Transdisciplinaritatea şi disciplinele socio-umane

Primul meu text teoretic după mult timp. Poate puţin cam tehnic dar sper de ajutor colegilor profesori.

Text prezentat în cadrul Conferinţei de închidere a proiectului “Cadrul didactic, un profesionist în sistemul de învăţământ” , proiect adresat profesorilor de ştiinţe socio-umane, istorie şi religie.

A vorbi despre disciplinele socio-umaniste în perspectivă transdisiplinară este în acelaşi timp uşor şi dificil. Este uşor întrucât capacitatea acestor preocupări de a traversa cadrele stricte ale disciplinelor este ceva de domeniul evidenţei. Este greu, pentru că cel mai greu lucru de pe lume este să vorbeşti despre ce este evident. De altfel, capacitatea de a ne mira în faţa evidentului, capacitatea de a chestiona acolo unde cei mai mulţi văd doar certitudini este impulsul originar autentic al filosofării.

Pentru a nu plictisi însă şi pentru a permite auditoriului să urmărească cu uşurinţă şi să participe la eventuale discuţii critice, voi încerca să sistematizez câteva dintre observaţiile mele cu privire la transdisciplinaritate ca element natural şi firesc al discurusului socio-umanist.

1.    Preocuparea pentru problemele omului a precedat disciplinaritatea si a făcut-o posibilă şi nu invers.

În mod tradiţional, naşterea filosofiei şi a meditaţiei despre om, începută în secolul VII î. d. Chr. cu Thales din Milet şi ajunsă la apogeu în jurul secolului V î. d. Chr, este legată de o abordare holistică a cunoaşterii. Pentru primii filosofi greci, cercetarea era în primul rând cercetare a naturii şi a omului ca parte a naturii şi nu în primul rând o cercetare disciplinară. Teoria thalesiană este o teorie a totului. Dialogurile lui Platon pleacă cel mai adesea de la un subiect ce se cere dezbătut şi înţeles, fără o preocupare expresă de încadrare într-un gen anume. Doctrina pitagoreicilor vizează înţelegerea structurii profunde a realităţii. Cercetarea lor nu are încă rigoare logică, graniţele disciplinare sunt depăşite sau nesocotite frecvent. Geometria se îmbină cu fizica, mitologia susţine etica, estetica întâlneşte retorica. Demersul cognitiv este încă lipsit de rigoare, speculaţia este largă, imaginaţia inflamată, prejdecăţile abundente. Dar ceea ce este cu adevărat valoros în acestă dimineaţă culturală a omenirii este dorinţa autentică de a şti, bucuria în faţa a ceea ce este de înţeles înaintea noastră, entuziasmul copilăresc al omului care vrea să priceapă. Cu toate neajunsurile pe care le are orice început, socio-umanistica antichităţii plasează omul şi problemele lui în centrul preocupărilor ei. Nu trebuie uitat că marile şcoli antice de filosofie, de la pitagoreici la platonici sau de la cinici la aristotelici vizau trans-formarea fiinţei umane, modelarea ei profundă şi permanentă şi nu simpla in-formare. În Scrisoarea a VII a către discipolii săi sicilieni, Platon vorbeşte despre “o luminiţă” care se deschide în sufletele filosofilor, după o viaţă petrecută în strădania de a şti. Această “luminiţă” a fost mereu singura ţintă autentică a discursului socio-umanist.

Disciplinaritatea s-a născut şi s-a dezvoltat pe măsură ce volumul cunoaşterii a sporit iar normele cercetării au devenit tot mai riguroase. Este de neconceput cunoaşterea în accepţiunea modernă fără o delimitare disciplinară clară a obiectului cunoaşterii şi fără metode specific disciplinare. Însă nu trebuie uitat niciun moment că disciplinaritatea este o structură de lucru, un esafodaj necesar construcţiilor teoretice şi nu un scop în sine.

2.    Orice disciplină este în fond socio-umanistă

În măsura în care orice disciplină ştiinţifică este o încercare a omului de a cunoaşte din interiorul unei societăţi şi utilizând mijloacele unei societăţi, ea este o disciplină socio-umanistă. Nu există cunoaştere şi, prin urmare, nici discipline ale cunoaşterii decât făcute de către om. Nu există cercetare ştiinţifică nedeterminată într-un fel sau altul de tipul de societate în care se naşte, de practicile ei, de raporturile ei interumane. Prin urmare, disciplinele socio-umaniste au caracterul privilegiat al unor abordări care vizează însăşi posibilitatea de principiu a cunoaşterii disciplinare. Predarea oricăror discipline fără a face apel la dimensiunea lor umană este nerecomandată şi sterilă.

3.    Orice disciplină ştiinţifică este susţinută de un fundal teoretic socio-umanist

de o viziune filosofică de ansamblu despre lume, despre om şi despre locul acestuia în Univers. Astfel, de exemplu, cercetarea ştiinţifică modernă se bazează pe câteva asumpţii filosofice fundamentale, cum ar fi:

-          faptul că există o realitate, cognoscibilă şi descriptibilă;

-          faptul că omul, cu aparatul lui cognitiv, este capabil să cunoască şi să descrie realitatea;

-          faptul că este în esenţa omului, una de fiinţă scormonitoare, să caute să cunoască realitatea.

Acestea sunt presupoziţii metacognitive, filosofice, nedemonstrabile în cadrul unei discipline.

4.    Cercetarea din interiorul unei discipline ştiinţifice naşte nevoia unor poziţionări etice şi valorice care nu pot fi formulate în termenii disciplinei.

După cum a a fost atrasă atentia în nenumărate rânduri, nu există cercetare fără o etică a cercetării. Cercetarea fără a ne pune problema valorii general umane a ceea ce este descoperit sau fără adoptarea unei poziţii etice ferme este un lucru periculos. Aşa cum periculos este şi fenomenul invers, acela al unei etici în total dispreţ cu valorile ştiinţifice şi care naşte poziţii absurde, rupte de faptele de necontestat ale ştiinţei. Mi se pare absurd şi periculos în acelaşi timp ca în acest secol, după secole de cercetare ştiinţifică riguroasă să existe încă opţiuni etice şi valorice asumate uneori militant şi agresiv care să conteste faptele ştiinţifice aflate dincolo de orice îndoială, în urma testării după principiile solide ale logicii cercetării.

5.    Disciplinele socio-umane sunt prin esenţă problematizante, ori multe dintre problemele lor fundamentale nu pot fi închise în graniţele unor discipline.

Nu există nicio disciplină ştiinţifică aflată în situaţia de a nu problematiza. Disciplinele însele se constituie ca un set de metode, tehnici sau strategii  menite să rezolve probleme fundamentale cu mijloacele cercetării ştiinţifice (în sensul lui K. R. Popper). Există însă două mari categorii de probleme, dacă vom considera drept criteriu capacitatea de a le rezolva folosind exclusiv mijloacele unei discipline. Pe de o parte, avem probleme din interiorul unei discipline, probleme care pot fi formulate exhaustiv în termenii unei discipline şi pot fi rezolvate în aceiaşi termeni. De exemplu, problema structurii atomului poate fi formulată exhaustiv în termeni fizici şi poate fi rezolvată de asemenea în termeni fizici. Alte probleme însă, în special cele cu un caracter filosofic, nu pot fi rezolvate şi nici măcar conturate corect în graniţele unei discipline socio-umaniste. Astfel, problema libertăţii nu poate fi tratată strict filosofic sau psihologic. Şi chiar dacă această abordare ar fi de principiu posibilă, ea va fi unilaterală şi trunchiată şi de aceea nerecomandabilă.

Să luăm un exemplu: problema sociabilitatii omului, a naturii lui sociabile şi a originii comportamentulu său social va suferi o abordare parţială şi deformată dacă vom încerca s-o rezolvăm exclusiv prin mijloacele filosofiei, de exemplu (teoria aristotelică a statului vs teoria contractului social). Problema nu poate fi abordată mulţumitor decât într-o perspectivă transdisciplinară: ţinând cont de elemente de antropologie, sociologie, genetică sau etologie.

Trebuie remarcat însă faptul că şi problemele care se pot pune cu sens  exclusiv în interiorul unei discipline nu îşi vor capăta adevarata valoare şi anvergură decât în măsura în care deschid spre abordări dintre cele mai diverse şi mai fertile. Este greu de înţeles de exemplu de ce mecanica newtoniană se studiază încă în liceu analizând mişcarea unor fictive şi neinteresante bile pe un plan înclinat şi rareori ea este pusă în contextul discuţiei fascinante şi seculare cu privire la legile care guverneaza Universul în ansamblu.

Pledoaria mea de până aici nu este exclusiv în favoarea abordării trans-disciplinare a ştiintelor socio-umane. Sper că am reuşit să arăt că, prin însăşi natura lor, ştiintele umane nici nu ar trebui să poată în principiu fi abordate decât transdiciplinar. În sensul pe care eu îl dau termenului, transdisciplinaritatea este modalitatea specifică societăţii informaţionale a zilelelor noastre de a regasi unitatea umanistă a începuturilor, unitatea care singură dă sens holistic abordărilor noastre parţiale.

Pledoaria mea este, în sens larg, în favoarea abordării oricărei discipline într-o manieră transdisciplinară. Evident, nu întotdeauna abordarea transdisciplinară poate fi explicită (de pildă, profesorul trebuie să introducă adeseori noţiuni tehnice, care nu pot fi definite univoc decât cu mijloacele unei singure discipline). Dar şi atunci când transdisciplinaritatea nu este explicită, ea poate rămâne implicită. Grija profesorului pentru a aşeza constant problemele disciplinei lui în contextul general al cunoaşterii şi practicii umane ar trebui să fie o preocupare primară şi fundamentală. Nevoia de transdisciplinaritate este bidirecţională: disciplinele socio-umaniste lipsite de aportul de conţinut venit de la alte discipline devin dogmatice, lipsite de sens şi de referinţă. Disciplinele ştiinţifice lipsite de perspectiva universală pe care le-o conferă ştiinţele omului devin ultraspecializate, lipsite de perspectivă şi de relevanţă pentru elev.

De ce este preferabilă abordarea transdiciplinară a ştiinţelor socio-umane (privind dinspre avantajele elevului).

1.    Prin polimorfismul lor marcat, prin varietatea subiectelor, perspectivelor şi abordărilor pe care le permit disciplinele socio-umane, acestea pot funcţiona ca un liant între abordările mono-disciplinare sau interdisciplinare pe care elevii le-au întâlnit până atunci. Ca profesori, ne confruntăm frecvent cu situaţia în care elevii pur şi simplu nu înţeleg relevanţa anumitor conţinuturi întrucât acestea le sunt prezentate strict în cadrul disciplinei de bază, fără o punere în context sau o prezentare a relevanţei generale. Astfel, prin abordarea transdisciplinară a disciplinelor soocio-umaniste, elevul poate re-valorifica cunoştinte a căror arie rămăsese ascunsă până în acel moment. Pentru a  ne folosi de un exemplu, noţiunile de genetică pe care elevii le-au dobândit pot fi discutate în raport cu tema libertăţii umane. De asemenea, noţiunile de fizică atomică pot fi folosite ca informaţii integrate în discuţia despre aceeaşi tema, la fel cum se pot utiliza noţiuni de literatură.

2.    În ciuda caracterului abstract şi uneori arid al anumitor ştiinte socio-umaniste, temele acestor discipline pot fi reduse aproape întotdeauna la o experienţă concretă de viaţă a elevului, ceea ce nu se poate spune despre orice altă disciplină. De exemplu, matematicile din ciclul superior al liceului pot avea un caracter puternic contra-intuitiv, find greu de exemplificat, însă o temă socio-umanistă permite o abordare integratoare plecând tocmai de la o experienţă pe care elevul o poate identifica şi o poate rememora. Astfel, şi cele mai speculative teme din disciplinele umaniste pot fi legate de o experienţă concretă care să fie folosită ca un punct transdiciplinar de sinteză. De exemplu, problema abstractă a egalităţii cetăteneşti poate fi legată de exeprienţele elevului cu privire la rolurile din familia lui iar problema discriminării abuzive poate fi legată de propriile lui experienţe de discriminare şi segregare.

3.    Numai abordarea transdiciplinară cultivă şi dezvoltă capacitatea fundamentală de a rezolva probleme. În sens larg, omul poate fi definit ca o fiinţă care rezolvă probleme, drept fiinţa care a ajuns în vârful piramidei evolutive tocmai datorită capacităţii sale extraordinare de a rezolva probleme. Prin această caracteristică a ei, transdiciplinaritatea oferă cel mai bun sprijin teoretic şi practic elevului pentru viaţă. Viaţa însăşi este transdisciplinară.

4.    Doar o abordare transdisciplinară permite gândirii unui individ să se mişte în universul ei firesc, să funcţioneze plenar, în forma sa de combinatorică, totală. Capacitatea fundamentală  a gândirii este aceea de a sintetiza, de a aduna toate resursele intelectuale ale unui individ şi de a le pune în slujba sarcinii de a rezolva probleme. Problemele fundamentale pe care un individ le întâlneşte în viaţă sunt de cele mai multe ori probleme slab definite, pentru a folosi un termen din psihologie, imposibil de abordat din interiorul unei singure discipline. Numai o gândire sintetică şi mobilă poate servi acestui scop.

5.    În fine, abordarea transdiciplinară este cea care stimulează în cel mai înalt grad curiozitatea naturală a elevului, precum şi abilităţile sale creative, imaginaţia, precum şi dorinţa de a şti mai mult.

De ce este dificilă abordarea transdiciplinară?

În ciuda avantajelor evidente, regăsim arareori în practica profesorilor de ştiinte socio-umane o astfel de abordare. Chiar şi acolo unde întâlnim profesori cu o cultură vastă, de cele mai multe ori legătura cu alte discipline ia o formă aluzivă şi haotică care nu îi permite elevului să profite efectiv de pe urma ei. În mod evident, există câteva obstacole, unele de natură subiectivă şi altele de natură obiectivă care fac dificlă punerea în practică a unei astfel de abordări.

Obstacole de natură subiectivă:

-          abordarea transdiciplinară cere o cunoaştere bună a unor conţinuturi şi abordări diverse şi capacitatea de a sesiza legăturile dintre ele, capacitatea de aduna elementele unor discipline în jurul unor puncte tematice. Deşi orice abordare transdiciplinară cere o anumită spontaneitate şi un grad ridicat de imaginaţie, se pot construi demersuri transdisiplinare de mare calitate chiar şi acolo unde profesorul nu este dotat în mod natural cu astfel de calităţi şi se bazează pe o documentare solidă şi o pregătire corectă a lecţiilor.

-          profesorul însuşi nu a fost educat şi format într-un asemenea spirit şi prin urmare abordarea transdisciplinară îi apare ca fiind nefirească, dificilă şi iritantă. Din păcate există încă foarte mulţi colegi care văd în transdiciplinaritate o abdicare de la regulile disciplinei lor şi o extindere nepermisă a competenţelor lor.

Obstacole de natură obiectivă:

-          proiectarea şi susţinerea unui astfel de demers implică mai mult efort şi o dorinţă permanentă de a şti, incompatibile cu o abordare rutinieră şi închisă a disciplinei.

-          demersul transdisciplinar poate fi mult mai solicitant şi mai obositor pentru unii elevi, în special pentru cei care sunt şi ei expuşi la pericolele de mai sus.

-          demersul transdiciplinar poate solicita resurse mai substanţiale;

-          dacă nu este ghidat corect, dacă nu este abordat în mod disciplinat şi riguros, construcţia transdisciplinară riscă să devină o babilonie obositoare şi sterilă.

Putem concluziona, marcând presupoziţiile fundamentale ale acestei expuneri (pe care sperăm, le-am argumentat convingător):

-          transdiciplinaritatea este abordarea cea mai completa şi mai dezirabilă, întrucât ea ne apropie cel mai mult de idealul educaţional al formării elevilor ca personalităţi armonioase, întrucât ea le stimulează cel mai bine abilitaţile şi facultăţile creative şi îi ajută să se adapteze cu cele mai mari sanse de reuşită la realitate.

-          stiintele socio-umane au un statut privilegiat, fiind si un teren predilect al transdiciplinaritătii prin caracterul lor larg şi polimorf şi prin apropierea de problemele existenţei concrete; ele se pretează în sine unei abordări trasdiciplinare dar pot servi şi drept bază teoretică pentru abordarea transdiciplinară a altor discipline;

-          transdiciplinaritatea rămâne dezideratul fundamental al unui învăţamânt al viitorului, susţinut de medii virtuale, transdiciplinare prin chiar natura lor.

The wall within

Acum vreo două luni, dintr-o conversaţie cu un jandarm trimis să vegheze la buna desfăşurare a bacului, am aflat de existenţa unei boli, nu i-am reţinut numele, care constă în tendinţa articulaţiilor de a se împietri şi de a se osifica. Singura cale de a lupta cu ea este mişcarea continuă, exerciţiul, funcţiunea. Rar am întâlnit o un fapt fizic care să servească mai bine drept metaforă zidului. Zidul despre care cântă Roger Waters de mai bine de trei decenii este facut din cărămizi organice, din rocă ce a fost cândva gând, din moarte ce a fost cândva viaţă, din rece ce a fost cândva cald. Zidul nu se află şi nu s-a aflat niciodată într-un loc anume. Zidul se construieşte mut în minţile noastre în fiecare clipă. Nu ne atrage atenţia, nu semnalizează, nu se dezvăluie ca zid. Are aparenţa gândirii, o mimează în acelaşi timp în care o maimuţăreşte. Şi nu avem nimic altceva pentru a-l devoala şi a-l coroda decât o voce fragilă, aprope stinsă de care ştim tot mai puţin, pe masură ce anii ne macină, să ascultăm. Sub zidurile din noi geme mereu sufocat un copil. Zidul nu poate fi dărâmat definitiv. Zidul se reface din fiecare neputinţă a noastră, din fiecare renunţare la a gândi şi la a fi oneşti. Precum cartea de nisip a lui Borges, gândirea trebuie să se rescrie mereu pentru a nu împietri, pentru a nu ne zidi în mijlocul a două, trei biete certitudini care să ne descrie viaţa cu rigor mortis-ul unui proces verbal.

De joi dimineaţa ne vom întoarce la lucru, la pereţii care ne definesc zilnic. Nu ştiu câţi dintre colegii mei profesori n-au abdicat încă în faţa zidului. Nu ştiu în câţi zidul nu se închide circular şi definitiv chiar acum. Nu ştiu câţi, din mijlocul mormântului lor, nu-i vor împietri pe cei mai mulţi care le vor trece prin mână. Ştiu doar că mulţi, mult prea mulţi, au abdicat. Şi că soarta celor încă liberi li se dă încă pe mână.

Să ne înţelegem: a fi miercuri în Piaţa Constituţiei nu ne face imuni. Mii sau zeci de mii ne vom căra acolo, după noi, zidurile. Mulţi vom crede că muzica ne absolvă şi ne mântuieşte şi că noi nu mai trebuie să facem nimic altceva. Este una dintre iluziile primare. Zidurile cele trainice încep de aici.

Dincolo de toate, zidul lui Roger Waters rămâne una dintre puţinele metafore artistice ale secolului trecut care au rezistat. Dovada este că vom fi acolo, după treizeci şi ceva de ani, mici şi mari, diferiţi şi ireconciliabili pentru a ne spune, a ne striga mirarea. Mirarea că există ceva şi nu nimic. Mirarea că, în spatele zidului, copilul acela fragil şi sufocat, poate fi oricând reanimat. Cât despre fantasticul septuagenar Waters... vorba unui prieten... e suficient să stea pe scenă, să fie cu noi. Dacă e cazul, cântăm noi pentru el.

DESPRE URĂ ŞI PATRIOTISM

Uneori constaţi că ura ura pur şi simplu nu are vârstă. Că după decenii de studiere a urii, după decenii în care au funcţionat institute şi s-au investit miliarde de dolari în proiecte de combatere a ei, ura e la fel de proaspătă şi de eficace ca oricând. Deplâng ce se întâmplă în ultimele zile în România. Doi puţini la minte (doi victoraşi, un Orban şi un Ponta) menţin iresponsabil şi infantil o ură medievală. Cretini din ambele naţii se înjură vârtos pe pagini de net. Naivi bineintenţionaţi se abţin de la a jigni dar muşcă manipulările ca pe o nadă. Ignoranţa şi incultura abundă. Se creează pagini de susţinere pe FB pentru o puştoaică, preocupată mai mult să urască decât să înveţe care declară senin că îi urăşte pe unguri fără vreun motiv, probabil genetic, pentru că aşa face şi tatăl ei. Patrioţii de grotă grohăie peste tot, mânjind cu cleiul lor gros tot ce ar trebui să fie valoros şi delicat.

In toată această vreme, nimănui nu-i pasă cu adevărat de România. Ea este cea tratată cu adevărat ca o târfă.

Nu mi-am declarat niciodată public patriotismul pentru că mi se pare indecent. E ca şi cum ai anunţa public că iubeşti pe cineva. Dar acum ţin, pentru prima dată în viaţă, să scriu câteva rânduri despre mine şi despre motivele pentru care sunt şi mă consider patriot:

1.   Sunt patriot pentru că din tot ceea ce am produs vreodată, o parte mai mică sau mai mare a mers spre ţara mea. Am încercat astfel să-i dau înapoi ceea ce ea mi-a dat. N-am pus niciodată bani în cutia pentru acatiste dar mi-am dat fără să ezit întotdeauna ultimul leu din buzunar atunci când am întâlnit suferinţă reală.

2.   Sunt patriot pentru că muncesc aici, pentru că mă chinui în fiecare zi, atât cât pot, să transform nişte tineri în oameni şi în români mai buni. O fac serios, nu chiulesc, nu dau rasol, nu fac treabă de ochii lumii.

3.   Sunt patriot pentru că, pentru mine, cultura ţării mele este importantă. I-am citit autorii mari, i-am ascultat marea muzică, i-am studiat istoria. E adevărat, i-am criticat vehement derapajele, am arătat cu degetul momentele în care am fost proşti sau imorali dar n-am încetat să-i port o afecţiune care e poate unul dintre cele mai autentice sentimente ale mele.

4.   Sunt patriot pentru că România nu este pentru mine o idee abstractă. Este strada pe care nu arunc gunoi, este liniştea pe care n-o populez cu muzică proastă, este super-market-ul unde nu mănânc din rafturi pe ascuns, este pădurea în care nu-mi las mizeria, este tronsonul de bloc în care nu arunc sacii menajeri.

5.   Sunt patriot pentru că sunt convins că avem locul nostru în cultura şi istoria lumii. Nu e un rol uriaş dar e al nostru şi e relevant.

6.   Sunt patriot pentru că sunt onest cu trecutul nostru. Pentru că nu promovez minciuni protocroniste, pentru că nu cred nici că dacii i-au civilizat pe romani şi nici că Noul Ierusalim va fi la Slobozia.

7.   Sunt patriot pentru că înţeleg că patriotismul este o formă a iubirii şi nu a urii.