Sergiu Tofan

Nu va voi spune cine a fost Sergiu Tofan pentru ca n-as sti cum s-o spun. De aceea, ma voi adresa doar celor care l-au cunoscut.
Da, sunt stupefiat ca se poate muri asa. Sunt stupefiat, sunt suparat si aproape refuz sa cred ca se poate.

L-am intalnit prima oara acum 14 ani, pe cand ma pregateam sa dau admitere la Filosofie si imi era greu sa-l iau in serios, asa mic cum era in varful muntelui sau de carti. L-am intalnit ultima oara acum trei saptamani, tot intr-o piramida de carti, intr-un anticariat, pe Balcescu. Mi-a strecurat in mana un Vladutescu si un Rabelais pe care "nu se facea sa nu le iau". Mi-a povestit, ca niciodata, de copiii lui. Ca era mandru si multumit de ei. Ca era fericit ca sunt sanatosi. M-a incurajat afland ca in curand voi avea si eu unul. Mi-a spus ca s-a mai ingrasat putin si ca se simte bine. Si asta a fost tot. Tot si ultima oara.

In orasul acesta sunt putini oameni care iubesc cartile, gandurile, taifasul. Iar fara Sergiu Tofan sunt si mai putini. Si nu doar numeric.

Mi-e greu acum sa-mi imaginez viata fara Sergiu Tofan. Si o spun fara patetism si fara emfaza. Mi-e greu sa-mi imaginez ca, undeva printr-o camaruta de la "Chimie", micutul profesor nu mai buchiseste donquijotesc. Mi-e greu sa-mi imaginez libraria Humanitas si anticariatul Kronos fara Sergiu Tofan. Mi-e greu sa-mi imaginez ca nu voi mai avea niciodata parte de intalnirile intamplatoare cu omul cu care n-am avut aproape niciodata vreo pasiune filosofica in comun dar de care m-a legat mereu o afectiune calda si... cum sa spun... fireasca.

Am pregnant senzatia (pe care am avut-o de foarte putine ori in viata) ca, pierzandu-l pe Sergiu Tofan, orasul nostru isi pierde iremediabil din substanta.

Si mi se pare extrem de nedrept ca atat de putini galateni stiu asta.

Dumnezeu sa-l odihneasca!