vineri, 21 noiembrie 2008

Hegel, Fukuyama si motivul tacerii mele prelungite...

Am tacut cam trei saptamani si spre surpinderea mea au existat prieteni care sa observe si sa reclame asta... Si n-am tacut pentru ca nu s-ar fi intamplat nimic... S-au intamplat destule... S-a sfarsit episodul Timisoara (prietenii stiu ce spun si eventual de ce), a escaladat criza economica, au mijit ditamai zorii sperantei peste batrana America cand s-a ales Obama... N-am tacut asadar din lipsa de subiecte ci pentru ca mi-a fost lene sa spun si pentru ca mi-am tinut mintea ocupata gandindu-ma la sfarsitul istoriei. Tema mi s-a parut mereu supralicitata, usor snoaba si manufacturata pe colinele hollywood-urilor filosofice. Insa, acum incep sa ma indoiesc ca i-am surprins vreodata adevarata semnificatie. In zorii secolului XIX, Hegel credea ca istoria nu e decat un proces prin care spiritul universal ia cunostinta de sine insusi. Sfarsitul istoriei ar fi coincis cu starea de perfecta constienta a umanitatii, de deplina rationalitate, de limpezime cristalina a intelectului. Pentru Marx, sfarsitul istoriei ar fi survenit odata cu instapanirea proletarilor asupra mijloacelor de productie. Survenirea libertatii ar fi coincis cu implozia capitalismului. Iar pentru Francis Fukuyama, lucrurile stau invers: sfarsitul istoriei coincide cu victoria democratiei ca forma politica si a capitalismului ca forma economica (sfarsit facilitat de caderea cortinei de fier). Pana acum, am inteles aceste viziuni ca tot atatea forme de (auto)inselare. Dar am incercat de mai multe ori sa-mi imaginez cum arata starea de post-histoire traita, ce ar fi in mintea si in inima unui individ din dupa-istorie. In urma unui insight fericit, am inteles in sfarsit ce au in comun cele trei viziuni: starea de post-istorie este caracterizata in toate cele trei variante de sentimentul deprimant si lenes ca totul s-a intamplat, ca nimic nou nu mai este esentialmente cu putinta. Si asta, nu pentru ca nu ar avea loc tot felul de evenimente, ci dimpotriva: nimicul, nimic-noul se naste tocmai pe fondul unei furii evenimentiale. Noua realitate nu (mai) este istorica si politica ci cinematografica si transpolitica (by the way, victoria lui Obama nu are absolut nimic de-a face cu visul lui Martin Luther King... Visul a fost un esec, s-a pierdut de mult pe drum... are insa totul de-a face cu eficacitatea masinariei de creat imagine/vedete/mituri/zei)... Ca in toate societatile crepusculare, consumul este glorificat pe fondul unui hedonism mai mult sau mai putin temperat.... Si ca in toate societatile crepusculare, nimanui nu-i mai pasa de fapt pana la capat... Cheers, my friends... Gaudeamus...

2 comentarii:

FAYETTE spunea...

Stai! N-am citit tot, nici n-am concentrarea necesara... Dar am inteles ca s-a sfarsit "episodul Timisoara"... Asa repede a trecut timpul?!! Felicitari!...

Onofre B. spunea...

hegel ăla al tău a luat de la machiavelli ăsta al meu chestia asta cu caruselul istoriei, doar că i-a adăugat un happy-end creştin. marx şi fukuyama nu-s nici ei departe de raţionalismul creştin, deci hegelian. nu cred în sfârşitu istoriei cum nu cred că viitoarele alegeri aduc alte mufe-n parlament. iar cei cărora le pasă duc bombe-n rucsaci să ni le pună nouă, sastisiţilor, sub cur, spre o relansare a istoriei. o alta...? si ce tristeţe pe noi, zicea tot un creştin, că n-ajungem să-i vedem continuarea... nu sfârşitu...