Despre corp. Corpul didactic ... (featuring Gombrowicz)

Sa va linistesc... Mi-am recapatat umorul. Si pentru ca sunt si generos, nu ma pot abtine sa nu va impartasesc (in extenso) cateva dintre cele mai tari pagini ever despre profesori.
Sursa: Witold Gombrowicz, Ferdydurke, Rao, Bucuresti, 1995

— Poponel, poponel, poponel! Mulţumesc pentru aducere-aminte, dragă profesore! Domnul să vă răsplătească, dragă colega, pentru noul elev! Dacă toii ar şti să micşoreze aşa, am fi de două ori mai mari decît sîntem! Poponel, poponel, poponel, vă vine să credeţi că oamenii maturi, infantilizaţi şi micşoraţi artificial de noi, constituie un material chiar mai bun decît copiii în stare naturală? Poponel, poponel, fără elevi nu ar exista şcoală, iar fără şcoală nu ar exista viaţă! Vă rog să mă aveţi în vedere şi în continuare, instituţia mea, merită, fără îndoială, tot sprijinul; metodele noastre de împoponare nu au pereche, iar sub acest aspect, corpul didactic a fost selecţionat cu cea mai mare atenţie. Aţi vrea să vedeţi corpul?

— Cu cea mai mare plăcere, răspunse Pimko, doar se ştie că nimic nu exercită o influenţă mai mare asupra spiri­tului decît corpul. Directorul întredeschise uşa cancelariei şi amîndoi aruncară înăuntru priviri discrete, iar eu împreună cu ei. M-am speriat de-a binelea. într-o încăpere spaţioasă, profesorii şedeau la masă şi-şi beau ceaiul muşcînd din pîine. Niciodată nu mi-a fost dat să văd la un loc atîţia bătrîni lamentabili. Cei mai mulţi plescăiau zgomotos, unul clefăia, al doilea molfăia, al treilea trăgea, al patrulea sorbea, al cincilea era trist şi chel, iar profesoarei de fran­ceză îi lăcrimau ochii, pe care şi-i ştergea cu colţul batistei.

— Da, domnule profesor, spuse directorul cu mîndrie, corpul este ales cu grijă şi e nespus de dezagreabil şi de iritant, aici nu există nici un corp plăcut, ci numai corpuri didactice, iar dacă uneori sînt silit să angajez vreun profesor mai tînăr, întotdeauna am grijă să fie înzestrat cu cel puţin o trăsătură respingătoare. Aşa, spre exemplu, profesorul de istorie este, din păcate, un om în puterea vîrstei, şi la prima vedere pare suportabil, dar uitaţi-vă ce saşiu e.

— Da, dar profesoara de franceză pare simpatică, spuse discret Pimko. - Se bîlbîie şi lăcrimează. - Ah, atunci e altceva! Aveţi dreptate, n-am observat. Dar e măcar interesantă? - Dar de unde, nici eu nu pot vorbi un minut cu ea fără să casc de două ori.

— Ah, atunci e altceva! Dar au destul tact, sînt îndea­juns de formaţi, de conştienţi de importanţa misiunii lor pentru a putea instrui? - Sînt cele mai tari capete din capi­tală, răspunse directorul, nici unul dintre ei nu are măcar o idee proprie; dacă totuşi s-ar naşte în vreunul o asemenea idee, atunci eu alung ori ideea, ori pe proprietarul ei. Sînt nişte nevolnici inofensivi, învaţă numai ceea ce e prevăzut în programe, nu, nu stăruie în ei nici o idee proprie. -Poponelul, poponelul, spuse Pimko, văd că-1 dau pe Jozio al meu pe mîini bune. Fiindcă nu există nimic mai rău decît un profesor simpatic, mai ales dacă întîmplător are şi opinii personale. Numai un pedagog cu adevărat dezagreabil poate inocula elevilor acea plăcută imaturitate, acea simpatică neajutorare şi stîngăcie, acea incapacitate de a trăi, care ar trebui să caracterizeze tineretul, pentru ca să reprezinte un obiect pentru noi adevăraţii şi oneştii pedagogi. Numai cu ajutorul unui personal selectat cum se cuvine vom putea arunca în infantilism întreaga omenire..."

Ole!

Reflectiile amare ale unui profesor de Cultura Civica

Predau de 7 ani obiectul şcolar Cultura Civica. Obiect care, la nivelul obiectivelor stabilite de programa şcolara, ar trebui sa familiarizeze elevii din clasele a VII a şi a VIII a cu noţiunile şi practicile democratice de baza. Dintre multele obiecte pe care le preda un profesor de Ştiinţe Socio Umane, am considerat mereu Cultura Civica drept cel mai important. Pentru ca de aceste noţiuni şi practici depinde calitatea comportamentului democratic al unui cetaţean. Deşi pasiunea mea for a lifetime este pentru filosofie, sunt conştient ca se poate trai fara sa ştii sensul fenomenologiei Dasein-ului sau rostul judecaţilor sintetice a priori. Dar nu se poate trai demn fara o anume practica uzuala şi fireasca a democraţiei. Ani în şir, realizez acum, am pus prost problema. M-am întrebat şi eu, revoltat, cum pot copiii sa asimileze sensul practicilor democratice şi respectul pentru acestea când exemplul celor de sus era deplorabil. Nu m-am descurajat şi am marşat pe cartea diferenţei între instituţii şi oameni (ultima carte din mâneca, de fapt), învaţându-mi elevii sa respecte principii şi instituţii atunci când oamenii erau mizerabili. Credeţi-ma, e al dracului de greu sa faci nişte copii de 13-14 ani sa respecte entitaţi abstracte. E al naibii de greu sa-i convingi ca ceea ce la noi reprezinta un fiasco total este funcţional în alte ţǎri, şi nu de azi, de ieri. Am predat cu credinţa şi speranţa ca pot forma aceste creiere pentru vremile ce va sa vie, aducându-mi aportul meu minuscul dar semnificativ unei viitoare societaţi mai bune. Acum, dupa cum spuneam, realizez ca am greşit. Ca plecam de la o premisa greşita, atât epistemologic cât şi metodologic. Şi anume de la premisa ca am în faţa nişte creiere virgine, necorupte, nişte foi albe, dupa cum spune Locke, pe care sa inscripţionez textul cel bun. Ma înşelam. La 14 ani, ajuns în clasa şaptea, elevul a trait suficient de mult cât sa fie deja pervertit. El va înţelege greu sau deloc cum individul poate şi trebuie sa fie prioritar în raport cu grupul (sensul oricarei democraţii liberale), cum opiniile şi valorile lui trebuie sa primeze în raport cu şi chiar în ciuda presiunii grupului. Pentru simplul motiv ca, de când intra în instituţiile de educaţie, gândirea individuala îi este descurajata iar presiunea uniformizatoare este imensa. Nu pot sa nu vad în micul şcoler fara opinii dar plin de tupeu pe funcţionarul şters şi obedient de mai târziu, obedient faţa de şefi (pâna la greaţa) dar arogant şi stupid în raport cu beneficiarii serviciilor sale. Cum poate fi învaţat un copil ca fiecare vot conteaza şi ca, în principiu, e mai bine sa alegi, chiar şi cu inima îndoita decât sa nu alegi, când parlamentarii nostri adauga, ionescian de-a dreptul, o suta de voturi din burta pentru a trece o lege organica?!!! (vezi aici) (în treacat fie spus, fiecare parlamentar reprezinta, în medie, 100.000 de votanţi, aşa ca o suta de voturi fictive înseamna aproximativ 10 milioane de voturi… o întreaga naţiune de votanţi, ştearsa în cel mai aberant şi revoltator mod cu putinţa). Cum poate un copil fi învaţat responsabilitatea când aşa ceva se petrece sub ochii tuturor? Cum poate un copil fi învaţat sensul participarii civice când asemenea fapte penale se petrec fara ca vreo instituţie a justiţiei sa se sesizeze? Cum se poate dezvolta normal un copil într-o societate în care schizofrenia trece drept normalitate (Sever Voinescu vorbind despre “reforma statului” dar girând relaxat, cu prezenţa sa, revoltatoarea frauda din Parlament – între noi fie spus, n-am înţeles niciodata cum un om cu inteligenţa lui Sever Voinescu, de ale carui bune intenţii nu ma îndoiesc, a putut crede gogonata cu “reforma statului” şi cum a crezut ca ciuntirea abuziva a Parlamentului poate fi începutul acestei reforme). Adeseori lipsit de personalitate şi de opinii el însuşi, profesorul de cultura civica este tot mai mult un mascarici necredibil care-şi învaţa cu nesimţire elevii sa stea, urmându-i exemplul, cu capul jos pentru a supravieţui urgiei. Sclav fara capacitate de revolta, funcţionar penibil al unui stat care-l umileşte, el nu mai poate reprezenta o autoritate pentru elevii sai. Iar atunci când are personalitate şi demnitate, el devine un Don Quijote tragic (pleonasm?) care încearca uzând de charisma personala, sa-şi înveţe elevii ca, vorba lui Dem Radulescu, ce vad….nu-i adevarat… Personal, nu cred ca mamaliga mai are resurse sa explodeze. Societate pasiva, umila, perversa şi ipocrita, cea româneasca a dezvoltat un sistem canceros capabil s-o perpetueze, sa-i livrez indefinit soldaţi leşinaţi, fara gândire şi fara caracter. Forever and ever.