Nu va voi spune cine a fost Sergiu Tofan pentru ca n-as sti cum s-o spun. De aceea, ma voi adresa doar celor care l-au cunoscut.
Da, sunt stupefiat ca se poate muri asa. Sunt stupefiat, sunt suparat si aproape refuz sa cred ca se poate.
Da, sunt stupefiat ca se poate muri asa. Sunt stupefiat, sunt suparat si aproape refuz sa cred ca se poate.
L-am intalnit prima oara acum 14 ani, pe cand ma pregateam sa dau admitere la Filosofie si imi era greu sa-l iau in serios, asa mic cum era in varful muntelui sau de carti. L-am intalnit ultima oara acum trei saptamani, tot intr-o piramida de carti, intr-un anticariat, pe Balcescu. Mi-a strecurat in mana un Vladutescu si un Rabelais pe care "nu se facea sa nu le iau". Mi-a povestit, ca niciodata, de copiii lui. Ca era mandru si multumit de ei. Ca era fericit ca sunt sanatosi. M-a incurajat afland ca in curand voi avea si eu unul. Mi-a spus ca s-a mai ingrasat putin si ca se simte bine. Si asta a fost tot. Tot si ultima oara.
In orasul acesta sunt putini oameni care iubesc cartile, gandurile, taifasul. Iar fara Sergiu Tofan sunt si mai putini. Si nu doar numeric.
Mi-e greu acum sa-mi imaginez viata fara Sergiu Tofan. Si o spun fara patetism si fara emfaza. Mi-e greu sa-mi imaginez ca, undeva printr-o camaruta de la "Chimie", micutul profesor nu mai buchiseste donquijotesc. Mi-e greu sa-mi imaginez libraria Humanitas si anticariatul Kronos fara Sergiu Tofan. Mi-e greu sa-mi imaginez ca nu voi mai avea niciodata parte de intalnirile intamplatoare cu omul cu care n-am avut aproape niciodata vreo pasiune filosofica in comun dar de care m-a legat mereu o afectiune calda si... cum sa spun... fireasca.
Am pregnant senzatia (pe care am avut-o de foarte putine ori in viata) ca, pierzandu-l pe Sergiu Tofan, orasul nostru isi pierde iremediabil din substanta.
Si mi se pare extrem de nedrept ca atat de putini galateni stiu asta.
Dumnezeu sa-l odihneasca!
