad in invatamantul nostru altceva decat blazati care sa injure pe la colturi sau executanti fara minte si caracter. Sistemul nu are in momentul de fata niciun fel de parghie prin care sa atraga personal de valoare si asta e de din ce in ce mai evident. Sunt tot mai desi insa "dinozaurii tineri". Am promis ca voi detalia candva conceptul (il creionez totusi acum: dinozaurii tineri sunt aratarile acelea cu varste cuprinse intre 20 si 3o de ani dar care se straduiesc sa arate ca mosii si babele care i-au terorizat in scoala dar pe care, in lipsa unor adevarate repere, ii considera mentori). La coada lantului distrofic se afla elevii: lipsiti de repere, gandind stramb si prost dar pe care nu-i poti condamna ca nu-si gasesc decat atat de rar mentorii printre profesori

b) am spus ca personalul e in general nostalgic, blazat, plafonat etc Detaliez: sunt mai multe specii:

- cei care realizeaza in ce mocirla sunt si fug

- cei care realizeaza in ce mocirla sunt si stau o vreme incercand sa schimbe ceva (test de rezistenta materialelor )

- cei care realizeaza in ce mocirla sunt si dau vina exclusiv pe elevi si parinti (uneori si pe Internet... acesta este nostalgicul pur, dinozaurul de tip "pe vremea mea...")

- cei care nu realizeaza in ce mocirla sunt

Element comun: mocirla

c) punctul "c" ar fi extrem de greu de detaliat: pentru ca sunt enorm de multe de spus... de la programele pline de bull-shit inutil, pana la metodele complet nepadagogice ale scolii sovietice, de la terorismul cotidian ("de maine, nu mai intri in scoala decat tuns ca te ia mama dracu`"... "mai are tac`tu prosti ca tine acasa?"etc), pana la palmute altoite discret (ca se terminatara vremile de dat cu ghioaga si smuls parul din cap), de la inhibarea oricarei porniri spre gandire proprie pana la icoanele care spanzura pe toti peretii, de la obsesia hilara pentru interzicerea fumatului, pana la incapacitatea de a pregati copiii pentru viata, pentru the real fucking life... Stati linistiti domnilor ministri, inspectori, directori, profesori... nu fumau... doar isi bagau in vena!!!

Teme minore I

Am auzit recent un om public (dintre cei pe care-i respect... si sunt foarte putini) spunand ca in societatea romanesca nu exista dezbatere publica sau daca exista, ea se face cel mai adesea pe teme minore, neesentiale si fara relevanta ( e.g. ce salariu are Esca...? e Udrea sau nu curva? PDL sau PSD?)... pierzandu-ne astfel in mocirlite conversationale cotidiene lipsite de importanta. Teza este cred evidenta per se. Nimic n-ar suna mai amuzant decat o eventuala lista a subiectelor de dezbatere publica din Romania din ultimii 20 de ani. In acelasi timp, cred ca fiecare tema minora are o contraparte majora, este bufonul unei teme autentice, substantiale si relevante. De astazi, imi propun sa aduc pe tapet temele care cred eu, ar trebui discutate in mod serios si responsabil, marcand totodata si dublul lor caricatural.

Tema minora I

Salariile profesorilor

Problema este, in mod evident, prost pusa. Din cel putin doua motive:

1. Nu este o adevarata problema. Ea nu naste o dilema, nici un obstacol de ordin cognitiv. Raspunsul e unul si e evident: DA! Profesorii ar trebui sa aiba salarii mai mari, salarii care sa-i motiveze pe cei mai buni sa ramana in sistem si sa-l faca mai eficace si mai performant. Este evident ca performanta se face cu oameni si in orice afacere, prima investitie se face in resursa umana.

2. Ea mascheaza problema reala: ineficienta crasa a sistemului romanesc de invatamant. Ineficienta la toate nivelele:

a) la nivel structural: organizarea centralizata, radianta dinspre ministere catre unitati scolare via inspectorate judetene este o structura militieneasca, invechita si stearpa.

b) la nivel uman: mare parte a personalului didactic este complet depasit la nivelul metodelor, cunostintelor si abordarilor pedagogice. Cadrul didactic roman este, generally speaking, nostalgic, obosit, blazat, iritabil si ineficient.

c) la nivel practic: invatamantul romanesc nu formeaza ci deformeaza, nu dezvolta ci inhiba, nu cultiva ci secatuieste livrand soldatei posesori de drept de vot fara constiinta, spirit civic, reactie si nu in ultimul rand, fara abilitatea de a gandi.

Tom Rob Smith - Copilul 44

Pentru mine, Copilul 44 al lui Tom Rob Smith este de fapt copilul numarul 3. Adica, a treia carte tradusa pentru editura Paralela 45. Fata de precedentele, Copilul este speciala din cateva motive:

- a fost tradusa intr-o perioada infernala, intr-o stare de oboseala extrema ceea ce poate duce orice traducator la un soi de intimitate usor paranoica cu personajele (pe fondul asta m-am indragostit iremediabil si fara speranta de Raisa)

- a fost o carte terminata gafaind, sub potopul de incurajari ale prietenilor (pentru care le multumesc)

- a fost o carte care a muscat oarecum adanc din copilaria mea (din copilariile noastre) cu dintii sangeranzi ai nostalgiei...

Nu in ultimul rand este un policier politic scris cu o dezinvoltura enervanta. Iar pentru elevii mei, o incursiune in trecutul comunist pe care ei nu l-au trait niciodata mai instructiva si mai accesibila decat orice lectie de istorie.

Hegel, Fukuyama si motivul tacerii mele prelungite...

Am tacut cam trei saptamani si spre surpinderea mea au existat prieteni care sa observe si sa reclame asta... Si n-am tacut pentru ca nu s-ar fi intamplat nimic... S-au intamplat destule... S-a sfarsit episodul Timisoara (prietenii stiu ce spun si eventual de ce), a escaladat criza economica, au mijit ditamai zorii sperantei peste batrana America cand s-a ales Obama... N-am tacut asadar din lipsa de subiecte ci pentru ca mi-a fost lene sa spun si pentru ca mi-am tinut mintea ocupata gandindu-ma la sfarsitul istoriei. Tema mi s-a parut mereu supralicitata, usor snoaba si manufacturata pe colinele hollywood-urilor filosofice. Insa, acum incep sa ma indoiesc ca i-am surprins vreodata adevarata semnificatie. In zorii secolului XIX, Hegel credea ca istoria nu e decat un proces prin care spiritul universal ia cunostinta de sine insusi. Sfarsitul istoriei ar fi coincis cu starea de perfecta constienta a umanitatii, de deplina rationalitate, de limpezime cristalina a intelectului. Pentru Marx, sfarsitul istoriei ar fi survenit odata cu instapanirea proletarilor asupra mijloacelor de productie. Survenirea libertatii ar fi coincis cu implozia capitalismului. Iar pentru Francis Fukuyama, lucrurile stau invers: sfarsitul istoriei coincide cu victoria democratiei ca forma politica si a capitalismului ca forma economica (sfarsit facilitat de caderea cortinei de fier). Pana acum, am inteles aceste viziuni ca tot atatea forme de (auto)inselare. Dar am incercat de mai multe ori sa-mi imaginez cum arata starea de post-histoire traita, ce ar fi in mintea si in inima unui individ din dupa-istorie. In urma unui insight fericit, am inteles in sfarsit ce au in comun cele trei viziuni: starea de post-istorie este caracterizata in toate cele trei variante de sentimentul deprimant si lenes ca totul s-a intamplat, ca nimic nou nu mai este esentialmente cu putinta. Si asta, nu pentru ca nu ar avea loc tot felul de evenimente, ci dimpotriva: nimicul, nimic-noul se naste tocmai pe fondul unei furii evenimentiale. Noua realitate nu (mai) este istorica si politica ci cinematografica si transpolitica (by the way, victoria lui Obama nu are absolut nimic de-a face cu visul lui Martin Luther King... Visul a fost un esec, s-a pierdut de mult pe drum... are insa totul de-a face cu eficacitatea masinariei de creat imagine/vedete/mituri/zei)... Ca in toate societatile crepusculare, consumul este glorificat pe fondul unui hedonism mai mult sau mai putin temperat.... Si ca in toate societatile crepusculare, nimanui nu-i mai pasa de fapt pana la capat... Cheers, my friends... Gaudeamus...

Vocea imprumutata

Bine ne revedem.... Am sa incep ex abrupto cu o intrebare.... Cam cat de des imprumutati lucruri? Banuiesc ca destul de rar.... Din "n" motive si toate viabile... De regula, lucrurile imprumutate se intorc (daca se mai intorc) mai uzate, deteriorate, mirosind a strain, mazgalite, ferfenitite etc samd... De cate ori vi s-a intamplat insa sa primiti inapoi lucrul daruit mai frumos, mai proaspat, stralucind de tandretea si grija cu care a fost tinut? Ei, asta se intampla efectiv mai rar... Mie insa mi s-a intamplat azi... Cand iti imprumuti vocea insa (gajaita si nervoasa de la renuntarea la fumat) unei domnisoare atente si sensibile cum e dra S. (careia ii multumesc si pe care o sarut cu drag...) se intampla asta...

http://www.filebox.ro/video/play_video.php?key=n3eeknqfkgzo1b6j

Shift happens

Pentru cei care nu stiu, week-endul acesta ma aflu la Poiana Brasov, la intrunirea nationala a profesorilor care colaboreaza la programul SEI (Sistem Educational Informatizat), proiect al Ministerului Educatiei desfasurat in parteneriat cu Siveco Romania (pentru mai multe sau chiar toate detaliile, vedeti http://www.portal.edu.ro/). Sunt deja cativa ani (nu stiu cati, credeti-ma, nu-i numar) de cand am inceput sa lucrez cu Siveco Romania la dezvoltarea acestui proiect. Cativa ani in care am cunoscut oameni, tineri sau nu, profesori sau nu, cativa ani in care am vazut dezvoltandu-se un produs (ma refer aici in special la lectiile in format AEL - Advanced E-Learning), un produs care a castigat Premiul Mondial de la Tunis, Premiul European de la Manchester si alte cateva, nu mai are importanta cate sau care. In momentul de fata, SEI intra intr-o noua etapa de dezvoltare, etapa care ar trebui sa racordeze complet sistemul de invatamant romanesc la realitatea presanta a lumii globalizate, informatizate, isterizate, ....ate, ....ate.... Si inca un fapt.... Intr-o tara care da cea mai bine plasata universitate se afla abia pe pozitia 1178 in lume, se realizeaza un produs (un soft educational) care de cativa ani incoace este pur si simplu si dupa toate standardele cel mai bun din lume. Acest post este expresia unei mirari. Daca as fi ministru si, in special, ministru al educatiei, m-as bate cu pumnii in piept pentru toate acestea. De fapt, cred ca SEI este un proiect de succes tocmai pentru ca se intampla in rasparul a tot ceea ce se intampla de decenii in sistemul educational romanesc. Sa privim lucrurile punctual: SEI este un sistem digital, interactiv, centrat pe elev, axat pe invatare si nu pe predare. Prin comparatie, sistemul propune un proces de invatamant bazat pe comunicare unidirectionata (dinspre profesor spre elev), cu interactivitate zero, axat exclusiv pe predare si pe informare. Sau, mai simplu spus ca sa folosesc expresia profesorului Jugureanu, sistemul "eu singur cu tabla". SEI propune folosirea de tehnologii de ultima ora. Profesorul clasic pare iremediabil "incremenit in proiect", cu creta talisman si evetual rigla drept sceptru. Nu trebuie insa simplificat. Sa nu credeti ca inevitabil, profii tineri sunt utilizatori de SEI iar cei mai in varsta sunt intotdeauna reticenti si uraciosi. Uneori, desi marginal, lucrurlie stau exact invers. Exista batrani-copii si dinozauri juvenili (despre ei, voi scrie candva cu naduf, cu ura si cu partinire). In al treilea rand, SEI vrea sa redea (tuturor) bucuria de a invata, de a iesi transformat, in-format din scoala. Scoala traditionala a pierdut de mult bucuria asta. De ce admir SEI si de ce am acceptat sa pun umarul la aceasta mica aventura avangardista? Din toate motivele enumerate mai sus la care as adauga cateva: pentru ca nu cere caiete burdusite si rafturi de culegeri cu probleme pentru acasa, pentru ca nu prolifereaza nefondat mitul ca matematica este cea mai importanta disciplina din lume, pentru ca poate atrage elevii mai mult decat o tigara in coltul scolii, pentru ca e facut de fiinte ciudate care nu pot cu invatamant si nu pot fara... Ma opresc aici... Acum, aveti dreptate sa va intrebati daca asa ceva realmente se intampla in Romania... Aveti tot dreptul s-o faceti... Pentru ca e posibil ca postul meu sa fi harsait putin vechea prejudecata (atat de aproape de a nu fi prejudecata, totusi...) ca invatamantul romanesc este o menajerie plina de fosile, dinozauri, obsedati sexual, fomisti si oportunisti. SEI este, afirm cu toata convingerea, unul din putinele lucruri bune din ultimii ani din interiorul si impotriva sistemului romanesc de invatamant. Iar el continua sa creasca, benign si prietenos. Ca o boala inversa...

Depeche Mode again...

Se intorc in Romania in mai si asta nu poate decat sa ma fericeasca.... Ne vedem acolo... Pana atunci, join me in... http://www.youtube.com/user/dmdotcom?ob=4.... Promit sa revin, nostalgic si enervant ca toti batranii, cu amintiri despre DM si despre adolescenta....

50%

Salariile profesorilor marite cu 50%... ! Hmmm, asta da veste... Cel putin 300. 000 de profi all over the country par sa fi asteptat de o vesnicie (in fact 3-4 mandate) vestea asta... Si iata ca minunea se intampla cand chiar nu mai credeam ca in Romania guvernantii pot intelege un adevar elementar... ca investitia in educatie e cea mai durabila si mai profitabila pe termen lung... de fapt, niciunul dintre noi nu e naiv si nici macar Iocanii decrepiti care isi amintesc vremurile "cand era mai bine" si cu 3 clase si o origine sanatoasa puteai ajunge membru corespondent al Academiei nu se (mai) lasa inselati de basinutele electorale... Lucrurile nu sunt insa ca intotdeauna... Nici nu m-as fi deranjat sa scriu daca situatia nu ar fi avut insa un farmec aparte si cateva lucruri out of order:

1. De regula, Guvernul voteaza aceste mariri. De data aceasta, Guvernul se opune atacand chiar actul normativ la Curtea Constitutionala.

2. Proportiile maririi sunt, intr-adevar, cum zicea guvernatorul Bancii Nationale, indecente (in contextul cresterii accelerate a inflatiei, a parbusirii monedei nationale si a crizei economice internationale).

3. E o crestere directionata spre un singur sector, ceea ce creeaza un potential exploziv in celelalte sectoare bugetare.

4. Cea mai comica parte e ca, de data asta, profesorii nici macar n-au cerut in mod serios si organizat aceasta marire.

Toate aceste patru puncte transforma actul parlamentar intr-unul comic.

In spatele acestor zvacniri scremute de originalitate, eu unul nu vad altceva decat aceeasi plictiseala de ciocoi care-si aduce aminte de vatafi doar odata la patru ani pentru ca, printr-un capriciu istoric, curva asta de democratie le-a drept de vot nenorocitilor... Vad in continuare aceeasi incapacitate cretina de a vedea ca banii trebuie investiti si in resursa umana... Vad in continuare cum sistemul se zbate intre birocratie, incompetenta, dinozauri, inspectori si alte fiinte triste... Ma veti ierta ca azi sunt lipsit de inspiratie si nu fac decat sa insir banalitati... Un prieten imi spunea cu ani in urma ca unul dintre cele mai dificile lucruri din lume e sa vorbesti despre "luna" pentru ca deja s-a spus tot ce se putea spune si orice propozitie posibila a devenit de mult un cliseu... In aceasi fel, nu poti scrie despre sistemul de invatamant romanesc din interior fara deveni tu insuti un cliseu: profu` blazat, incompetent sau masochist... Imi place sa cred ca inca nu sunt niciuna dintre ele... Poate doar putin trist... Cel mult 50%...

Rusinoasa Romanie...

Marturisesc ca desi am probabil unele vagi calitati, porniri si simtiri estetice, ele se epuizeaza in dragostea pentru literatura si pentru muzica.... pentru arta plastica n-a ramas mai nimic... n-am simtit niciodata fiori estetici in fata unei picturi/sculpturi/gravuri/imagini plastice de orice tip (si in mod paradoxal am fost diriginte doar la clase de arte platice pana acum...) Surasul Monalisei nu ma impresioneaza, nu gasesc nimic misterios in el, Meninele lui Velasquez nici atat, femeile lui Rubens imi produc fantezii cu sali de fittness gratuite, sculpturile lui Brancusi ma fac sa ridic din umeri... arta plastica nu-mi este accesibila si in general ma atinge mai mult kitschul cotidianului decat capodoperele tinute in camere intunecoase de muzee... Si nu fac un titlu de glorie ci marturisesc un handicap aici... Sunt insa sensibil la reflexele morale ale societatii... Rareori diger indignarile publice, punerile la zid in numele puritatii si neintinarii... Simpatizez din reflex cu proscrisii, cu murdarii, cu bivolii din salon (Nabokov, Celine, Miller ca sa enumar doar cativa...). Pot intelege desi nu aprob reflexele aproape peristaltice ale unor societati puritane in fata excesului artei. Dar cand indignarea este romaneasca, cadem inevitabil de pe scena seriozitatii. Si picam in groapa dadaismului si a patafizicii. Este incredibil cum frumoasa "opinie publica" romaneasca (sintagma suna aproape obscen daca ma intrebati pe mine) a gasit cu cale sa se revolte (in numele crestinismului, a gaurii in buget sau a gaurii negre) de realizarile unor artisti, finantate, vezi draga Doamne, oroarea ororilor si desertaciunea desertaciunilor, de Institutul Cultural Roman si prin urmare de contribuabilul roman. Este incredibil cum indivizi precum Prigoana sau Valentin Stan isi dau cu parerea de-a dreptul nesimtit despre "scandalul" expozitiei din SUA.... Este incredibil cum cei care ar trebui sa-si apere colegii de breasla tac vinovat in fata acestor bizoni scarbosi si omniscienti... Este incredibil cum toate acestea se petrec in tara copiilor traficati, a femeilor batute, a organelor inca pulsande care se vand in talciocuri, a parlamentarilor care-si tin firma in apartamentul propriu si hoitul in hoteluri de cinci stele pe banii nostri... Fratilor, Prigo, Valentine (ba baiatule....!).... de bun simt ar fi sa recunoasteti dracu` ca habar n-aveti despre ce vorbiti si sa rageti eventual inspre adevaratele gauri, siluiri si tunuri date in buget, care va sa zica tot banului contribuabilului roman... Obscena e cracanarea zilnica in fata camerei tv, obsecena e nesimtirea cu care aveti pareri despre orice... Si eu sunt contribuabil iar eu vreau sa finantez asa ceva... Chiar daca Romania poate arata ca o p....a asta nu inseamna ca trebuie s-o f...a orice p....a... Plus ca indignarea morala de felul acesta nu mai e la moda in statele civilizate de prin anii 30 ai secolului trecut... Wake the fuck up! (Nota: cuvintul 3 e obscen, atentiune.... inseamna: "la naiba...")
Pentru curiosi: http://benedeklevente.blogspot.com/

http://radvanpainting.blogspot.com/

Paul-Ludwig Landsberg

Banuiesc ca tuturor bibliofililor li s-a intamplat sa cumpere la un moment dat o carte doar pentru ca era ieftina sau pentru ca, desi autorul nu le spunea nimic, cartea facea parte dintr-o colectie iubita sau macar interesanta. Banuiesc ca tuturor ni s-a intamplat sa cumparam (tot pentru ca era ieftin) cate un titlu pe care il mai aveam de 5-6 ori doar pentru ca, nu-i asa nu "ne-am putut abtine..."... Din exact unul dintre aceste motive (va las sa ghiciti care dintre ele...) am cumparat micul eseu al unui filosof nascut in 1901 la Bonn, numit Paul-Ludwig Landsberg. Carticica propune pe prima coperta, pe fondul unei picturi de Nino de Luca, urmatorul titlu: Eseu despre experienta mortii. Titlul a aparut la Humanitas in colectia aceea cu "marile carti mici ale filosofiei universale". Va supun atentiei cateva extrase: "Experienta mortii aproapelui este singulara ori de cate ori are loc. Moartea apare in cadrul acestei experiente in singularitatea sa personala. Fiecare moarte este - ca si modul fiecarei persoane de a fi prezenta - unica"... "Constiinta necesitatii mortii nu se trezeste decat prin participare, prin dragostea personala in care se scalda integral aceasta experienta. Am constituit un "noi" cu muribundul [...] O clipa ramanem in tinutul mortii. Imediat dupa aceea, ne intoarcem din tinutul umbrelor. Nu ne-a atins in acea clipa coplesitorul frig al mortii? Vom mai fi oare aceiasi dupa ce-l vom fi simtit?"... "Numerosi observatori au remarcat ca experienta mortii nu a avut decat un efect neglijabil asupra soldatilor din razboiul mondial, chiar si in timpul luptei. Un medic militar a afirmat in acest sens ca moartea e o idee de civil" (ceea ce ma face sa-mi amintesc vechea stupoare din copilarie, nici azi rezolvata pe deplin: Cum pot manca oamenii la pomeni cu imaginea mortului in minte?). Si poate cel mai tulburator fragment dintre toate: "Exista in experienta hotaratoare a mortii aproapelui ceva asemanator sentimentului unei infidelitati tragice din partea lui, tot asa cum exista o experienta a mortii in resentimentul infidelitatii"...
As adauga cateva date biografice ale autorului: nascut in 1901 la Bonn unde ajunge profesor la Universitate incepand cu 1926. Va mai preda la Paris si Barcelona. Opozant fervent al nazismului, va fi urmarit si in cele din urma retinut de Gestapo si deportat intr-un lagar de concentrare. Moare la 2 aprilie 1944 in lagarul de la Oranienburg.

Din punctul meu de vedere, "moartea" e un subiect dificil: nu prin gravitate ci prin supra-licitare. S-a vorbit excesiv de mult despre moarte, mai ales in ultimii doua sute de ani (Kierkegaard, Heidegger, Ortega y Gasset etc). La Landsberg am regasit cu surpindere combinatia aceea de luciditate si stiinta literara care pe mine, unul, ma bucura. De aceea, vi-l recomand cu drag.

CFR-ul si Liga Ideilor

S-a intamplat! Ieri seara! In Champions League: AS Roma- CFR Cluj 1-2! Pe Stadio Olimpico din Roma! Mi-e greu sa compar senzatii, asa ca nu stiu daca m-am bucurat mai mult, mai putin sau in acelasi fel cand acum doua sezoane Steaua castiga cu 4-1 la Kiev. Si mi-e greu sa spun daca meritul Stelei de atunci a fost mai mare sau mai mic. In ceea ce ma priveste, exista totusi o diferenta majora intre cele doua jocuri: atunci am simtit doar bucurie, acum nu m-am rezumat la a simti (bucurie, satisfactie, stupoare)... acum am gandit, creierul mi-a mers fortat legand, impletind, storcand operatii fundamentale, comparand, analizand, sintetizand... Stupoarea, fericirea, socul... toate s-au strans la mine si banuiesc ca la majoritatea compatriotilor intr-o singura, larga intrebare: ce s-a intamplat cu CFR Cluj? Cum a reusit sa se transforme acest grup obosit ce parea sa-si fi incheiat accidentala scanteiere de o clipa din campionatul romanesc (sau "becaliga" cum ii spune prietenul Ononfre Bouvila), aceasta "multinationala modesta" cum l-a numit presa italiana ce parea sa imite grosolan marile "team-uri" ale Europei intr-o echipa ce l-a facut pana si pe taica-meu sa exclame in telefon...:"bai, astia sigur is ai nostri?" Evident, surprinde si similitudinea cu rezultatul de la Bistrita pe care CFR-ul l-a obtinut in ultima etapa dar in cea mai mare masura socheaza jocul... jocul frumos, dezinvolt, inteligent, aerisit si fara complexe al CFR-istilor... Asadar, ce s-a intamplat cu CFR Cluj? Exista raspunsuri facile: Trombetta a reusit in zece zile ce n-a reusit Ando in mai bine de un an. Raspunsuri improbabile: a fost o intamplare, un accident... CFR n-a aratat ca o echipa care joaca asa din greseala ci ca una care stie jocul, ca o echipa care ar putea reface in zeci si sute de copii meciul de aseara, impotriva oricui... Exista apoi raspunsuri superficiale: Roma trece printr-o pasa proasta, a jucat slab.. Nu este o explicatie pentru ca la echipele de talia Romei pragul de jos ramane de regula foarte sus... Asa cum e putin probabil ca un universitar de matematica sa nu mai poata rezolva o ecuatie de gradul I pentru ca are o indigestie... Si in timp ce imi framatam mintea, am inteles dintr-o data ca tata avea dreptate: jucatorii din teren nu erau realmente cei pe care stiam, nu erau niste jucatori cenusii din Liga lui Mitica ci modelele lor perfecte, Ideile lor asa cum le spunea Platon... Da, da, Platon... Ati putea spune ca exagerez sau ca sunt fanatic dar cred ca acesta este raspunsul: pentru filosoful grec, fiecare lucru de pe pamant imita un model ideal dintr-o lume a spiritului, un loc al Inteligibilului. Timp de 90 de minute, Stadio Olimpico a fost Lumea Ideilor pentru fotbalul romanesc. Asa ar arata modelul perfect al unei echipe romanesti. Asa ar arata fotbalul romanesc daca ar functiona in Paradisul Fotbalului. Sau macar intr-o lume civilizata. Pentru cateva ore, am vazut dupa meci, fata acestei lumi: o lume in care Becali felicita Clujul si spera ca performanta CFR-ului sa-i inspire si pe jucatorii lui(!), o lume in care se vorbeste civilizat, o lume in care performanta adversarului este respectata, o lume in care nu exista blaturi, nici valize, nici comploturi si foarte putini lituanieni...

Happy black hole`s day!

Ca orice wannabe blogger, in ciuda intempestivului care ma caracterizeaza, trebuie sa fac din cand cate o reverenta subiectului zilei. Ati ghicit, voi gravita scurt in jurul LHC (Large Hadron Collider) si a prezumitivului sfarsit al lumii. Am sa trec rapid peste inevitabila isterie apocaliptoida intretinuta ca mai mereu de gaurile negre intracraniene (absolut remarcabila luarea de pozitie a PC prin eminentul si cenusiul Marinescu). Voi remarca insa mediatizarea fara precedent a unui exeriment stiintific, fie si de dimensiunile celui de la Geneva. La momentul la care scriu (10 septembrie, ora 13.19), absolut toate sit-urile (mai mult sau mai putin informative), televiziunile (mai mult sau mai putin de stiri) roiesc in jurul subiectului cu o furie oarecum amuzanta. Pe pagina Google, un accelerator stilizat, care mai are din instalatia originala cam cat pastreaza Mickey Mouse dintr-un sobolan de subsol. Pe Media fax, Antena 3 si Realitatea.net putem urmari, cum e si firesc in satul global, experimentul pas cu pas. Pe Pro Tv, fizicienii nostri de la Magurele transpira asigurandu-ne ca nu vom muri. La OTV, senzationalii profeti ne asigura ca banalii fizicieni de la PRO Tv spun prostii si ca certamente vom muri. In fond, nu agitatia este suprinzatoare. Ci proportiile si semnificatia mediatizarii. Te face sa te gandesti ca, in fond, experimentul nu se petrece la Geneva ci peste tot si niciunde, capilarizat si irizat in miliardele de canale, in fiecare unda radio si in fiecare bit transmis la tv sau on line. Ceea ce ma face sa mi-l reamintesc pe Baudrillard: "The impossibility of rediscovering an absolute level of the real is of the same order as the impossibility of staging illusion. Illusion is no longer possible, because the real is no longer possible. It is the whole political problem of parody, of hypersimulation or offensive simulation, that is posed here." Triumf absolut al simulacrului, incapacitate de a deosebi intre real si iluzoriu ca in cazul mainii lui Escher. Si nu e oare graitor ca incursiunea in inima materiei, odiseea printre particulele elementare, celebrarea ascunsului celui mai ascuns in care vreodata a patruns ochiul omenesc este si momentul suprem de confuzie intre real si iluzoriu? Doua milioane de computere conectate la serverul de la CERN vor incerca sa raspunda. Cat despre mine, n-as fi crezut sa prind in timpul vietii mele momentul in care, vorba lui Nietzsche, lumea reala a devenit o poveste.

Anacronicii

Inceputul carierei mele de profesor a presupus si inceputul carierei de diriginte, asa cum se intampla cu multi dintre confratii mei. Marturisesc ca n-am inteles niciodata complet conceptul de dirigintie. Multe si variate sunt motivele pentru care un profesor poate accepta rolul de diriginte: pentru ca dirigintia presupune un spor de 10% la salariu, pentru ca i-a cerut-o directorul, pentru ca nu se simte implinit profesional altfel etc Dar in majoritatea cazurilor, profesorii ajung abia a posteriori sa se intrebe ce ar trebui realmente sa faca in aceasta postura. Unii (cei mai multi) cred ca din inaltul catedrei (tampita figura stilistica) ar trebui sa suplineasca parintii naturali ai elevilor, sa fie tot ceea ce mama si tata n-au reusit inevitabil sa fie. De aceea, conform acestui model, relatia cu elevul devine deplina doar in momentul in care se formeaza o punte afectiva care ar trebui la limita sa strabata anii si sa se cristalizeze in timp in turturii metafizici ai respectului si dragostei eterne. Apoi, exista cei pentru care clasa este un batalion in nuce, un grup haotic si zgomotos care trebuie adus prin stradanie si efort la adevarata lui esenta care este una militara. Si, evident exista indiferentii. Cei care trec prin anii unui ciclu scolar fara a se petrece cum spune Noica. Fara sa lase urme si fara sa conteze. Personal, nu cred ca este nevoie de o ora prinsa in planul cadru de invatamant in care sa fii obligat sa fii afectuos, intelegator si aproape de niste copii care s-au intamplat sa fie ai tai printr-un hazard cel putin la fel de mare ca acela care produce un anumit numar de pistrui pe fata copilului tau. Din acest punct de vedere, este mai corecta si mai onesta transformarea vechii dirigentii intr-o mult mai putin patetica si mai eficienta arta a consilierii si orientarii. Afectul este inevitabil dar prefer sa-l las in autenticul lui nerostit. Cand este verbalizat devine poezie proasta, cliseizata, sforaiala de scris pe diplome trase la xerox. As vrea insa sa vorbesc despre clasa mea (cei care au terminat clasa a XII a la profilul arte plastice in vara lui 2008) ca despre o insula. Ca despre unul dintre lucrurile frumoase care mi s-au intamplat de-a lungul timpului.

De la bun inceput mi sa spus ca e o clasa buna. Asta nu m-a impresionat pentru ca pentru prea multi dintre colegii mei, asta inseamna doar ca tinerii in cauza sunt tunsi, rasi, frezati si cu cel putin 10 strofe din Luceafarul la portofoliu. Mi-au lasat o impresie buna desi inevitabil mi-au creat disconfortul acela pe care doar niste micuti artisti plastici in devenire ti-l pot crea: tacuti, fixandu-te cu privirea aceea mustind de neincredere si incrancenare. M-au surprins prin reticenta fata de manevrele clasice de apropiere si de captatio benevolentiae. Prin faptul ca vorbeau rar si doar cand aveau realmente ceva de spus. Prin seriozitatea care inflorea aproape comic pe fetele lor. Prin faptul ca ascultau muzica buna. Prin aceea ca-l admirau pe Dali si pe Jackson Pollock si nu pe Guta sau pe Becali. Prin orgoliul lor nemasurat. Prin zgarcenia lor in a-si arata afectiunea. Prin pasiunea pentru arta. Prin maniera originala de a-si arata revolta proprie adolescentei. Prin iubirea lor pentru mine. Prin aceea ca erau anacronici, minunati, in paralel cu timpul lor si contemporani cu un timp sclipitor, pur si neted: eternitatea valorii. Si pentru ca mi-au reamintit placerea enorma de a preda filosofie.

De azi, toti sunt studenti si i-am vazut fericiti de perspeciva unor noi ani impreuna. Le multumesc pentru tot.

Mic indrumar de intelegere a erotismului

Tanarul meu blog a si inceput sa nasca pasiuni si mirari. In interval de doar doua zile, am fost intrebat de doua ori de ce asociez scrisul pe blog cu un act erotic. In acelasi timp, termenului "erotic" i-au fost asociate de catre interlocutorii mei cuvinte precum "lubric", "sexual" etc Ceea ce ma duce cu gandul ca foarte multi dintre compatriotii mei traiesc proliferand si creditand confuzii. Prin urmare, atasam urmatorul indrumar, tabla de legi a intelegerii si folosirii termenului erotism in vocabular propriu:

1. Erotic nu inseamna sexual sau, daca vreti, inseamna in ultimul rand sexual. Un trup imbracat cu gust, cu o buna gestionare a vizibilului, obscurului, invizibilului, banuitului, permisului si interzisului este erotic. Sau cum ar spune Roland Barthes, "cel mai erotic loc al trupului este acolo unde imbracamintea se casca putin". Un trup complet gol poate fi inca erotic, doi oameni facand dragoste trebuie sa se straduiasca sa ramana erotici iar mecanica pura dintr-un film porno, dintr-o exhibitie in fata webcam-ului sau dintr-un film de productie proprie lansat pe dc plus plus este departe de orice fel de erotism. De unde se vede ca pe undeva eroticul e la antipodul sexualului. Eroticul poate include sexualul dar numai pe temeiul unei arte.

2. Sexualul este specific uman (am senzatia ca si delfinii fac sex de placere, nu?) ceea ce-l face restrictiv si plictisitor. Erotismul, desi presupune omul ca referinta, este o caracteristica a intregii naturi. Erotice sunt adierea vantului, catifelarea apei pe piele, atingerile fugare, mirosul cafelei, Nocturnele lui Chopin, poezia lui T. S. Eliot (lista ramane pururi deschisa si sunt convins ca fiecare dntre voi puteti adauga la nesfarsit...)

3. Sexul presupune finalizare, descarcare biologica, reglare hormonala, terapie. Sexul e un proces. Erotismul este o arta si prin urmare un mod de viata. Sexualitatea il vizeaza pe celalalt in masura in care aceasta alteritate poate fi suprimata (nu intamplator, mitul androginului e un mit eminamente sexual). Actul erotic il vizeaza pe celalalt intrucat e celalalt, intrucat e alteritate, alteritate ce nu poate fi niciodata redusa, invinsa, nivelata. Prin urmare, sexualul cere prezenta fizica a celuilalt, cooperarea, altfel esueaza in onanism. Actului erotic ii este indiferenta intalnirea fizica, in carne si oase, cu celalalt.

4. In fine, sexualul este unul biologic care cere estetizare. Actul erotic este unul eminamente estetic care uneori esueaza in biologic.

O carte si un film

Caution: Objects in the mirror may be closer than they appear

In 1986, la editura Grasset, Jean Baudrillard publica America, o carte oarecum inaintea timpului ei, o carte spectaculoasa, subversiva, stranie. Sau, mai simplu spus, batrana constiinta a Europei fata cu fericita si amnezica interioritate a Americii. America sau desertul, extazul lipsei de masura, lejeritatea barbariei, fascinatia simulacrului: "Nostalgie nascuta din imensitatea colinelor texane si a sierrelor din noul Mexic: plonjari rutiere si super hituri la radioul stereo al Chrysler-ului si val de caldura.... Desfasurarea desertului este infinit de aproape de eternitatea peliculei"... "America siderala. Caracterul liric al circulatiei pure. Contra melancoliei analizelor europene.... Siderarea. Cea orizontala a automobilului, cea altitudinala a avionului, cea electronica a televiziunii, cea geologica a desertului, cea transpolitica a jocului puterii, a muzeului puterii care a devenit America pentru o lume intreaga".

In 1999, apare The Matrix, filmul fratilor Wachowski sau semnul cinematografic (cum ar fi putut fi de alta natura?) ca America incepe sa inteleaga natura simulacrala a spatiului sau. Pentru mine, semnul ca americanii l-au descoperit pe Baudrillard. Sau revenge time (cati dintre voi ati observat ca Neo isi tine dischetele de hacker in cotorul de la Simulacra and Simulation al lui Baudrillard?)

Intempestiv cum ma stiti va aduc inainte un film vechi si o carte si mai veche. Si tulburatoarea lor rezonanta. Mai ales ca actualitatea lor abia cum se desfasoara.

America a aparut recent la editura Paralela 45 in traducerea Alinei Beiu-Desliu.

Intempestiv

Intempestivul este un mod al timpului. Este modul timpului pe care-l prefer. Exista mai multe moduri ale timpului. Cel mai sufocant este urgenta. Urgenta este modul existentei cu cronometrul la beregata mai amenintator ca un brici. Urgenta este modul de a fi al modernului, un mod alienant, cainesc si salbatic. Dar care in mod paradoxal si pervers ne-a facut dependenti. Urgenta, traiul sufocat impotriva sau contra-timpului, aceasta functionare cotidiana in gol care ne goleste de seva si de sange in obraji a devenit in chip sucit semnul vitalitatii. A avea timp, a-ti acorda ragaz a devenit un pacat de moarte. Doar mortii au timp. Viii nu au prin definitie timp si au adunat in jurul lor sute de gadgeturi care sa demonstreze asta: agende pe hartie, agende digitale, celulare, pagere etc

Al doilea mod al timpului este adastarea. Cel care adasta stie ca are timp dar stie de asemenea ca nu are voie sa arate ca-l are. El este bufonului celui sufocat de urgenta. Il copiaza in comportament, aspira sa apartina aceleiasi lumi ba chiar devine dublul lui parodic, se identifica pana la absurd si paroxistic. Se plange mereu de lipsa timpului desi timpul este singurul capital de care dispune in exces. El este functionarul statului, jucatorul de solitaire in timpul serviciului, o vietuitoare sub speciae aeternitatis, opus si imagine in oglinda a capitalistului fanatic.

Al treilea mod al timpului este intempestivul. El este un timp al interstitiului, un timp profund evenimential, timpul scos din tatani al lui Hamlet. Intempestivul este anacronicul, cel care savureaza curgerea si nodurile sale, nostalgicul, eroticul. Imaginea Combray-ului lui Proust, gustul madelainei sau codrul lui Eminescu sunt neinteresante la scara universala. Sunt evenimente mici, noduri in curgere, mici explozii intempestive. Ele nu vor fi consemnate de nicio istorie mare. Ci eventual doar de una piezisa, in oblic. Trebuie ca e tarziu. Afara, tacerea a inceput sa tiuie.

De ce un blog?

Intrebarea este mai mult decat legitima si ati realiza cu usurinta asta daca mi-ati cunoaste timpuria aversiune fata de orice forma de jurnal... Acum doua zile, band o cafea cu doi amici, am fost intrebat de unul dintre ei (mai putin internaut decat s-ar cadea pentru varsta lui) ce e acela un blog... Am raspuns automat, plictisit, ca e un fel de "jurnal" on line... Banuiesc ca asta e raspunsul standard pe care l-ati primit si voi si pe care il proliferati fara sa-i acordati o clipa de gandire in plus... Ca de fiecare data cand dau raspunsuri prea promte si nemestecate, am ramas pe ganduri, am supus unui examen critic decretul proaspat emis.... Si am realizat nu numai ca un blog nu e un jurnal dar ca e ceva fundamental diferit. Iata de ce...
Un jurnal este o forma narcisista, eltista si solitara de mestecare a propriei identitati. De aceea, la limita, un jurnal nu e public si nici nu trebuie sa devina asa decat la umbrela clasicitatii (s-ar gasi oricand amatori pentru jurnalul lui Proust dar ma indoiesc ca s-ar gasi la fel de usor pentru cel al lui Fanel de la etajul 2 sau chiar pentru al lui Cartarescu, desi asta e o alta discutie). Blogul este prin excelenta o forma de ex-punere, o modalitate erotica, o forma de exhibare. Jurnalul este al tau, blogul este al celorlalti.
In al doilea rand, jurnalul pe hartie este legat de o presupusa dorinta de cunoastere sau, mai bine spus, de autocunoastere. Blogul este o modalitate de a-i cunoaste pe altii. Mai mult decat atat, este o modalitate de a-i construi. De a te juca cu ei si de a-i juca intr-o piesa a seductiei si a infruntarii.
In al treilea rand, jurnalul prolifereaza o metafizica a profunzimii. Blogul este eminamente la suprafata, dincolo de orice incercare de a-l impopotona cu atributele profunzimii. Masti care nu ascund decat alte masti la nesfarsit. Nu incercati sa ma gasiti aici profund sau autentic. Ma ofer in alte spatii, aici va daruiesc doar o spuma a identitatii mele.
Jurnalul este posac, adanc, principial. Blogul este frivol, superficial, jucaus si de aceea erotic.
Jurnalul vizeaza evenimente, blogul intamplari mici.
Jurnalul vrea sa regaseasca la capatul experientei de viata marile adevaruri. Blogul produce doar jumatati de adevaruri, sublime ultimate half-truths.
Jurnalul este sintetic, are pretentia de a arunca trash-ul din experienta ta si de a decanta ceea cee ste cu adevarat valoros. Blogul este analitic, el desface in mii de firicele jumatatile de experienta doar pentru placerea infantila de a distruge...
Din toate aceste motive, voi tine un blog desi n-am fost niciodata capabil sa am un jurnal...