Oamenii gri

Nu suntem negri. A fi negru (black, nihilist) inseamna inca o angajare de care nu (mai) suntem in stare. Negrul pastreaza, in smoala sa, combustia tuturor trairilor, experimentelor, incercarilor si gafelor noastre precedente. Suntem gri, fara a fi gri pana la capat, suntem gri in diferite nuante si intensitati, suntem calduti si iarasi gri pana la a nu ni se mai deosebi conturul din oceanul de asfalt in care ne sufocam. Nu vreau sa poetizez inutil, fie si lucid. Mai bine produc o lista a felurilor de gri. Daca veti simti o oarecare disperare, ea nu e intamplatoare ci indelung decantata.

What kind of grey are you?

Oamenii gri nu gandesc. Cei mai abili dintre ei rotesc un numar (mai mare sau mai mic) de stereotipuri prin care anihileaza orice potential exploziv al evenimentelor. Viata calduta, viata fara sare, viata semipreparata.

Oamenii gri nu stiu sa manance. Se inghesuie in fast-fooduri, cu limbile anesteziate si grosolane, pana la a nu se mai deosebi de sardelele amorfe din Mac Fish.

Oamenii gri nu stiu sa asculte. Propria voce se aude mai des in urechile lor decat cele mai frumoase simfonii ale lumii.

Oamenii gri nu stiu sa taca. Vorbesc atat de mult si de tare incat nu-si mai pun de mult problema daca (mai) au ceva de spus.

Oamenii gri nu se deschid. Locuiesc o lume inchisa ca un uter mort. Un uter care nu se va deschide spre viata, fara chimiile inefabile prin care se creste din altul. Locuiesc o lume saracacioasa ca si reprezentarile cu care o populeaza.

Oamenii gri nu citesc. Ei au vazut filmul.

Oamenii gri sunt niste androizi ratati. Inconjurati de gadget-uri nenumarate care gandesc, calculeaza, coloreaza si planifica in locul lor. Personalitatea robotului de bucatarie.

Oamenii gri nu-si pun intrebari. Valoare de adevar au preconceptiile lor cele mai vechi.

Oamenii gri sunt prost crescuti. Marlani, rinoceri, plavani. N-au banuit niciodata ca politetea e o forma a grijii.

Oamenii gri nu stiu sa se plimbe. Sunt imobili in tampenia imbracata in piele a masinii lor scumpe, de parveniti.

Oamenii gri sunt agramati. Cu toate astea, scriu mult. Dar numai de pe I-phone.

Oamenii gri sunt forma palpabila a vidului nostru zilnic. Cum spunea Orwell, they unexist.

Nobelul bate moartea (dar numai pentru cei fini)

Azi, scotocind printre carti la libraria "Negri" (galatenii stiu despre ce vorbesc, cel putin galatenii care-mi citesc blogul) am auzit un (potential) client intreband librarul: "Paunescu aveti?"... "S-a dat, am avut trei exemplare... s-au dat de ieri, de la prima ora"... Nu mi-am putut stapani o grimasa... Mi s-a parut intotdeauna de prost gust interesul de factura "post-mortem recent" pentru un autor. Nu discut aici valoarea autorului. Desi ar merita, la un moment dat, o discutie pe bune si despre asta.
Ies si intru la "Humanitas", o suta de metri in amonte. Meditez: "aici e aproape exclus sa intalnesc admiratori extrem de recenti ai lui Paunescu". Rationez rapid: "e greu de crezut ca Paunescu sa se vanda in librariile lui Liiceanu iar cititorii care frecventeaza libraria Humanitas sunt probabil admiratori ai dizidentei anti-comuniste si, orice s-ar spune, cititori mai fini decat impresionabilii care descopera poezia lui Paunescu peste cadavrul bardului."
Mandru de rationamentele mele, intru si aud o domnisoara, cu ochi albastri, mari, intreband hotarata si mandra:
"Llosa aveti?"
Si atunci, realizez: in fond, a primi Nobelul e tot un fel de a muri.
Iar morala intamplarii imi pare evidenta.
Nobelul bate moartea. Dar numai pentru cei fini.

PS: Ies cu cateva carti la subsoara, asa cum se intampla in fiecare luna, in ziua de salariu. Laura Restrepo, Carlos Fuentes, Eduardo Mendoza si Peter Sloterdijk (promit sa-mi iau curand si Gramatologia lui Derrida). Si imi dau seama: toti sunt in viata si niciunul nu a luat premiul Nobel. Nu pot sa-mi explic de ce dar ma cuprinde o mandrie fara seaman.

Despre corp. Corpul didactic ... (featuring Gombrowicz)

Sa va linistesc... Mi-am recapatat umorul. Si pentru ca sunt si generos, nu ma pot abtine sa nu va impartasesc (in extenso) cateva dintre cele mai tari pagini ever despre profesori.
Sursa: Witold Gombrowicz, Ferdydurke, Rao, Bucuresti, 1995

— Poponel, poponel, poponel! Mulţumesc pentru aducere-aminte, dragă profesore! Domnul să vă răsplătească, dragă colega, pentru noul elev! Dacă toii ar şti să micşoreze aşa, am fi de două ori mai mari decît sîntem! Poponel, poponel, poponel, vă vine să credeţi că oamenii maturi, infantilizaţi şi micşoraţi artificial de noi, constituie un material chiar mai bun decît copiii în stare naturală? Poponel, poponel, fără elevi nu ar exista şcoală, iar fără şcoală nu ar exista viaţă! Vă rog să mă aveţi în vedere şi în continuare, instituţia mea, merită, fără îndoială, tot sprijinul; metodele noastre de împoponare nu au pereche, iar sub acest aspect, corpul didactic a fost selecţionat cu cea mai mare atenţie. Aţi vrea să vedeţi corpul?

— Cu cea mai mare plăcere, răspunse Pimko, doar se ştie că nimic nu exercită o influenţă mai mare asupra spiri­tului decît corpul. Directorul întredeschise uşa cancelariei şi amîndoi aruncară înăuntru priviri discrete, iar eu împreună cu ei. M-am speriat de-a binelea. într-o încăpere spaţioasă, profesorii şedeau la masă şi-şi beau ceaiul muşcînd din pîine. Niciodată nu mi-a fost dat să văd la un loc atîţia bătrîni lamentabili. Cei mai mulţi plescăiau zgomotos, unul clefăia, al doilea molfăia, al treilea trăgea, al patrulea sorbea, al cincilea era trist şi chel, iar profesoarei de fran­ceză îi lăcrimau ochii, pe care şi-i ştergea cu colţul batistei.

— Da, domnule profesor, spuse directorul cu mîndrie, corpul este ales cu grijă şi e nespus de dezagreabil şi de iritant, aici nu există nici un corp plăcut, ci numai corpuri didactice, iar dacă uneori sînt silit să angajez vreun profesor mai tînăr, întotdeauna am grijă să fie înzestrat cu cel puţin o trăsătură respingătoare. Aşa, spre exemplu, profesorul de istorie este, din păcate, un om în puterea vîrstei, şi la prima vedere pare suportabil, dar uitaţi-vă ce saşiu e.

— Da, dar profesoara de franceză pare simpatică, spuse discret Pimko. - Se bîlbîie şi lăcrimează. - Ah, atunci e altceva! Aveţi dreptate, n-am observat. Dar e măcar interesantă? - Dar de unde, nici eu nu pot vorbi un minut cu ea fără să casc de două ori.

— Ah, atunci e altceva! Dar au destul tact, sînt îndea­juns de formaţi, de conştienţi de importanţa misiunii lor pentru a putea instrui? - Sînt cele mai tari capete din capi­tală, răspunse directorul, nici unul dintre ei nu are măcar o idee proprie; dacă totuşi s-ar naşte în vreunul o asemenea idee, atunci eu alung ori ideea, ori pe proprietarul ei. Sînt nişte nevolnici inofensivi, învaţă numai ceea ce e prevăzut în programe, nu, nu stăruie în ei nici o idee proprie. -Poponelul, poponelul, spuse Pimko, văd că-1 dau pe Jozio al meu pe mîini bune. Fiindcă nu există nimic mai rău decît un profesor simpatic, mai ales dacă întîmplător are şi opinii personale. Numai un pedagog cu adevărat dezagreabil poate inocula elevilor acea plăcută imaturitate, acea simpatică neajutorare şi stîngăcie, acea incapacitate de a trăi, care ar trebui să caracterizeze tineretul, pentru ca să reprezinte un obiect pentru noi adevăraţii şi oneştii pedagogi. Numai cu ajutorul unui personal selectat cum se cuvine vom putea arunca în infantilism întreaga omenire..."

Ole!

Reflectiile amare ale unui profesor de Cultura Civica

Predau de 7 ani obiectul şcolar Cultura Civica. Obiect care, la nivelul obiectivelor stabilite de programa şcolara, ar trebui sa familiarizeze elevii din clasele a VII a şi a VIII a cu noţiunile şi practicile democratice de baza. Dintre multele obiecte pe care le preda un profesor de Ştiinţe Socio Umane, am considerat mereu Cultura Civica drept cel mai important. Pentru ca de aceste noţiuni şi practici depinde calitatea comportamentului democratic al unui cetaţean. Deşi pasiunea mea for a lifetime este pentru filosofie, sunt conştient ca se poate trai fara sa ştii sensul fenomenologiei Dasein-ului sau rostul judecaţilor sintetice a priori. Dar nu se poate trai demn fara o anume practica uzuala şi fireasca a democraţiei. Ani în şir, realizez acum, am pus prost problema. M-am întrebat şi eu, revoltat, cum pot copiii sa asimileze sensul practicilor democratice şi respectul pentru acestea când exemplul celor de sus era deplorabil. Nu m-am descurajat şi am marşat pe cartea diferenţei între instituţii şi oameni (ultima carte din mâneca, de fapt), învaţându-mi elevii sa respecte principii şi instituţii atunci când oamenii erau mizerabili. Credeţi-ma, e al dracului de greu sa faci nişte copii de 13-14 ani sa respecte entitaţi abstracte. E al naibii de greu sa-i convingi ca ceea ce la noi reprezinta un fiasco total este funcţional în alte ţǎri, şi nu de azi, de ieri. Am predat cu credinţa şi speranţa ca pot forma aceste creiere pentru vremile ce va sa vie, aducându-mi aportul meu minuscul dar semnificativ unei viitoare societaţi mai bune. Acum, dupa cum spuneam, realizez ca am greşit. Ca plecam de la o premisa greşita, atât epistemologic cât şi metodologic. Şi anume de la premisa ca am în faţa nişte creiere virgine, necorupte, nişte foi albe, dupa cum spune Locke, pe care sa inscripţionez textul cel bun. Ma înşelam. La 14 ani, ajuns în clasa şaptea, elevul a trait suficient de mult cât sa fie deja pervertit. El va înţelege greu sau deloc cum individul poate şi trebuie sa fie prioritar în raport cu grupul (sensul oricarei democraţii liberale), cum opiniile şi valorile lui trebuie sa primeze în raport cu şi chiar în ciuda presiunii grupului. Pentru simplul motiv ca, de când intra în instituţiile de educaţie, gândirea individuala îi este descurajata iar presiunea uniformizatoare este imensa. Nu pot sa nu vad în micul şcoler fara opinii dar plin de tupeu pe funcţionarul şters şi obedient de mai târziu, obedient faţa de şefi (pâna la greaţa) dar arogant şi stupid în raport cu beneficiarii serviciilor sale. Cum poate fi învaţat un copil ca fiecare vot conteaza şi ca, în principiu, e mai bine sa alegi, chiar şi cu inima îndoita decât sa nu alegi, când parlamentarii nostri adauga, ionescian de-a dreptul, o suta de voturi din burta pentru a trece o lege organica?!!! (vezi aici) (în treacat fie spus, fiecare parlamentar reprezinta, în medie, 100.000 de votanţi, aşa ca o suta de voturi fictive înseamna aproximativ 10 milioane de voturi… o întreaga naţiune de votanţi, ştearsa în cel mai aberant şi revoltator mod cu putinţa). Cum poate un copil fi învaţat responsabilitatea când aşa ceva se petrece sub ochii tuturor? Cum poate un copil fi învaţat sensul participarii civice când asemenea fapte penale se petrec fara ca vreo instituţie a justiţiei sa se sesizeze? Cum se poate dezvolta normal un copil într-o societate în care schizofrenia trece drept normalitate (Sever Voinescu vorbind despre “reforma statului” dar girând relaxat, cu prezenţa sa, revoltatoarea frauda din Parlament – între noi fie spus, n-am înţeles niciodata cum un om cu inteligenţa lui Sever Voinescu, de ale carui bune intenţii nu ma îndoiesc, a putut crede gogonata cu “reforma statului” şi cum a crezut ca ciuntirea abuziva a Parlamentului poate fi începutul acestei reforme). Adeseori lipsit de personalitate şi de opinii el însuşi, profesorul de cultura civica este tot mai mult un mascarici necredibil care-şi învaţa cu nesimţire elevii sa stea, urmându-i exemplul, cu capul jos pentru a supravieţui urgiei. Sclav fara capacitate de revolta, funcţionar penibil al unui stat care-l umileşte, el nu mai poate reprezenta o autoritate pentru elevii sai. Iar atunci când are personalitate şi demnitate, el devine un Don Quijote tragic (pleonasm?) care încearca uzând de charisma personala, sa-şi înveţe elevii ca, vorba lui Dem Radulescu, ce vad….nu-i adevarat… Personal, nu cred ca mamaliga mai are resurse sa explodeze. Societate pasiva, umila, perversa şi ipocrita, cea româneasca a dezvoltat un sistem canceros capabil s-o perpetueze, sa-i livrez indefinit soldaţi leşinaţi, fara gândire şi fara caracter. Forever and ever.

I have a Facebook account (III) In loc de concluzii

Intrucat mi-au fost reprosate de cititori la a caror parere tin si pe al caror spirit critic mizez verbozitatea si pretiozitatea primelor doua postari din seria Facebook, m-am gandit sa abordez postarea finala intr-o cu totul alta cheie. Usor aforistica, usor pilduitoare, cu aer de apolog si poate la fel de pretioasa. Tot ce vreau sa spun e cuprins in urmatoarele cateva franturi ca intr-o piersica inversa, in care carnea parfumata e ascunsa de invelisul tare al samburelui.

Autostrada din Sud...

Imi amintesc vag ca exista o nuvela a lui Julio Cortazar care se numeste asa. Am citit-o candva, demult. Nu-mi amintesc decat o senzatie persistenta de bucurie si melancolie pe care am resimtit-o la final. Si faptul ca, de atunci, am inteles definitiv faptul (asa putine lucruri sunt definitive in intelegere) ca splendoarea si derizoriul intalnirilor dintre oameni, absurdul si frumusetea lor pot transpare intr-o clipa, la fel cum pot reprezenta decantarea unei intregi vieti. Mai multi oameni circuland pe o autostrada sunt nevoiti sa opreasca din cauza unui accident si sa petreaca acolo cateva ore, impreuna. Nu se cunosc si nici nu simt nevoia. Nu-si cer numele dar asta nu-i impiedica sa se indragosteasca si sa faca planuri. Nu-si stiu trecutul dar asta nu-i impiedica sa se lase sedusi sau oripilati unii de altii. Niciunul nu vede din ceilalt mai mult decat o "coaja" si nimeni nu vrea sa treaca de coaja. Cunoasterii iubirii i se substituie frivolul mangaierii. Autostrada este redeschisa, masinile se urnesc, oamenii aceia nu se vor revedea niciodata dar poate ca, intre faldurile memoriei si prin ele, tocmai li s-a revelat un nou sens al eternitatii. In minte imi persista imaginea automobilelor indepartandu-se tot mai mult unul de celalalt, prin praful autostrazii, devenit pentru o clipa, praful uitarii. (Bibliografie: Julio Cortazar, Autostrada din Sud)

Cunoaste-te pe tine insuti...

Dictonul frontispiciului de la Delphi, preluat de Socrate si devenit marca a intelepciunii absolute, crez definitiv al introspectiei si sublima sarcina divina... Sa te cunosti pe tine insuti/insati, sa strangi diversul identitatii tale in sigura si senina cunoastere si autoacceptare. Dar daca Socrate, ironic pana la capat, nu incerca sa ne fixeze inainte decat o alta sarcina imposibila? Daca identitatea este, de fapt, imposibil de strans intr-un ghem sau un monolit? Daca a ne cunoaste pe noi insine nu este, de fapt, altceva decat acest efort continuu de a ne vizita vascozitatile, arderile sau duritatile interioare? Arta stupefactiei in fata noastra insine si placerea autosavuranta de a-l recunoaste intotdeauna in noi pe celalalt? (Bibligrafie: Platon, Phaidon)

Insuportabila usuratate a fiintei

Ni se reproseaza adeseori ca tratam oamenii superficial, ca "nu trecem de aparente" si ca a cunoaste un om presupune incursiunea in "sufletul" lui, in "apele lui adanci". Dar cat de des lungimea timpului nu retine dintr-un om altceva decat o vorba, un moment sublim sau ridicol, o zgarietura pe o piatra funerara, un imponderabil suras sau o incruntare morbida, nimic din ceea ce "istoria sufletului" ar putea contabiliza? Superficialul nu se supune adancului, adancimea nu e altceva decat o decantare infinita de suprafete. Intinsa pe infinitul timpului, orice existenta e derizorie si se limiteaza la o constelatie de semne. Sufletul nu e nemuritor, el dureaza doar atat cat dureaza semnele trupului (Bibliografie: Milan Kundera, Insuportabila usuratate a fiintei - Nemurirea)

Coaja lucrurilor...

Trupul este inchisoarea sufletului, spunea Platon. Dupa doua milenii, Michel Foucault il parafraza, rasturnandu-l, spunand ca sufletul este inchisoarea trupului. Nu stiu care are dreptate sau daca unul singur trebuie sa aiba. Dar pot sa incerc sa inteleg ca pielea e dublul sufletului si nu inamicul ei, la fel cum senzatia dubleaza gandirea, mangaierea dubleaza iubirea, respiratia dubleaza privirea, caldura carnii profunzimea inimii. Si, daca privim atent, toate lucrurile au piele, au coaja si vor mangaieri.
(Bibliografie: Adrian Otoiu - Coaja lucrurilor, Susan Sontag - Against interpretation)

BOR si Organonu`

Stiu ca asteptati cu nerabdare ultima postare din seria "Facebook" (sunt autoironic, nu va impacientati...) si imi fac reprosuri ca nu-mi pot birui lenea pentru a finaliza acea incercare de meditatiune dar pana acum nu m-a scos nici macar vocea datoriei din letargie. Scriu totusi acum pentru a da glas catorva crampe si stupefactii logice care privesc (iarasi!) niticaiva practici ale Bisericii Ortodoxe Romane, cunoscuta si sub numele de alint BOR. Postarea mea ridica niste probleme pe care imi permit sa le cred serioase si astept raspunsuri la fel de serios-lamuritoare, indiferent ca vor veni de la clerici sau mireni.
Nu ma pretind vreun cunoscator profund al teologiei crestine desi i-am destelenit itele imbricate prin mai toata gandirea europeana post-christica cel putin in ultimii 10 ani ai vietii mele. In schimb, cred ca am o gandire logica solida si cu ea ma ridic intru a infrunta secolele de scholastica si mileniile de bombastica. Inteleg ca dogmele sunt adevaruri revelate si ca, la limita, miezul lor poate transcende logica. Inteleg ca supra-rationalitatea e semnul divinului si admir finetea psihologica a acelui credo quia absurdum al lui Tertulian. Dar, in acelasi timp, cred si ca practicile unei institutii, fie si fondate pe maiestatea absoluta si infailibila a sacrului trebuie sa fie in acord cu propriile adevaruri revelate.
Ori, aici se itesc cateva dintre crampele mele logice (si, de ce nu, umane...).
1. Condamnarea sinuciderii si refuzul clericului de a sluji unui mort care s-a sinucis.
Cu ce poate fi echivalat acest refuz? Poate fi el echivalat cu o condamnare a actului in numele valorilor crestine? Refuzul de a sluji inseamna damnarea a priori si fara recurs a sinucigasului? Este el sortit iadului vesnic? Si, daca da, atunci cum ramane cu infinita iubire a lui Dumnezeu (genitiv obiectiv si subiectiv), cu capacitatea lui de a acorda iertarea oricui, oricand? Cum ramane cu capacitatea iubirii de a rascumpara totul? Iar daca Dumnezeu decide sa ierte un sinucigas ("caci mult a iubit...") inseamna ca Dumnezeu poate fi in dezacord cu unica sa biserica, universala si apostolica?
La moartea mult iubitei (post-mortem) artiste M.M., vedeam la teve un preot incercand sa explice ca biserica poate face exceptii daca se dovedeste ca sinucigasul era bolnav psihic. Trecand peste observatia ca, probabil, cei mai multi dintre sinucigasi nu sunt (cel putin in tara asta) diagnosticati in prealabil cu patalama la mana, intreb: finalizarea actului sinuciderii nu este, in sine, dovada unui profund dezechilibru psihic? Altfel, ce organism se poate razvrati impotriva propriei ratiuni?
2. Refuzul (recent, la data scrierii) BOR de a oficia slujbe de inmormantare unor bebelusi nebotezati, morti in incendiul de la Maternitatea Giulesti.
Intreb: care sunt semnificatia si motivul refuzului? Ne-apartenenta (inca) la comunitatea crestina? Dar atunci care este statutul ontologic al unui nebotezat? Nu este el creatura Domnului? Sau pur si simplu vocatiei universale a crestinismului i se opune parohialismul sectar al unor popi fara vocatie de preoti? Trebuie oare sa reamintesc ca Isus Cristos se declara fiu al lui Dumnezeu cu mult inainte de botez (scena din templu de la varsta de 12 ani...). Daca lucrurile stau cum vrea BOR, in numele carei autoritati mai poate fi condamnat si respins avortul?
Astept raspuns urgent altfel ma declar agnostic.

I have a Facebook account (II) Miturile fundamentale

Afirmam in precedenta postare ca adesea condamnarea si chiar incercarea de a intelege fenomenul www se face azi in numele unei grile umaniste, in buna masura mitologice. Sugeram, de asemenea, ca virtualul nu poate fi citit printr-o astfel de grila decat ratandu-i-se natura. Ceea ce este implicit in aceste asumptii sunt cateva convingeri. In primul rand ca virtualul nu este un simplu instrument ci un mediu ontic, un mediu purtator de lume, un (nou) spatiu cu propriile reguli de functionare care trebuie inteles plecand de la ceea ce are specific. In al doilea rand, de la convingerea ca emergerea acestui mediu nu este, in sine, o problema de morala. Evident, pot fi puse probleme de morala interne ba chiar specifice mediului virtual dar aparitia si dezvoltarea sa nu sunt in sine un eveniment care sa poata fi catalogat in termenii morali. In al treilea rand, convingerea ca mediul virtual este un mediu la fel de uman ca oricare altul care pune in joc la fel de multe posibilitati si provocari umane.
In cele ce urmeaza, voi incerca sa decelez acele mituri (pe care le consider fundamentale intrucat ele sunt in acelasi timp norma si criteriu) care stau la baza acelei gandiri (pe care, pe urmele lui Heidegger, am numit-o umanista) in numele careia se petrece azi condamnarea mediului virtual. Aceeasi gandire care a nascut si stiintele umaniste (inclusiv psihologia/psihiatria sau sociologia) cu pretentiile lor explicative de azi.

MITUL ONTOLOGIC: Exista o "realitate" reala, opusa surogatelor, mediilor false si falsificante (in cazul de fata, "realitatea autentica" a naturii, balegarului, apusului de soare etc opusa mediului virtual alienat si alienant). Dupa parerea mea, aceasta opozitie intre real si virtual, cu touche-ul romantic-samanatorist al fanului si balegarului este o forma (doar o forma!) a celebrei opozitii platonice intre aparenta si esenta, in numele careia este repudiat fantasticul, imaginatia, ba chiar scrisul literar si chiar arta plastica. Cu alte cuvinte,"realitatea" a avut dintotdeauna inamicii ei. Trebuie precizat insa ca, desi opozitia real-virtual se fundamenteaza la baza pe distinctia platonica sus amintita, ea nu este la fel de scrupulos argumentata si nici la fel de incarcata metafizic. Cei care gandesc azi virtualul in opozitie cu "realul" aleg pur si simplu cea mai facila si mai naiv epistemologica pozitie cu putinta (cu radacini romantice, dupa cum aratam mai sus). "Realitatea" balegii, pielii, amurgului sau fanului are intaietate ontologica pentru ca asta ne-a invatat simtul comun dintotdeauna ca este real. Acelasi simt comun care ne spune ca soarele se invarte in jurul pamantului (cum cred inca 42% dintre compatriotii mei) sau ca pamantul e plat ca o placinta. Sa nu uitam insa ca actul auroral al gandirii europene, binecuvantatul secol VII a. Chr., secolul lui Thales), toata febra ioniana prin care Europa a iesit din mit si a intrat in discursivitate se face impotriva simtului comun, a ceea ce se vede, a haoticului simturilor etc (Parmenide invatandu-ne ca miscarea e aparenta si Zenon creandu-si paradoxurile...)
Nu vreau ca postarea mea sa devina pretioasa dar cum sunt convins ca nu ai voie sa ai opinii despre "realitate" daca n-ai citit nimic despre asta sau te-ai rezumat la revista "Psihologia, azi", am sa mai dau deci cateva referinte. Nu trebuie sa uitam ca, de la Thales din Milet incoace (ma refer strict la Europa), conceptul de "realitate" s-a teoretizat si s-a rafinat continuu (de la disputa dintre eleati si heraclitieni, trecand prin Platon, Augustin sau Copernic si ajungand pana la incredibilele descoperiri din fizica ultimului secol si jumatate: Einstein, Planck, Heisenberg, Schrodinger... Cati dintre metafizicienii balegarului stiu ca locuim un spatiu Calabi-Yau in 11 dimensiuni, din care 7 incolacite?) In aceasta constructie continua a unei realitati plurimorfe, virtualul isi are locul lui. El e un mediu specific lumii si istoriei noastre care ne modeleaza si ne conditioneaza zi de zi vietile. Sub presiunea lui, categoriile clasice, mai mult sau mai putin naive vor sucomba sau se vor redefini. Pana atunci, salut incercarile inca stinghere si intempestive de a-l gandi (Deleuze dar, mai ales, Baudrillard).

MITUL IDENTITAR:

Exista o identitate a individului (ca miezul unei nuci) care-i exprima esenta autentica, specificul si unicitatea si care este marca lui veritabila. In comparatie cu aceasta, mediul virtual este parazitat de masti, de avataruri inauntetice, de falsitate si, in termeni morali, de ipocrizie.
Conceptul unei identitati autentice si unice a fost supus de mult criticilor corozive ale filosofilor (Nitezsche, Husserl, Heidegger etc) iar fantasma unui "eu"autentic de mult abandonata, in gandirea umanista serioasa. In locul acestei identitati-bloc, asezam o identitate multipla, fracturata in sine, imposibil de totalizat, care mai degraba "lasa urme" decat "se exprima". Asemeni maestrului budist care-si indeamna invatacelul sa nu indrageasca nimic, spunand mereu "neti...neti" ("nu asta, nu asta"...), identitatea plurala isi accepta infintele forme de prezentare ("si asta, si asta"). Daca vrem sa acceptam utilizarea terminologiei (tot romantice!) a mastilor, cred ca Nietzsche a spus totul atunci cand ne-a avertizat ca in spatele mastilor nu vom gasi niciodata decat alte masti.

MITUL AFECTIV:

Virtualul naste false apropieri, contacte false, instrainare, lipsa de afectiune autentica. Capabila de a facilita contactul veritabil intre oameni este doar realitatea. Acestei convingeri mitologice ii pot opune din start un argument simplu si empiric: pot numara mai multi "oameni" de care m-am apropiat si pe care i-am intuit la nivelul cel mai profund al umanitatii lor printre personajele din carti sau cele de film decat printre oamenii reali. Si asta fara sa "fug din realitate" sau fara sa-mi pierd luciditatea. Gregor Samsa, Leopold Bloom sau Mircea (care fiind totusi al lui Cartarescu, nu este Mircea Cartarescu) sunt efectiv si literal mai "reali" decat, sa spunem, vecinul meu de la 4 ("he unexists", cum ar spune Orwell). Daca as fi putin mai teoretic (m-am dedat delirului teoriei in toata aceasta postare, stiu...) as spune ca "lupta/infruntarea", "polemos" cum ii spuneau grecii este "mai" fundamentala decat apropierea. Ca sa fiu pretios pana la capat, as spune ca apropierea este un mod al dezbinarii. Iar infruntarea dintre oameni, infruntarea continua in care imi asez, uneori sfidator, alteori tandru, identitatea mea plurala si ciuruita in fata "celuilalt" este "adevarul" legaturilor dintre oameni. Iar acest polemos exista peste tot, impletit sinuos cu atractia: intr-un zambet, intr-o strangere de mana, in pat, la mii de kilometri distanta sau in retea.

Acestea sunt, cred, miturile fundamentale din perspectiva carora se tine astazi discursul continuu, murmurat si anonim prin care "realitatea virtualului" este pusa sub chingile normalizatoare. Fie ca aceste chingi apartin discursului psihiatriei, moralei sau pur si simplu discursului media.
In postul urmator, ultimul din seria "I have a Facebook account", voi incerca sa sugerez cateva repere pentru o gandire pozitiva a virtualului.

I have a Facebook account (I) I`m not afraid to use it !

"Tout est devenu virtuel sauf, une fois encore le rapport de classe, les pôles de la richesse et de la pauvreté... Facebook est fait pour l'oublier ou du moins le masquer, avec aussi celui de la solitude.. "
Claude Karnoouh - Facebook comment



In timp ce fenomenul www a luat o amploare (sociologic previzibila, as spune) epica, in timp ce junii, coptii, ba chiar si senectii navigheaza gratios pe crestele facebook-mess-yahoomail -ului, incercarile serioase de a intelege natura fenomenului lipsesc. Acolo unde exista incercari de a intelege, discursul, atunci cand nu este cliseizat si facil, utilizeaza un imaginar mitologic inca nedestelenit. Analizele lui Baudrillard sau Virilio sunt inca inaccesibile publicului (si cand spun public, nu ma refer in primul rand la utilizatorul vesel si mediu de internet care foloseste mediul virtual fara sa se intrebe cum functioneaza, ci la psihologii/sociologii/filosofii etc virtualului) iar incercarea de adapta discursul clasic al umanismului la fenomenul net naste false intelegeri si proaste iluminari. Nu ma pierd in digresiuni sterile, ci voi pleca de la un articol pe care-l consider simptomatic pentru felul necritic, alarmist si fals-stiintific in care este abordat subiectul. Ca o ironie, linkul l-am gasit pe Facebook.
Articolul intreg aici.
De la inceput, aflam ca "Pentru mulţi tineri, reţeaua de socializare Facebook a devenit o problemă serioasă în momentul în care „şi-au mutat" întreaga viaţă în mediul virtual. Psihoterapeuţii susţin că este vorba despre o dependenţă care poate distruge viaţa reală a individului."
Binomul virtual-real nu poate fi folosit pur si simplu asa. Sugerand ca viata reala (real life) trebuie opusa unui fel de viata falsa (fake-life) care ar fi reprezentata de mediul virtual. Mediul virtual este generator de emotii, experiente, comunicare intr-un fel (este adevarat, alt fel) cu nimic mai putin "autentic" decat cel "real". De altfel, de la Nietzsche incoace, trecand prin Heidegger, Deleuze, Einstein, Max Planck sau Woody Allen, conceptul de "realitate" s-a tot inmuiat devenind nimic mai mult decat un jalon teoretic. Nu vreau sa sugerez ca fictiunea a luat locul realitatii ci ca insusi conceptul de realitate a devenit atat de sintetic si de eterogen incat poate suporta atat fictiunea cat si virtualul.
"Această reţea de socializare permite o formă de comunicare neîntreruptă, pe când e-mail-ul, spre exemplu, e limitat. De aici şi senzaţia utilizatorului că, în măsura în care nu intră frecvent pe contul său de Facebook, pierde firul şi asta îl frustrează. De asemenea, îi dă utilizatorului iluzia apropierii, proximităţii. Astea ar fi avantajele, în opinia pasionaţilor. Tot ei îi văd şi punctele slabe. Faptul că nu permite o ierarhizare a informaţiei, nu poţi discerne ce e adevărat sau nu, iar specialiştii identifică drept un posibil efect al utilizării frecvente şi scăderea capacităţii de concentrare. Altfel spus, setat la ritmul cu care se succed postările pe Facebook, te infantilizezi în viaţa reală."
Care dintre aceste caracteristici nu apartin si "realitatii" in sensul ei tare? Comunicarea neintrerupta - continuitatea - iluzia proximitatii - imposibilitatea de a ierarhiza informatia in lipsa unor repere axiologice si epistemologice sigure - scaderea capacitatii de concentrare sunt constante ale vietii fiecaruia dintre noi, cu Facebook sau fara, cu net sau fara. De unde devine inca o data evident caracterul fabricat si facil al binomului virtual-real pe care este operata intreaga critica.
Articolul gloseaza voios in continuare balacindu-se in aceeasi negura necritica.
" Psihoterapeutul Cristiana Haica explică însă că, dacă ai foarte mulţi prieteni pe Facebook, acest fapt nu te va face un mai bun comunicator, ci, cel mult, un abil „controlor de trafic" al mesajelor virtuale, iar dacă eşti foarte dedicat acestui mod de a relaţiona, este clar că nu mai ai timp pentru comunicarea „face to face" şi vei deveni din ce în ce mai incapabil de a menţine o relaţie în lumea reală. „Regulile sunt foarte diferite în cele două lumi, iar creşterea abilităţilor de comunicare şi a frecvenţei de relaţionare în una dintre ele face ca relaţionarea în cealaltă să fie proporţional mai mică." Psihoterapeutul mai susţine că dependenţa de internet, inclusiv cea de Facebook, se tratează ca orice adicţie, dar este foarte dificil deoarece sevrajul este destul de greu de tolerat."
Mostra tipica de prostie nostalgica. De ce este comunicarea face-to-face preferabila? Sunt absolut convins ca nu veti gasi nici macar un singur argument convingator. Poate e de luat in calcul fie si pentru o clipa ca "prezenta" face-to-face" este doar un alt fel de prezenta in raport cu cea pluriforma si proteica a retelei.
Evident, din orice articol care se respecta, nu poate lipsi psihologul, falsul epistemolog.
"Hilary Betts este unul dintre terapeuţii din Marea Britanie care tratează cazuri de dependenţă de internet, inclusiv de Facebook, în cadrul clinicii The Priory Group. Betts consideră că utilizarea excesivă a Facebook-ului poate duce la izolare, degradarea relaţiilor de familie, distrugerea carierei şi chiar la ruinare financiară."
Sa zicem ca ar fi asa. Presupune asta ca frecventarea retelei este in sine o forma de dependenta? Psihologia elementara a afectivitatii ne invata ca orice pasiune (fie si de gen hobby) este pasibila de a se degrada si de a deveni obsesie si a genera comportamente compulsive. Daca aplicam grile atat de stupid inguste atunci va trebui sa ne recunoastem in curand compulsia in ceea ce priveste lectura sau muzica buna. Nu am rabdarea de a trece in revista toate alarmele madamei psihiatru. Dar personal consider ca mediul virtual nu e in sine cu nimic mai generator de patologie psihica decat cel real (folosesc opozitia virtual-real incercand sa lupt pe limba adversarului, intrucat pentru mine binomul nu are sens).
Nedeclarata nicaieri (poate si din lipsa de cultura filosofica minimala a opinentilor) dar presupusa peste tot este si teza mitologica a unei identitati reale, "fara masca", ca opusa "falsei identitati" a navigatorului. Nimic mai necritic si mai greu de sustinut decat aceasta teza (atat de draga, totusi, simtului comun). Eu nu pot vedea sub conceptul "identitatii" altceva decat cristalul cu o mie de fete, aleph-ul lui Borges, nenumaratele perspective (imposibil de totalizat) care ne "scriu" zi de zi. Iar, din aceasta perspectiva, mediul virtual nu ne multiplica si nu ne falsifica mai mult decat cel real. Realitatea e la fel de speculara ca si virtualul. In spatele mastilor nu sunt decat mastile for ever and ever.
O alta teza mitologica, implicata dar nerostita este aceea a superioritatii axiologice a "naturii" in raport cu artificialul fals al virtualului. (Nu ma pot abtine si va dau copy/paste la unul dintre comentariile articolului, simptomatic pentru acest tip de nostalgie blegoasa: "au reusit sa izoleze indivizii, mai usor de manipulat. aceasta nu este socializare. Au reusit sa distruga familia, sa creeze indivizi care nu-si asuma responsabilitati. Iesiti afara in natura dragilor... un rasarit sau un apus de soare, o adiere de vant, mirosul ierbii sau al balegarului, viata reala cu bucuriile si primejdiile ..."). Inainte sa dati din cap aprobator balacindu-va in amintirea ultimei escapade la padure - cu mici de la Billa, cu tranzistor, cu mini-tv si cu gps, of course - intrebati-va cat de cultural/artificial/conventional etc este conceptul insusi de "natura". Naturalul opus conventiei este o fantasma inradacinata in mitologiile lui Platon dar la care ar fi trebuit sa renuntam macar de la Ferdinand de Saussure incoace.
Pentru ca vreau sa fac pe plac si prietenilor carora le plac concluziile, am sa formulez my point astfel incat sa-mi arunc o punte si catre urmatoarea postare. Este nevoie de o alta gandire pentru a gandi virtualul, este nevoie de o gandire in acelasi timp fluida si critica care, vorba lui Heidegger, sa lase sa vorbeasca virtualul insusi. O astfel de gandire este posibila ba chiar practicata acolo unde limbajul shrink nu s-a combinat inca cu ignoranta conceptuala completa. Jaloanele si cadrul acestei gandiri vor fi aproximate in postarea urmatoare.

A fi sau a nu "fii"...

M-am nascut intr-o casa cu multe carti. In care se citea mult. Desi ai mei erau oameni simpli, fara facultate - tata fost sportiv resapat in "maestru" mecanic iar mama asistenta de farmacie - de cand ii stiu traiesc intr-o familiaritate tandra cu cartile pe care le citeau/citesc cu patima, le sterg de praf periodic cu touche-ul mangaierii. Continuu sa cred (asa cum continuu sa scriu "eu continuu" in ciuda DOOM-ului) ca aceasta familiaritate dragastoasa cu cartile este parte esentiala a educatiei oricarui copil. As putea sa va spun cum ma jucam cu cartile pe covor sau cum am invatat pe de rost "Joc secund" fara sa pricep aproape nicio vorba doar ca sa pot spune de sarbatori un plugusor mai smecher. As putea sa va povestesc cum, adolescent fiind, pierdeam zile intregi cu tata facand rebus, cu febra 40 si insomnii pentru ca nu gaseam solutia corecta din cate-un careu nabadaios (apropos, ia incercati sa gasiti solutia la Muiere nedorita in casa (din 7 litere)). Nu vreau sa va povestesc toate astea pentru ca nu intentionez o postare tandra si (horribile dictu!) nostalgica. Ci mai degraba una indignata si scarbita. Desi stiu ca probabil scarba asta nu va ajunge la cine trebuie.
Prieten fiind de mic cu cuvintele (imaginati-va ce sonoritati de incantatie magica pot avea in creierul unui copil de nici zece ani... "Nadir latent, poetul ridica insumarea/ De harfe rasfirate ce-n zbor invers le pierzi..."), le-am simtit vii, carnale, senzuale, imbufnate sau vesele, tamaduitoare sau dure. Am invatat sa le tratez cu respect, sa ma feresc de a le face rau aproape cu aceeasi grija pe care as fi purtat-o unor copii sau unor fiinte dragi. De aceea poate ca, ori de cate ori faceam o greseala de gramatica, simteam imediat rusine si jena fata de propria fiinta ca si cum siluirea unui cuvant sau a unei reguli de gramatica presupunea injosirea si descalificarea propriei mele persoane. Din fericire, n-am avut multe astfel de momente in viata (mai frecvent mi se intampla de cand sunt profesor, dupa mii de lucrari agramate citite, sa mai sun cate un prieten si sa-l intreb, stupefiat de propria-mi ignoranta, cum se scrie aia sau ailalta). A venit revolutia, cartile copilariei au fost inlocuite de laptopuri, plasme, animatii 3D, i-poduri. Inca unul din majorele handicapuri sufletesti ale tinerei generatii, dureros de inconstienta de minunile de care este privata. Mass-media s-au inmultit, vorbaraia e multa, uzul limbii s-a democratizat. Mult discurs, e normal sa se mai faca cate o eroare de gramatica, mi-am zis. Luandu-mi in serios meseria de profesor (nu indraznesc sa spun job, joburi sunt alea de la bussines analyst in sus), am alocat continente de rabdare elevilor mei, invatandu-i pe cat mi-a stat in putinta sa se descurce in universul haotic al cratimelor. Desi asta nu era in fisa postului. Cand am vazut aceleasi erori in titrajele filmelor, mi-am zis ca nu e normal dar ca nu e inca ingrijorator. Traducatorii aceia sunt in fond doar pr-specialists, nu filologi. Ce SNSPA-ul meu? Cand, de vreo 6 luni incoace, am inceput sa gasesc porcarii si in texte de literatura universala aparute la edituri prestigioase, am realizat ca situatia e mai grava decat pare. Ca eu si prietenii mei, cu copilariile fascinate de Winnetou sau Jules Verne, care spun inca"sa fii" si nu "sa fi", "a fi" si nu "a fii", "sa stii" si nu "sa sti" am reusit sa ajungem o minoritate cu mai putine drepturi decat tinutul secuiesc (daca tot veni vorba, incep sa suspectez ca in ceea ce priveste "i"-urile de la sfarsitul cuvintelor este probabil vorba de o problema neurologica, o conexiune pe invers din motiv de Cernobil... altfel, cum sa pui absolut de fiecare data un "i" acolo unde trebuie doi - de exemplu, "sa sti" si sa pui doi acolo unde trebuie unul - de exemplu, "a fii-. Si sa nu credeti ca sunt "decat scapari" cum ar spune mai toata lumea intrata in Europa pe ruta Craiova-Rosiori de Vede - Bucuresti. Sunt malformatii intelectuale la fel de hidoase ca o mana ciunga sau un bot de iepure. Si ce e cel mai revoltator e ca ele nu mai supara pe nimeni. Nici pe cei care le poarta, nici pe cei care le suporta. Ele nu mai sunt resimtite ca injositoare sau maligne. Sunt accidente benigne, intamplatoare si superficiale... Ca alunitele... Nu-mi fac iluzii. Agramatismul va prolifera altauri de celelalte forme de tampenie ascunse sub masca emanciparii tehnologice si nu numai. Dar eu in timpul asta, cu aerul meu usor anacronic, voi continua sa mizez pe cuvinte, sa le abordez cu dragoste acolo unde sunt, inghesuite ca soldatii intre copertile cartilor. Voi continua sa citesc in parc si sa prefer, in 90% din situatii, cartea televizorului. Si apropo de citit in parc. Azi am citit vreo ora in Gradina Publica incercand sa inving caldura cu o sticla de Fanta alaturi. Pe care scria... "Trimite codul din interiorul dopului si poti castiga vouchere in valoare de 500 de lei zilnic pentru bebelusul tau. FII o mamica fericita!" Le-am ascultat sfatul. Sunt fericit.

Insuportabila usuratate a nostalgiei

Aristotel spunea ca este suficient sa cunosti bine un particular pentru a intelege universalul. Cunoaste bine un om si va fi clar ce numim indeobste umanitate. Tot astfel, luati un semn al vremii si veti putea recrea lumea care ii serveste drept fundal. "Semnul" meu se leaga de un foarte recent publicat sondaj de opinie care arata ca aproximativ 40% dintre romani (cam 50% la sat, cam 32% la oras) il regreta pe Ceausescu si ar vrea inapoi vremile alea. Personal, m-am saturat de rahatul asta si as vrea sa nu mai aud niciodata discutia despre nostalgie. Cred cu tarie ca nostalgicul este o specie deranjanta de intarziat (dupa caz, emotional, intelectual sau social-politic). Ca orice specie, si aceea de nostalgic ascunde diferite varietati. Exista nostalgici in varsta (sa le spunem nostalgici-ontologici), cei care au locuit o viata intreaga o lume si care acum ii plang de dor pentru ca sunt prea batrani sau/si prea fricosi pentru a locui o alta. Ei nu regreta un regim ci un univers, ale carui reguli le cunosteau si pe care le imblanzisera cumva, in absurdul lor. Ei sunt o marturie vie a faptului ca fiinta umana, desi are ontologic o anumita plasticitate, nu poate fi transbordata indefinit dintr-o lume intr-alta. Vi-l amintiti pe batranul acela din Shawshank Redemption care nu mai poate trai in libertate dupa o viata in puscarie? Pe undeva, aceasta specie de nostalgic are o justificare inscrisa profund in chiar natura umana.
Exista apoi nostalgicii care-si confunda nostalgiile. Cei care nu resimt nostalgie dupa lumea comunista, dupa aberatiile si monstruozitatile ei, ci mai degraba dupa zorii propriei lor fiinte. Ei se imbata pur si simplu de parfumul timpului, de melancolia curgerii, de delirul lui panta rhei. Pe ei, nostalgia ii duce inapoi printre blocurile fara curent unde s-au sarutat prima data, la coada de la paine unde si-au cunoscut viitoare sotie sau prima iubire oferindu-i tandru un colt de cartela. E ceva duios si profund adevarat in toate acestea dar nu cat sa justifice un regim structuralmente criminal. (Din acest tip de traire, Cartarescu extrage substanta lumii din "Orbitor I" sau "Nostalgia", carti de care raman profund legat in ciuda faptului ca a devenit oarecum trendy sa-l balacarim pe Cartarescu in buna traditie romaneasca a cacatului-pe-valori).
Exista apoi nostalgicii-imitatori, cei care-si declara nostalgia dupa niste vremuri pe care fie nu le-au trait decat la varste prenubile fie nu le-au inteles. De fapt, ei sunt incapabili de nostalgie veritabila. Sunt, simplu spus, imbecilii siluitori ai logicii care cred, cu un sofism pe cat de banal pe atat de raspandit ca daca acum este rau inseamna ca atunci era bine. Exista apoi lichelele. Vadimii, securistii, lingaii regimului. Nu s-au dezis niciodata de atasamentul lor la lumea terorii. Reprezinta specia cea mai dezagreabila dar pe undeva si cea mai fidela propriei putreziciuni.
Nu stiu daca am alcatuit o lista exhaustiva. Probabil ca nu dar nici nu-mi propun. Nu pot insa sa nu ma intreb care este aluatul comun al oamenilor acestora intre care daca pui plus obtii aproape jumatate din populatia Romaniei. Pe ce se bazeaza apartenenta lor la aceeasi specie? Cred ca pot raspunde, fara sa-mi ascund sau sa-mi inabus indignarea: pe putinatatea si suficienta propriei fiinte, incapacitatea minima de a empatiza cu oamenii aceia demni care au refuzat sa pactizeze cu calaii (de la Lucian Blaga pana la Gheorghe Ursu si Elisabeta Rizea), ura sau dispretul fata de puritate, incapacitatea de a intelege logica de mecanism kafkian al oricarui totalitarism, aversiunea fata de gandire si/sau libertate. Ceea ce este cu adevarat grav insa este ca azi, la douazeci si ceva de ani de la Revolutia din 1989, statul roman continua sa fie, la nivelul aproape al tuturor sistemelor sale publice, acelasi stat comunistoid falimentar iar populatia Romaniei, incapabila sa se constituie intr-o societate civila veritabila, seamana ca nivel al culturii si intelegerii civice cu populatiile central-sud-americane sau ex-sovietice.
Si mai grav este insa ca situatia se va perpetua indefinit pentru ca nu exista nici sistem de educatie, nici repere, nici oameni de valoare, nici modele autentice, nici personalitati care sa respire firesc caracterul si demnitatea. Si atunci, nu va mai uitati stramb la mine cand nu deschid televizorul cu zielele sau cand ma retrag in cate o carte de filosofie de acum 3000 de ani. N-o fac pentru ca sunt elitist, fanfaron sau evazionist. Ci pentru ca mi-e rusine. Si de Blaga, si de Ursu si de Elisabeta Rizea. Si de Ierunca si de Lovinescu. Si de Paul Goma si de Mircea Dinescu. Si de Norman Manea si de Doina Cornea. De naivitatea si inutilul luptei lor. De mine si de noi toti. De incapacitatea noastra de a face ceva.

La momentul cand scriu aceste randuri, o respectata personalitate a luptei anti-totalitare si un important promotor al valorilor europene se afla in greva foamei pentru a protesta impotriva modului abuziv, ilegal si in rasparul valorilor competitiei si lucrativitatii in care se fac restructurarile de personal din institutiile publice de cultura. (Detalii aici)
Un protest radical in numele demnitatii si bunului-simt? In Romania de azi? Aproape ca devin nostalgic...

Cronica unei morti comentate (sau incercare de analiza fenomenologica cu degajare de tipuri umane morbide)

In memoria bunului simt

Am avut mereu oroare in fata mortilor publice. A mortilor publice ale persoanelor publice. Multi s-au dus si n–am suflat o vorba. Nici aici si nici din gura. Pe unii i-am iubit si-i simteam mai intimi decat pe majoritatea rudelor (il amintesc doar pe Gheorghe Dinica). Dar n-am spus nimic pentru ca am oroare de exhibarea trairilor mele vizavi de morti. Care nu stiu daca sunt neaparat mai autentice decat ale altora. Dar, asa cum copil fiind, nu mancam ore intregi la scoala pentru ca mi se parea impudic un asemenea gest (nu va temeti, m-a invins intre timp Zeitgeist-ul lui Mac Donald`s, mai infulec cateodata cate o plescavita sau un hamburger la colt (un colt generic)… dar nu de la Mac, macar asa sa protestez si eu…), la fel, refuz sistematic sa iau parte la jalania nationala, ori de cate ori o persoana publica (uneori se intampla sa fie chiar o personalitate) se duce. Chiar daca ea ocupa un micron patrat din reteaua mea neuronala care adaposteste memoria afectiva. Cum se intampla in cazul de fata. Ca la orice copil care a crescut cu Electrocordurile in casa. Desi pe Madalina am ascultat-o doar pe caseta sau la radio. Asadar, n-am sa inmultesc vocile bocetului national. Fie si pentru ca fac parte dintr-un popor care investeste mai mult in biserici unde sinucigasii nu pot avea parte de slujbe de inmormantare decat in centre anti-drog sau de diagnosticare si tratament a bolilor psihice. Dintr-un popor care-si traieste doliile publice zgomotos si penibil. In schimb, ma gandesc ca ar fi interesanta o deztelenire fenomenologica (jucausa dar trista) a principalelor tipuri de oameni care roiesc de regula in jurul cadavrelor publice. Ca niste muste. De remarcat ca un singur individ poate apartine simultan mai multor categorii:

1. Afectatul cliseizat – are o afectivitate primara, violenta si bruta pe care n-o poate exprima decat in formule sablon: “Pacat! Doamne fereste!”, “Era baiat/fata tanar/a, ce-o fi pe parintii aia”… etc Sunt cei mai multi, reprezinta cumva vocea maselor si este, de regula, expresia sintetica a nivelului de inteligenta emotionala si lingvistica a unui popor.
2. Jurnalistul (de remarcat ca nu trebuie sa fii jurnalist de profesie pentru a intruchipa aceasta masca. Este cel pasionat sa gaseasca amanunte care scapa privirii distrate a ochiului public. Arata dezinteres cand moartea nu are ceva spectaculos si/sau senzational.
3. Judecatorul – emite judecati morale asupra persoanei in cauza. Exista doua tipuri: a) judecatorul intransigent (“Este incalificabil ca s-a sinucis!” ) si b) judecatorul cu fata umana (“Este foarte rau ca s-a sinucis dar cine stie ce era in sufletul ei…”)
4. Barfitorul de scara – fericit ca astfel de morti ii dau ocazia sa transforme intreaga tara/lume in scara lui de bloc. Este privitorul tip al OTV, plesiristul imund al gunoaielor, scotocitorul in cacat, cel ce va savura orice mizerie din viata mortului.
5. Epistemologul – cel care gaseste intotdeauna explicatii complexe mixand domenii diverse, de la politologie damboviteana pana la occultism mama-omidaic. Stie de toate, intelege totul. Are un singur complex. De superioritate
6. Mondenul – pe undeva, cel mai cinstit dintre toti. N-are niciun interes decat cel pe care i-l starneste oricare alt eveniment public.
7. Intimul – cel care l-a cunoscut pe defunct, fie si numai 10 minute pe o terasa, la Mamaia, in `82. Crede ca asta-i confera cumva superioritate si autoritate. Se simte dator sa fie mai indurerat decat ceilalti si are o privire atotcuprinzatoare si sapienta.

Ma opresc aici. Aceasta mascara (procesiune a mastilor) poate continua o vreme. Nu-mi asum rolul celui care nu are nicio masca. Stim de la Nietzsche ca sub fiecare masca este intotdeauna alta masca si ca nimeni nu scapa delirului facies-urilor. Dar, trebuie stiut ca jocul mastilor nu e simplu. Ca, jucat bine presupune inteligenta si rafinament. Si ca din aceeasi radacina vin mascarada sau mascarici. Ca jocul rolurilor nu exclude bunul simt, discretia si demnitatea.

Ma opresc aici. Dau save. Save their souls. Postez cu inima indoita, in timp ce in casti Pink Floyd canta (absolut intamplator):

So, so you think you can tell

Heaven form hell

Blue skies from pain?”

Mantuirea neamului si catedrala ei...

Toata viata am incercat sa am pareri nuantate si in acord cu realitatea despre oricare ar fi fost subiectele asupra carora am gandit. Am incercat sa evit cliseele, gandirea de-a gata, ceea ce fusese mestecat deja. Dar in privinta BOR am avut mereu pareri ne-nuantate. Nu vreau nuante cand gandesc/vorbesc despre o institutie care a folosit mereu gandirea piezisa si incarcata pentru a-si justifica aberatiile. Despre institutia BOR cred pur si simplu ca este un mecanism depasit care, ca orice leviatan, a ajuns sa fie rupt de realitate, sa-si propage si sa-si auto-justifice mecanismele de putere si in genere sa nu fie preocupat decat sa-si asigure propria perpetuare. BOR este, dupa parerea mea lipsita de implicare reala in viata societatii, putandu-i-se in parte reprosa starea dezastruoasa a coeziunii sociale in Romania si a societatii civile in general. Cred ca BOR este lipsita de reflexe sociale corecte. Cred ca BOR nu mai spune nimic generatiei tinere. Cred ca BOR nu mai are credibilitate in randul tinerilor pentru ca "se spala pe maini" ori de cate ori poate, pentru ca practica exclusiv politica gunoiului sub pres, pentru ca se implica politic, pentru ca speculeaza economic ignoranta, pentru ca este dictatoriala, pentru ca nu incurajeaza gandirea originala si verticalitatea morala, pentru ca este formalista si invechita. Poate ca nicaieri nu se vad mai bine toate aceste racile decat in proiectul construirii unei Catedrale a Mantuirii Neamului (care daca ar fi sa iau de bune informatiile care circula pe net, neverificate, ce-i drept, ar ajunge undeva la 400 de milioane de euro). E adevarat ca banii vor veni de la credinciosi dar amintiti-mi un singur proiect de asemenea amploare condus de BOR care sa vizeze o problema sociala sau economica reala. Acest proiect inutil, megaloman, lipsit de justificare istorica, teologica sau arhitecturala este, din 2007 pana acum, singura preocupare pe bune a BOR. Culmea ironiei care marcheaza linia aceea inefabila dintre comic si tragic e ca, in mijlocul inundatiilor fara precedent din Moldova, BOR vorbeste pe sit-ul oficial al catedralei (da, da, exista asa ceva... aici) despre "pericolul inundatiilor" referindu-se (pe bune!) la pericolul de a nu avea o hidroizolatie buna la constructie!!! Daca vreti sa trecem direct in absurd, sa va mai spun ca firma care va executa lucrarea se numeste S.C. Vanel Exim SRL Bacau. Ca este aceeasi firma care i-a facut hidroizolatia lui Adrian Nastase in Zambaccian. Ca Nastase avertizeaza BOR ca mesterii nu-s seriosi si ca lui ii ploua in casa. Ca BOR considera suspect faptul ca avertizarea lui Nastase vine dupa castigarea licitatiei de catre Vanel Exim aia. Si ca "Patriarhia Română mulţumeşte domnului Adrian Năstase pentru avertizarea făcută în legătură cu necesitatea supravegherii atente atât a lucrărilor de proiectare, cât şi a celor de execuţie la Catedrala Mântuirii Neamului."
Credo quia absurdum!

"O dupa-amiaza anosta"

Asa se numeste una dintre prozele scurte cuprinse in volumul lui Bohumil Hrabal, Minunea noastra cea de toate zilele (editura Paralela 45, Pitesti, 2004). Nu va speriati, n-am sa fac una din recenziile alea plictistoare si entuziaste care ma apuca din cand in cand si care va plictisesc pe voi. Dar tin sa v-o povestesc pe scurt. Actiunea este plasata intr-o carciuma pragheza (nici centru, nici periferie, ca la Hrabal), in care se aduna microbistii de fotbal (exista si alt tip?) aflati in drum spre stadion, unde se comenteaza si se retraiesc meciurile trecute sau se traiesc cele actuale. Este zi mare: Sparta lupta sa ramana in prima divizie (eu mi-am imaginat mereu ca Sparta Praga e un fel de Steaua a noastra dar bag seama ca la cehi si "stelele" pot retrograda)... microbistii sunt deja adunati in taverna lui mos Jupa... unii vor bea "una mica" si vor purcede spre stadion, altii vor ramane acolo, imobili, nostalgici si vorbareti ca intr-un tinut mitic. La un moment dat, un tanar bizar, cu un pulover superb, greu (cum numai o mama sau o fata indragostita lulea ar fi putut croseta, remarca in treacat unul dintre personaje) va intra tinanand in mana o carte. Va comanda 30 de tigari (de ce exact 30?) si o halba de bere (pana in final vor fi 6 sau 7) si va incepe sa citeasca, complet insensibil la ce se intampla in jurul lui. La inceput nu e luat in seama, oamenii sunt infierbantati de apropierea meciului. Discutiile se leaga, amintirile curg in acea infruntare tandra care-i insufleteste mereu pe microbistii veritabili: "Priceputii in fotbal pretind ca la Real Club ar fi putut sa joace numai Bican, cand era in culmea gloriei..."... "Da` de unde, se ratoi oaspetele... Bican nu-i un centru atacant constructiv..." samd Iar tanarul nostru citeste. E complet absorbit in carte, band bere si fumand incontinuu, fara a fi inert. Rade, se enerveaza, plange, mormaie dar numai in carte. Si (oroarea ororilor!) nu da nicio atentie discutiilor despre fotbal. E peceput ca un strain si nu face nimic ca sa-si menajeze colegii de crasma. La inceput atrage admonestari dizolvate in generalitatea observatiilor despre "tineretul din ziua de azi". Apoi atacurile devin personale: lectorul nostru e facut derbedeu, nesimtit, vacar etc Tot fara sa reactioneze. Mai mult, nu-si intrerupe lectura nici pentru a face pipi, nici pentru a da bacsis. Bacsis care nu este primit de carciumar ("Poftim restul ca eu nu vreau sa am de-a face cu politia criminala") si cu care arogantul cititor isi aprinde o ultima tigara (da, da, da foc hartiei de trei coroane si isi aprinde tigara cu ea, gest de suprema sfidare...). Berile se termina si ele, tanarul imbracat in puloverul cu dragoste paraseste carciuma iar microbistii incep sa apara dinspre stadion.
Dupa o astfel de povestire e pacat sa tragi concluzii (sa nu uitam nicicand avertismentul lui Flaubert ca numai prostii vor sa traga mereu concluzii) sau sa dai interpretari. Sunt convins ca cititorii mei adolescenti nu vor intelege nimic din metaforele dizidente ale scriitorului praghez de dupa cortina de fier. Sunt convins ca oamenii activi care-mi citesc blogul se vor plictisi. Si, cu toate astea, nu m-am putut abtine sa incerc sa va redau aceasta bula nostalgica care e o fereastra spre copilaria mea, scrisa deopotriva de fotbal, de carti si de comunisti. De cand eram copil, pana tarziu in adolescenta, imi placea sa privesc ferestrele blocurilor luminate in intuneric, in departare si sa ma umplu de nostagia grea a acelor vieti care se duceau acolo, care imi erau complet straine si inaccesibile. Proza lui Hrabal este presarata cu asemenea ferestre spre trecutul meu, spre cel care eram atunci si nu voi mai fi niciodata.
Va intrebati daca s-a salvat Sparta de la retrogradare? Va las sa gasiti raspunsul in ironia grea a acestei replici:
"- Toti unsprezece la mina! Toti, fara mila"

Puzzle de vara...

Mai multe franturi de ganduri imi suna in cap in ultimele zile, unele chiar cu o stridenta enervanta. Oricare dintre ele s-ar fi putut dezvolta intr-un post dar n-am vrut sa renunt la niciunul, asa ca am sa le asez unul sub altul si daca exista vreo legatura intre ele, gasiti-o, daca nu, creati-o...

Curajul de a fi normal...
Intr-o realitate romaneasca stupefianta care seamana tot mai mult cu o combinatie de teatru absurd, pisica alba -pisica neagra", "jmekereala", manele, gunoi si jeepuri, curve si ministri exista inca oameni care-si fac treaba, care-si duc ideile pana la capat, care nu incearca mereu calea simpla a smecheriei. Am vazut asta la elevi de-ai mei (elevi care scriu proiecte, care vor sa "miste lumea fie si cu un milimetru", cum zice un prieten, care se ajuta unii pe altii, pe bune si fara rahaturi de dedesubt...). Nu, nu sunt toti niste minunati dar au inca reflexe bune. Mi-am dat seama ca a fi normal nu mai este, in Romania, doar un lucru demn de lauda. A devenit o proba de curaj de-a dreptul. Iar eu ii asigur ca exista si ceilalti. Cei care ii vor admira pentru asta.

Zodiar...
E clubul lui Bogdan Voicu, pe care l-am descoperit de vreo doua luni. Pe club sau pe Bogdan. E la fel de valabil. Clubul unde chiar se aude muzica buna, care a devenit un fel de acasa pentru mana aia de oameni care chiar flamanzeam dupa asa ceva, care chiar voiam un loc cu racoare si staif (nu zic verdeata ca sa nu ma inteleaga gresit copiii care ma citesc...). Estimez ca, in cateva luni, vor renunta pe cale naturala sa mai vina si cei cativa neaveniti care "attendeaza" ca sa ramana in "cream-ul" monden al Galatiului si care n-au nicio treaba cu Weinberger, Kumm sau Mike Godoroja... Si atunci, chiar vom fi numai intre noi...

"Nu-i vina lui..."
Azi l-am vazut pe mos Ion Iliescu, incercand sa-si lanseze un volum la Bookfest. De ce dracu` scrie Iliescu si daca l-a citit vreodata altcineva decat Securitatea sau doamna Nina e o intrebare valida dar nu e aici locul pentru ea. La un moment dat, un tanar din audience i-a aruncat, hotarat si congestionat: "dumneata ar trebui sa stai la puscarie, nu sa lansezi carti...". Imediat, mana de nostalgici tristi care-i ling orgoliile lui nea Nelu pe la evenimente(doar pentru ca nea Nelu e "the next thing" dupa Ceausescu care e adevaratul lor idol) a sarit, bolsevic, la gatul nefericitului revoltat: "unde erai tu, ma, acum 20 de ani?"... Dar, cu adevarat stupefianta a fost reactia lui nea Nelu insusi: "nu-i vina lui, cineva ii pune sa faca asta...". Cata trista incremenire in proiect intr-o singura propozitie... Nea Nelu nu poate intelege, nici acum, la atatea decenii de cand se straduieste sa priceapa dracu` ce-i si cu democratia asta, ca poti gandi asa si fara sa fi fost in prealabil corupt de "agenturili straine"... Crunta si iritarea lui nea Nelu ca romanii nu uita naibii o data porcariile de la revolutie si mineriade. Il asigur ca multi gandesc ca interpelatorul lui de azi si il asigur si ca, din pozitia mea de profesor, atat cat voi fi, voi face tot ce voi putea ca lucrurile astea sa nu fie uitate...

Taran la concert... (sau "remarca adaugata mai tarziu despre compexele inutile si penibile de superioritate ale unor bucuresteni")

Aproape ca nu e data sa calatoresti in Bucuresti si sa nu fii considerat in gura mare "taran de la Galati" de domnii de la capitala, fie ca sunt taxime-tristi sau cocoane iesite la shopping (domnesc, of course) la Ikea (asa cum mi s-a intamplat azi in drum spre casa). Si enervant este faptul ca esti facut taran pentru ca respecti reguli, pentru ca semnalizezi si nu te bagi penibil cu partaitoarea tunata printre gropile si mizeria capitalei europene. In concluzie, suntem "decat" niste tarani, ca sa ma exprim ca pe Dorobanti. Nu m-as fi obosit sa scriu despre penibilul acestor ipochimene (care cred ca simplul fapt ca locuiesc in capitala le da by default o superioritate morala sau sociala) si care ne tin inca departe de lumea cu adevarat civilizata daca n-as fi vazut o stire pe portalul Realitatii TV care spunea ca, inainte de concert, Eric Clapton s-a relaxat vreo doua ore plimbandu-se prin Bucuresti. Atunci, m-a izbit: cati dintre bucurestenii cu complexe de superioritate l-ar fi recunoscut? cati dintre ei l-ar fi facut "taran" daca ar fi indraznit sa intarzie la semafor mai mult de o clipa dupe ce se va fi facut verde?

Remarc en passant ca a fost un concert pe care l-am trait cu fiecare celula a corpului desi Eric nu prea a vorbit cu noi si n-a cantat nici Tears in heaven, nici Wonderful tonight.

La plecare am trecut pe la Bookfest (daca esti in Bucuresti si preferi sa investesti in carti mai mult decat in Bamboo sau in Ikea, iti recomand standul Paralela 45, cu reduceri substantiale in special pe sectiunea de beletrisitica). Din fericire, nimeni nu m-a facut taran.

In rest, "caldura mare, monsher..."

Despre greva sau "opera de trei banuti"

Este necesar să învăţăm din nou în mod cinstit să privim în faţă realitatea că libertatea poate fi dobândită numai plătind un preţ şi trebuie să fim pregătiţi, ca indivizi, să facem serioase sacrificii materiale pentru a ne plăti libertatea. (Drumul către servitute, F.A. Hayek)

Recunosc, sunt o creatura mai stranie. Lucrez ca bugetar din pasiune dar am idei de dreapta, m-am inscris la liberali pentru ca imi placeau Mill, Rawls sau Nozick desi nu ma interesa cine conducea partidul cand am semnat adeziunea(acum vreo 7-8 ani) si nici n-am trecut pe acolo de ani verzi, incerc zilnic sa ma antrenez in gand intru luciditate, sa ma imunizez impotriva discursurilor emotionale, repetitive, indignate si cliseizate din cancelarii, incerc sa gandesc cand toata lumea declama, incerc sa aplic principii de economie lucrativa in lumea hartoagelor inutile etc Am folosit foarte mult verbul "incerc" pentru ca nu intotdeauna imi iese. Dar macar sunt bine intentionat. Cand asta e ceea ce faci, cea mai putin agreabila intalnire pe care o poti avea este aceea cu lider sindical hotarat (daca mai e si vreo "leoaica tanara" si care "transfera" in sensul psihanalitic atunci e chiar periculos) cu un tabel si un pix care te intreaba frontal: "semnezi pentru greva?" In ochi i se citesc deja, amestecate, speranta, convingerea, potentiala dezamagire, entuziasmul cheguevarian... Iar nodul gatlejului devine un nod gordian, respiratia ti se accelereaza spre sufocare si incerci sa te scuzi timid: "ma mai gandesc...". Aici, se instaleaza dezamagirea iar potopul de clisee tricotate special pentru momentul acesta incepe sa se reverse: "Atunci, ne meritam soarta... daca si tu, care... sa stii ca ma dezamagesti... nu ma asteptam din partea ta etc". Cei care cred ca liderii de sindicat sunt niste cinici vanduti puterii au dreptate doar in mica masura. Iar atunci cand cred ca cinicii sunt cei mai periculosi se inseala total. Lichelele sunt usor de reperat daca ti-ai antrenat simturile (inclusiv pe cel moral) si prin asta tinute oarecum la distanta. Cu adevarat periculosi sunt, ca mai peste tot si intotdeauna, "convinsii", indivizii aia incapabili sa se puna fie si pentru o secunda in mintea ta sau a oricui. De cealalta parte, Funeriu este alt ipochimen convins, alt sort de imbecil cu care dialogul este imposibil. Si daca nu v-ati plictisit sa vedeti ce rezulta cand se intalnesc "convinsii" din ambele parti, analizati isteriile de contact si din perspectiva mea. Cum totusi trebuia sa dau un raspuns iar optiunile erau "da" sau "nu", am incercat sa-mi schitez in cap tabelul cu "pro" si "contra" (grevei). Pe scurt... Ce motive am sa nu fac greva: cheltuielile bugetare chiar trebuie reduse pentru a nu ajunge la suprataxare si a nu ucide definitiv bruma de sector privat (evident exista si alte solutii - vezi si postul meu "Bancu` cu statuia" - dar ele necesita un guvern competent si responsabil ori nu e cazul si nici nu va fi prea curand); un al doilea motiv este legat de faptul ca pentru a forta guvernul (altul, cu acesta nu se pune problema) sa regandeasca designul reducerilor bugetare ar fi nevoie nu doar de sindicate si sindicalisti ci si de societate si de instincte civile, ceea ce iar nu e cazul. Exista si alte motive dar acestea sunt fundamentale. Nu vad niciun alt motiv pentru a declansa o greva generala in sistem in afara unuia moral: indiferent de ce ar spune toti fanii masurilor bocului, nu, nu este moral sa finantezi incompetenta, ticalosia si mediocritatea politica cu banii pensionarilor, nu este moral sa iei de la gura sugarilor pentru ca n-ai cum sa-i opresti pe hoti, pe frecatorii de ness si pe evazionisti, nu e moral sa-mi ceri acum sa mor de foame pentru ca n-ai avut curajul sa faci ceva, desi stiai, si atunci cand inca era campanie electorala... Prevad ca-mi veti replica ca e prost gust sentimentalismul asta si ca acum e nevoie de masuri dure si realiste? Rad deja in hohote. As accepta un guvern machiavellic fara cracnire. Dar vedeti in Boc un Machiavelli? Vedeti in carpelile astea scremute calcul si cinism politic? Eu unul, nu.
Revenind la dilema mea, ea s-ar putea reformula astfel: tehnic, nu avem de ce face greva. Moralmente, da. Si am semnat DA. Care va sa zica, sentimental pana la capat.
Vreti insa sa stiti ce e cu adevarat comic? Ca risc sa fiu singur. Cu mari eforturi, vom duce greva o zi. Apoi, ne vom intoarce la ore sub privirile ironice ale elevilor. De ce? SE PLATESTE BACUL!!! Anuntul a cazut ca un traznet peste sindicalistii indignati, peste luptatorii morali, peste cadrele didatice. "Se dau banuti pentru BAC!" Si pun pariu ca din "banuti" nu ne vom lua carti (de ce naiba profesorii nu zic mai niciodata "bani" dar zic frecvent banuti"? Oare pentru ca au trait mereu din maruntis?) ci "mizel". De foame, nea Funeriule, nu din grija pentru elevi, profesorimea se pune capra pentru niste "banuti". Iar intre flamanzi, o mana de naivi (iarasi ubicua senzatie de a fi prost), punem in balanta "tehnicul" si "moralul". Deranjant nu este fasul in care s-a transformat greva ci meschinul motivelor acestei renuntari. Muritori de foame si jalnici din cauza asta, nu mai putem pretinde nimic. Meritam sa ramanem singuri si sa ne numaram "banutii". Si sa ne bucuram ca nu mai suntem nici macar o farama demni. Pentru ca atunci am rezista cu greu tentatiei de a ne scuipa din cand in cand in ochi.

Vezi si articolul urmator:

Despre afisul "Vitei de vie" sau consideratii despre vigilenta morala...

Daca in orasul vostru ar canta in decurs de cateva zile (vreo 15...) Mike Godoroja & Blue Spirits, Kumm, E.M.I.L. sau Vita de Vie (in acelasi club, ceea ce este de toata lauda pentru Bogdan Voicu si al sau Club Zod!ar dar nu este esential pentru discutia noastra) si ati fi in postura mea (prof la un liceu cu pretentii, un liceu de arta, in care tricourile negre si cantatul la chitara erau candva traditie), nu-i asa ca ai vrea ca elevii tai sa afle de aceste concerte...? De aceea, m-am bucurat cand am vazut, pe rand, afise cu cei de mai sus pe geamurile liceului meu. Langa cele cu recitaluri de muzica clasica. Si nu mi s-a parut nimic deplasat in asta. Si am fost convins ca doar mi s-a parut atunci cand am constatat ca afisele dispar rapid. La cateva (zeci?) de minute dupa afisare. A disparut si Mike Godoroja (poate singurul om din Romania de azi care, impreuna cu baietii din Blue Spirits, poate reinvia muzica Led Zeppelin pentru prietenii adolescenti fara a deveni ridicol), au disparut si cei de la Kumm (o trupa absolut spectaculoasa si de bun gust, cu unul dintre cei mai buni suflatori de jazz ai Europei - si nu ma joc cu vorbele), au disparut (azi) si cei de la Vita de Vie - poate trupa cu cel mai mare impact asupra liceenilor din ultimii anii) samd Si atunci m-am convins ca nu mi se pare. Ca, din pacate, exista cineva foarte harnic in a indeparta aceste afise. Si, atunci, dintr-o curiozitate frustrata, m-am intrebat cum ar putea arata acest om. Si, facand cateva deductii, cateva analogii si niticaiva silogisme am ajuns la urmatorul portret robot: trebuie ca avem de-a face cu un profesor (elevii nu rup afise iar eventualii doi, trei cocalari care ar putea avea ceva cu muzica buna sunt prea inerti si tembeli ca sa aiba militantismul necesar ruperii de afise)... un profesor eventual indignat de promovarea unor concerte rock intr-un asemenea mediu clasicist si cu staif... Cineva care nu are insa curajul exprimarii publice a indignarii sale. Cineva care nu se poate lepada de apucaturile de dinozaur de care, de altfel, ii este rusine. Poate ca ma insel dar nu cred. Din pacate, moralistii de serviciu, isi fac treaba ca niste termite, mereu, peste tot. In numele onoarei noastre nereperate, imi permit sa pun cateva intrebari (nu neaparat retorice) necunoscutului nostru vigilent:
Prietene, oare nu este mai grav ca multi dintre "artistii" nostri muzicieni, dupa ani grei de studiu al muzicii clasice, sfarsesc prin a deveni niste manelisti care danseaza pe mese la petreceri? Oare nu este acesta un esec cras (inclusiv moral) in incercarea de a-i educa si nu doar de a-i invata niste tehnici? Oare nu este mai grav ca atunci cand mirosi in randul lor probleme grave si care te depasesc te retragi in moralisme ieftine si sterile? Oare nu-i mai grav ca muzicienii ale caror afise le rupi au mult mai multa influenta asupra lor decat ai avut tu vreodata? Oare nu-i cel putin sinistru sa te erijezi intr-un militian al gandirii si al gustului? Oare nu-i ipocrizie sa vanezi raul dintr-un concert rock in timp ce te faci ca nu-l vezi pe celalalt, raul marlaniei si oportunismului zilnic? Nu vreau sa emit mai multe intrebari decat ai putea inghiti. Presupunand ca-mi vei citi vreodat ca randurile (Mare e Internetul!), lasa-te o clipa pe spate, in fotoliu (da, da, in fotoliul ala de langa rafturile cu Bach si Mahler) si intreaba-te de ce exista piesa asta...

Vita de Vie - Fraier ca tine

PS: Evident, adresantul scrisorii mele este ipotetic. Sunt posibile multe alte explicatii pentru disparitia afiselor. Imi doresc din suflet ca el sa nu existe si, da, recunosc, l-am folosit ca pretext pentru a-mi pune pe tapet cateva nemultumiri si stupefactii. Intrucat cititorii mei sunt inteligenti vor sti sa discearna pretextele de fond.

Despre permanenta senzatie ca esti un prost...

Am sa incep prin a va asigura pe toti cei care vreti sa stiti "cum a fost la AC/DC" ca "a fost misto"... Desi am mai fost la concerte, n-am mai vazut niciodata unul de o asemenea amploare si n-am mai trait niciodata ceva atat de fain. Vederea, peste pe tot pe strazi, a celor la fel cu tine, faptul ca stiai ca sunt la fel cu tine si ca au iesit din cotloane pentru o sarbatoare, oamenii care-si zambeau si isi vorbeau fara sa se cunoasca, prietenii veniti din toate colturile tarii si pe care nu-i mai vazusesi de ani de zile, poate... Iar concertul in sine... Senzatia incredibila ca vezi istorie muzicala, ca te delectezi cu chitara unuia comparabil cu Page sau cu Hendrix... Toate astea au facut concertul AC/DC absolut de neuitat pentru mine... Iar a te reintalni cu fosti elevi in timp ce stateai cuminte si congestionat la coada(de 100 de metri) de la buda si a mai schimba o vorba cu ei este pur si simplu una dintre intamplarile acelea delicioase in care m-am trezit mereu fara voia mea dar pe care am ajuns sa le gust. Dar, a venit si ziua a doua si reintorcandu-ma acasa mi-am amintit (brusc) de postul pe care-l aveam in minte de ceva vreme si cu care va eram dator. Unul despre o senzatie pe care o incerc constant in ultima vreme si care e suficient de deranjanta pentru a incerca s-o exorcizez prin scris: senzatia continua ca esti un prost aterizat intre cunoscatori incercati intr-ale vietii. Sa ma explic: de mic, taica-meu mi-a spus ca cititul e bun (el insusi citea mult pe vremea aia) dar ca trebuie "sa mai cunosc si viata", ca "scoala de la scoala este una si scoala vietii (sic!) e altceva". Probabil ca nu-si dadea seama si nici nu era rau intentionat dar a reusit astfel sa-mi creeze un complex durabil de care am scapat (sau credeam ca am scapat) greu, prin construirea unei identitati trecute prin multe (as pune un semn de zambet dar arata rau intr-un text)... De la o vreme insa, de cand realitatea romaneasca s-a imputit, am constatat terifiat ca tata s-a multiplicat intr-o mie de tati, fiecare aratandu-mi cu degetul "scoala vietii"... Ma consolez spunandu-mi ca gandirea pe care o am ar fi probabil sanatoasa in orice tara civilizata. In Romania mea insa, daca gandesti simplu si normal esti prost. Daca n-ai "scoala vietii" esti mancat. Iata si cateva exemple pentru a nu ramane strict teoretic (nu toate sunt ipotetice...): constati ca guvernul Romaniei scade cu 25% fondul de salarii si (te) intrebi de ce nu se atinge si de evaziunea fiscala (care tinde sa mearga spre 50% din PIB). Apare inevatibil zambetul pe care-l stiu atat de bine si care nu inseamna nimic altceva decat "esti prost, lucrurile nu sunt asa simple, aia care fura is tot de-ai lor etc..." Constati ca unul sau altul freaca manganul pe la serviciu si (te) intrebi de ce dracu` nu se duce la munca... Zambetul apare: esti prost! e verisorul cuiva din conducere... Constati ca toti cocalarii iti intra in curtea institutiei cu masina si intrebi de ce: esti prost! Constati ca gardienii publici privesc nepasator Audi-ul parcat pe trotuar in timp ce amenedeaza Dacia de distributie marfa parcata in fata magazinului: esti prost!!! Vezi marlanul aruncand cartonul de la MacDonald`s (apropo, infecti cartofi!) si ii spui ca e un cos de gunoi langa: esti prost! Te intrebi de ce in capul tau sar toti mosii daca parchezi "pe locul lor" dar ca umflatul ala cu un Audi vechi are voie oriunde si te intrebi de ce: esti prost! e doctor! Dar si eu sunt doctor... in filosofie.... "Da?"... Atunci esti prost! Iti vine sa-l intrebi pe Basescu de ce dracu`doar saracii trebuie sa se solidarizeze la "curba de sacrificiu": ce te tot cramponezi de o mana de parlamentari, ministri etc.... esti prost?" As putea continua indefinit. Exemplele sunt multe in viata mea. Pentru ca n-am "scoala vietii". Si sunt nedumerit. Tot mai nedumerit in mijlocul unui popor care pana la urma a inventat si bancul asta (printre multe altele inspirate): Ion si cu Gheorghe se intalnesc intr-un tren:
- Un` te duci, Ioane? La Cluj sau la Dej?
- La Cluj.
- Fir`ai al dracu`, Ioane... Imi spui ca te duci la Cluj ca sa cred eu ca te duci la Dej dar, de fapt, tu la Cluj te duci".

Bancu` cu "statuia"...

Nu ma alint, realmente nu-l suport pe Boc si am oroare sa vorbesc despre tampeniile pe care le face. Dar intrucat amicul Sorin este fericit de masura celor 25% si vrea si parerea mea, de dragul lui am sa fac o exceptie si am sa scriu despre "executivul minune" si despre nepopulara lui masura. Personal, inteleg de ce oamenii care lucreaza in mediul privat, care sunt foarte putini (putin peste un milion, nu?) si care duc efectiv greutatea sinistra a unui aparat de stat supradmensionat si ineficace respira oarecum usurati. Rationamentul e simplu: daca taiem din cheltuielile de la stat, asta inseamna sansa de a nu angaja un nou imprumut care sa fie sustinut tot de supraimpozitarea privatului. Oamenii care lucreaza in mediul privat pur si simplu nu mai vor sa sustina gaura neagra etatista si au dreptate (ca o nota in "rasu-plansu", a se remarca faptul ca, in ultimele 3 luni doar colectarea impozitului pe profit a cunoscut o usoara crestere in raport cu colectarea tuturor celorlalte taxe). Eu nu impartasesc nici pe departe entuziasmul lui Sorin (pentru prieteni, Nirvana care inca are mere...) Si iata de ce. Motivele sunt simple iar evolutiile previzibile:
1. Reducerea de cheltuieli in sectorul bugetar este buna dar nu in termeni extensivi si nediferentiati. Ea ar trebui acompaniata firesc de o dislocare a imensului aparat, de o restructurare fundamentala, de reducerea posturilor inutile, de eficientizarea muncii, de regandirea intregului design institutional. Altfel, indeterminarea puturoasa din sistemul de stat, descurajarea muncii si performantei care ne-au adus aici mai mult decat criza vor continua. Daca eu muncesc si tu stai iar pretul ineficientei tale se imparte intre noi doi, asta ma va determina in cele din urma sa devin tu. (ca sa nu mai vorbesc de faptul ca, in Romania, situatia este de fapt si mai tragica intrucat costul ineficientei se imparte si cu batranii si cu copiii...)
Personal, sunt absolut convins ca aceste masuri NU POT FI LUATE DE GUVERNUL BOC. Motivele sunt simple, multe si transparente. Cel mai important dintre ele este ca guvernul Boc al saispelea este construit mai mult decat toate guvernele de pana la el tocmai pe finantele celor care profita zilnic si din plin de lipsa de forta a justitiei si de supradimensionarea aparatului de stat. (Ca sa nu mai vorbim ca este un guvern incompetent, slugarnic si lipsit de imaginatie...)
2. In lipsa masurilor de fond, este de prevazut un scenariu probabil in care, intr-un timp foarte scurt, poate mai putin de un an Romania sa reajunga la loc comanda, in fata contractarii unui nou imprumut ca ultima solutie (intrucat este de prevazut o crestere exponentiala a presiunii sociale). Desigur, ne putem gandi si la un scenariu optimist in care guvernul Boc chiar restructureaza aparatul de stat si toti disponibilizatii aia inutili, toti "jucatorii de solitaire" si frecatoarele de ness vor migra catre sectorul privat si vor deveni capitalisti de frunte, workoholici sub tratament (nici macar aia de au facut Startrekul nu s-ar fi gandit la scenariul asta). Este mult mai probabila o crestere enorma a inclinatiei lor spre evaziune sau infractionalitate.
3. Fara reforma, aparatul de stat, isi va "scuipa" inexorabil si putinii oameni de valoare pe care-i mai are. Vorbind strict despre sistemul de invatamant, pot afirma cu mana pe inima ca oamenii cu adevarat pregatititi si buni profesionisti in educatie au mai ramas ai naibii de putini. Nu vor mai fi deloc. Iar lipsa aceasta de idei si investitie in educatie va fi platita crunt de o Romanie si asa manelizata si ignoranta.
4. Nu in ultimul rand, nu trebuie omis faptul ca aceasta masura nu poate fi repetata. E o ruleta ruseasca cu un singur spatiu gol. Pur si simplu, nu se va putea ca peste 6 luni sau un an, actualul sau noul guvern (sa-i spunem, la intamplare, Boc VI) sa apara in fata populatiei si sa spuna: "nu ne-a iesit, ne mai trebuie inca 25%".
Din toate aceste motive, nu pot fi entuziast. Nu cred ca vom rezolva nimic fundamental ci doar ca vom respira putin pe termen scurt. Zambind in barba amar, gandindu-ma la bancul cu "statuia"... Cum? Nu-l stiti....? Statu ia tot.

Vezi si:
http://www.gandul.info/puterea-gandului/subminarea-economiei-nationale-6093512
http://www.zf.ro/zf-24/dinu-patriciu-taierea-egalitarista-a-tuturor-salariilor-bugetarilor-si-a-pensiilor-nu-este-o-solutie-este-momentul-acceptarii-unui-deficit-bugetar-crescut-6102957/

Dawkins

Dupa un numar oarecare de carti citite (nu pe cat de multe as fi vrut), dupa niste ani de intretinere a viciului lecturii, dupa tocirea entuziasmelor livresti din adolescenta cu greu mai gasesti un autor care, vorba amicului Onofre, sa te paleasca in vintre, sa te faca sa citesti cu febra aceea usoara, pierduta demult (pe la 22, 23 de ani parca...), sa te culci la 3 am si sa adormi cu capul pe carte si pe cana de cafea... Ei bine, revelatia absoluta a ultimor 2-3 ani din viata mea de lector (in cantafabula) a fost biologul Dawkins. Nu vreau sa credeti ca n-am mai gasit autori faini de atunci (Houellebecq e doar un nume...). Este de asemenea adevarat ca am citit tare putin in perioada aceasta (vorba unui bun prieten, "de cand m-am facut intelectual, nu mai citesc nimic".) Stii foarte bine, "tu, hypocrite lecteur, mon sembleble, mon frere" ca, undeva pe drum, lectura inocenta, pasionata, avida, prostuta in entuziasmul ei se transforma pe nesimtite in practica vicioasa, nuantata, usor cinica. Dintr-o data, realizezi ca, citind, nu mai vrei sa stii ci doar sa simti placere. (Ca observatie suplimentara, remarc ca exista aici o logica de narcoman: primul drog il iei ca sa "get to the other side", in asteptarea revelatiei, insightului etc... dupa aceea, il iei doar pentru ca esti dependent).
Dawkins m-a scos din inertia viciului si mi-a redat entuziasmul de a sti. Biolog evolutionst cu state la Harvard si Oxford, Dawkins e in primul rand stupefiant prin siguranta vecina cu aroganta pe care o afiseaza. "Scriu aceasta carte cu convingerea ca, in trecut, viata umana reprezenta cel mai mare dintre mistere dar acum nu mai este"... Cu aceasta fraza incepe, de pilda, Ceasornicarul orb. Dawkins crede in evolutie, in corectitudinea principiului darwinist si nu-i e rusine s-o spuna. Dawkins are siguranta ca Dumnezeu nu exista. Dawkins crede ca lucrurile sunt explicabile fara Dumnezeu (ba chiar ca, ipoteza "ceasornicarului divin" este una superflua si care complica lucrurile). Dawkins crede ca doar o faramita de text genetic si un cromozom ne despart de cimpanzei. Dawkins respinge cu candoare si simplitate argumente teologice in mijlocul carora filosofii Europei s-au razboit aproape doua milenii si jumatate (de la Aristotel la Descartes si de la Anselm la Einstein). Dawkins crede ca omul nu e altceva decat o masina de propagare a "genelor de succes", cea mai performanta dintre masini. Si mai crede ca singurul umanism posibil e cel care pleaca de la biologie si nu de la morala. Sau, mai corect spus, ca singura morala posibila este cea care se intemeiaza pe biologie. Citindu-l, aproape te intrebi daca exista si moduri alternative de intelegere a lumii.
Randurile de mai sus nu sunt o aderare fara rezerve la darwinism via Dawkins. Personal, cred m-as putea "certa" cu el mult timp. Cred ca pe alocuri este naiv si ca lipsa de cultura teologica si/sau filosofica este evidenta. Dar nu pot sa nu respect capacitatea, de mult demodata pe continent, de a incerca sa intelegi, cinstit si lautareste, pe ce lume traiesti si de a spune fara echivoc lucrurile in care crezi. Din aceste motive, cartile lui Dawkins (doua aparute la Humanitas pana acum) merita citite. Cumparate si citite, chiar daca impreuna fac cam cat un index de dirigentie.

www.richarddawkins.net

Inceput de interviu

N-am avut net cateva zile (ceva legat de ip, DNS server, gateway si subnet mask... stiu... asa va gandeati si voi) dar acum am revenit si incerc regretul celor 2-3 posturi pe care le-am avut in cap si pe care nu le-am scris (si probabil ca nu le voi mai scrie niciodata). Intorcandu-ma, mi-am gasit prietenii binevoitori si unii dintre ei chiar jucausi. De pilda, Onofre al meu care, mai in gluma mai in serios, mi-a propus un interviu pe care am sa-l redau mai jos. Dupa cum ma asteptam, s-a terminat brusc, cu promisiunea reluarii la un moment t1 din viitor. Nu stiu daca momentul acela va veni... Dar inceputul a fost acesta:

Onofre: Dac-ai fi Boc cum ai rezolva criza?
Doru Castaian: I-aş întreba pe unii buni la economie şi l-aş băga în mă-sa pe Băse când ar mârâi.
Onofre: Ai ceva împotriva băsescului? De ce?
Doru Căstăian: Pentru că e un bou care n-a înţeles nimic din chestia faină care i s-a întâmplat... să fie ales, şi atâta popor să-l placă şi să-l sprijine... şi-a bătut joc de asta.
Onofre: Se screm politrucii să schimbe Constituţia. Două întrebări: ce crezi c-ar trebui schimbat? Ce crezi despre „tinerii politicieni”, alde Cristian Preda, Sever Voinescu etc.?
Doru Căstăian: Nu ştiu dacă ar trebui schimbate principii fundamentale din Constituţie..., dar textul ar trebui clarificat... ca să nu se mai folosească unul ca Băse de prevederi de tipul „vegherea la buna funcţionare a instituţiilor statului” ca să fută orice instituţie oricând, fie că e a statului, fie că nu. Oricum, a fost o măgărie ce a făcut cu referendumul... S-a folosit de ignoranţa boborului ca să rupă ghimpele din coastă (Parlamentul)..., iar românul a votat după principiul întreţinerii la bloc... „dacă-s două camere e mai ieftin”. Cât despre tinerii politicieni... recunosc că îmi par mai interesante cărţile decât parcusurile lor politice... deci nu prea le urmăresc. Cândva mi-a placut Preda. Chiar şi dilematicul Voinescu. Acum mi se pare că au inceput o carieră într-ale pupatului in cur, dar că, din când în când, ii mustră conştiinţa.
Onofre: Ai prefera o carieră-n fotbal sau în politică? Crezi că Messi ar fi meritat mai mult Nobelul pentru pace decât Barack?
Doru Căstăian: (râde): Sigur da, la ambele întrebări.
Onofre: Păi, care-i diferenţa fundamentală între fotbal şi politică? Gândeşte-te că toată lumea-i o Românie mult mai dodoloaţă.
Doru Căstăian: Diferenţa e că la fotbal ne uităm din plăcere şi mai bem şi bere.
Onofre: La fotbalu’ românesc te uiţi cu plăcere? Ca să nu mai zic că cetăţeanul nostru e turmentat cel puţin de la Caragiale încoace.
Doru Căstăian: Cu o plăcere aproape bolnavă... ca să vezi... ce-a mai făcut Zapata... ce mai zice Borcea cu cele cinşpe cuvinte din vocabular... etc.
Onofre: De ce citeşti Paler? Eşti prost?
Doru Căstăian: (râde): Nu chiar.
Onofre: Nu chiar citeşti?
Doru Căstăian: Mi-a plăcut Paler şi m-a surprins chiar şi pe mine că mi-a plăcut. Am să scriu un post...
Onofre: Oh!
Doru Căstăian: ...despre asta pe blog, promit. Până atunci să-ţi spun pe scurt. Am citit două cărţi de dialoguri, interviuri etc. care mi-au arătat un ins de bun-simţ şi care se întâmplă să aibă câteva din obsesiile mele. Am citit Scrisorile imaginare şi am găsit chiar o intertextualitate surprinzătoare. Apărarea lui Galilei e mai slabă, dar Viaţa pe un peron mi-a zgândărit veşnica mea nostalgie pentru trenuri...
Onofre: Zi-mi la ce-mi foloseşte un moralist format în epoca de aur? Zi-mi la ce-mi foloseşte morala-n genere în posthedonistul - a se ierta barbarismu’ - secol XXI?
Doru Căstăian: Eu nu ştiu exact la ce te referi când îi spui moralist cu atâta înverşunare. Eu n-am dat de moralisme ieftine la el. La televizor mai producea, e adevărat.
Onofre: Nu-i cunosc decât intervenţiile publice. Alea-n care se afişa crunt pesimist în emisiunile celui mai elegant moderator cu nume de gâde.
Doru Căstăian: Da, ceea ce dovedeşte că bătrâneţea te tâmpeşte câteodată.
Onofre: Şi totuşi, la ce-mi foloseşte morala azi? N-ar fi mai utilă o justiţie implacabilă şi impecabilă?
Doru Căstăian: Eu cred că azi (mai) e posibilă o singură formă de morală. Eu cel puţin, în ceea ce mă priveşte, nu concep alta: una utilitaristă. Să mă explic. Un act al meu e moral în măsura în care îmi produce bine fără să producă rău. La limită, ăsta e principiul. Ar fi stupid să mai proferezi o morală a principiilor ferme.
Onofre: Bine, acuma am prizat şi niscai Mill şi suntem uşor trotilaţi. Ce bei, când bei?Doru Căstăian: Acum beau ceai. Sunt răcit.
Onofre: În fine, ce nu pricep io e că citeşti literatură română. Zi-mi de ce?
Doru Căstăian: Pentru că uneori se întâmplă să fie foarte bună... Îmi permit chiar să dau nişte titluri de unele am aflat chiar de la matale.
Onofre: Da’ chiar te rog. Oricum, pe mine nu mă convingi după experienţele pe care le-am avut.
Doru Căstăian: De la Nostalgia lui Cărtărescu la Trenul de noapte a lui Groşan. Recunosc, n-am reuşit niciodată (ca matale) Galeria cu viţă sălbatică. (n.O.B. pentru prezicie, am citit alt titlu de Constantin Ţoiu, nu mai ştiu care, deci e nesemnificativ. A, ba să nu mint, am mai citit Caftane şi cafteli, care-i de fapt o serie de articole ce reconstituie în cheie postcomunistă Ţiganiada!). Sau Lumea în două zile. Ştiu că mi-a mai plăcut. Şi Crohmălniceanu cu povestirile lui fantastice şi în mod deosebit Marea amărăciune a lui Groşan. Sunt doar titluri, n-am citit niciodată sistematic, ştii doar.
Onofre: Spune-mi totuşi un titlu de literatură română care te-a lovit în creştet şi l-ai simţit în boaşe, aşa cum ţi s-a întâmplat cu Miller spre exemplu.
Doru Căstăian: Hmmm... e greu... Dacă vorbim de exact acelaşi tip de lovitură în boaşe, atunci n-am... dacă vorbim totuşi de pălituri în cap... titlul ăla cred că a fost REM-ul lui Cărtărescu... dar sunt convins că a contat şi starea mea particulară din acel moment, faptul că era aproape vară şi că aproape nimic nu se mişca în după-amiaza aceea, la Ocna Mureş, la bunică-mea în curte, sub viţa de vie.
Onofre: Hai, gata, că mi-a ajuns. Nu ştiu să fac asta. Îs solipsist.

(va urma probabil)