sâmbătă, 28 februarie 2015

De ce decizia CCR în privinţa orei de religie este corectă şi de ce, de fapt, este perfect în concordanţă cu etica unui creştin

Mărturisesc că mi se pare stupefiantă nu numai reacţia BOR la decizia Curţii Constituţionale privind necesitatea înscrierii prin cerere la orele de religie, dar şi violenţa şi patima demne de o cauză mai bună care se pun în înfierarea acestei decizii. Ca să nu mai vorbim de argumentarea cvasi-sofistică, preluată viral şi necritic de mase întregi de credincioşi care, dacă n-au fost revoltaţi de la început, au răspuns imediat semnalelor bisericii. Într-adevăr, pare greu de înţeles de ce o biserică cu un asemenea număr de credincioşi (86%, conform ultimului recensământ) se teme de o asemenea formalitate. Singura explicaţie care îmi vine în minte este aceea că BOR nu are încredere pur şi simplu în opţiunile spirituale ale propriilor credincioşi. Un credincios care preferă o oră de matematică în plus pentru capacitate sau  bac pentru copilul său căruia îi este pur şi simplu prea lene să semneze o cerere nu este decât un credincios statistic, o ficţiune care defilează prin formulare şi nu credinciosul conştient şi legat ferm de credinţa strămoşilor pe care ni-l flutură mereu pe dinainte discurusul oficial al BOR.
Mărturisesc însă  faptul că şi mai perplexantă mi se pare incapacitatea credincioşilor de a vedea că decizia CCR este de fapt singura în concordanţă cu crezul creştin şi cu etica asumată pe fundamente creştine. Am să încerc să sistematizez argumentele pentru poziţia mea:
1.      Părinţii au principala responsabilitate pentru formarea morală a copilului. Şi asta permanent, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, sapte zile pe săptămână. În cadrul acestei responsabilităţi intră şi alegerea sistemului moral pe care vrea să şi-l însuşească propriul copil. De ce trebuie ales un anumit sistem moral? Simplu: pentru că sunt mai multe. (Nefiind însă mai multe matematici şi mai mlte fizici, asta apropos de faptul că unora li se pare plauzibil argumentul că dacă unele obiecte nu sunt opţionale nici unul nu ar trebui să fie). La fel de eficace, ba chiar mai. Copiii care provin din familii de alte religii, din alte confesiuni sau din familii atee seculare  au performanţe morale comparabile. 
Vezi aici:  http://www.latimes.com/opinion/op-ed/la-oe-0115-zuckerman-secular-parenting-20150115-story.html#page=1
De ce nu poate părintele lăsa la decizia şcolii alegerea acestui sistem moral? Pentru că nu orice decizie venind dinspre şcoală este principial corectă, pentru că şcoala este un leviathan care nu poate decide nuanţat şi individual întotdeauna. De altfel, pare absolut de neînteles de ce un părinte care a ales orele de religie pentru fiul sau fiica sa nu ar oficializa asta cu o semnătură pe o cerere.
2.    Religia predată confesional NU este pur şi simplu DOAR o morală. Argumentul întâlnit cel mai frecvent este acela că elevii trebuie să dobândească anumite competenţe morale. Absolut de acord, dar acestea pot fi dobândite prin studierea unor morale alternative, poate mai convingătoare. Iar atunci când vorbim de studierea unei credinţe religioase vorbim de studierea unui sistem complex de dogme şi alte adevăruri revelate, de judecăţi de valoare sau chiar de judecăţi faptice (lumea a fost creată, există Dumnezeu, Dumnezeu vrea ca noi să ne comportăm într-un anumit fel). Mai mult, viziunea religioasă confesională asumă anumite poziţii ferme şi tranşante în anumite chestiuni morale delicate şi discutabile: erotismul trebuie să fie exclusiv familial, nu există cuplu binecuvântat de Dumnezeu decât cel dintre bărbat şi femeie etc. Dar fiecare dintre aceste puncte admite alternative: poate că lumea nu a fost creată, poate nu există Dumnezeu şi poate toată povara responsabilităţii noastre ne aparţine. Personal, presupun că am să-l folosesc mai mult pe Carl Sagan pentru a-mi determina copilul să fie moral decât Biblia. Şi asta într-un mod civilizat, făă să-l instig la intoleranţă şi asigurându-mă că a citit Biblia, această carte fundamentală a civilizaţiei europene şi nu numai.  Dacă părintele creştin asumă valorile morale şi viziunea creştină complexă şi completă (şi nu pe cea budistă sau pe cea secular atee), cu atât mai mult ar trebui să oficializeze asta semnând o cerere. Semnătura pentru înscrierea la ora de religie nu înseamnă un “da” spus unei vagi educaţii morale. Şi nu ar trebui să vină nici dintr-un raţionament, la fel de vag, de tipul “lasă, că nu-i strică”. Ba da, lejeritatea şi superficialitatea unui părinte în luarea acestei decizii îi poate strica copilului profund şi definitiv.
3.      Un creştin se presupune că asumă viaţa creştină în fiecare zi şi în fiecare moment. Studierea religiei în şcoală ar trebui să fie doar un apendice al unei educaţii permenente. O alegere conştientă şi nu un moft facultativ. Punerea semnăturii (singurul element grafic absolut personal şi care te asumă concret) pe o cerere este expresia cea mai pură a unnei opţiuni spirtuale conştiente şi respectabile. De altfel, primele comunităţi de creştini au fost formate din oameni care au decis să creadă în Hristos în mijlocul unor comunităţi adeseori ostile, violente sau, în cel mai bun caz, indiferente. Şi care au semnat uneori “cererea” pentru creştinism cu propria viaţă. Vouă, stimaţi compatrioţi creştin ortodocşi, nu vi se cere decât o semnătură cu pixul pe o hârtie. Dacă nu laşi pe nimeni să aleagă periuţa de dinţi sau ochelarii copilului tău, cu atât mai puţin ar trebui să laşi pe cineva să aleagă sistemul lui de valori şi credinţe.  Cererea pentru ora de religie este o mărturisire (viziune pe care, de altfel, şi-o asumă şi biserica). 
Vezi aici: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/cuvantul-ierarhului/inscrierea-elevilor-la-ora-de-religie-este-o-marturisire
4.     Existenţa cererii pentru ora de religie va creşte calitatea acestor ore şi gradul de conştienţă şi de implicare a tuturor actorilor sociali. Numărul celor care vor frecventa aceste ore va fi poate mai mic, însă el poate creşte în timp, dacă biserica îşi va asuma, finalmente şi sarcina unei educări a tinerilor credincioşi, nu doar de numărare statistică a lor. În plus, cursanţii vor fi oameni cu opţiuni spirituale clare şi asumate conştient, oameni care, în timp, i-ar putea determina şi pe alţii să urmeze aceste ore. De asemenea, va exista astfel o presiune pozitivă pentru existenţa unor cadre didactice de calitate şi cu har. Cine ştie, poate că ora de religie va înceta astfel să fie prilejul zilnic de dsistracţie din aproape fiecare şcoală, aşa cum se întâmplă azi.
Acestea sunt rânduri scrise cu dragoste (în primul rând, dragoste pentru copii, aşa cum îmi place să cred că am avut în toată cariera mea de profesor, atâta câtă a fost) şi provin din încercarea mea sinceră de a înţelege ce se întâmplă. Din dorinţa la fel de sinceră de a ajuta cu o opinie lucidă. De a-i ajuta inclusiv pe semenii mei credincioşi să înţeleagă poziţia în care se află. Şi că nu sunt în război cu nimeni, nici cu forţele întunericului, nici cu conspiraţia mondială anti-creştină, nici cu hoardele atee. Războiul lor e în primul rând cu ei înşişi. Aşa cum îi stă bine unui creştin. Şi nu e un razboi cu miză mică, e un război care se poartă cu oglinda în faţă. Miza e propriul lor suflet şi, probabil, şi cel al copiilor lor. În plus, este un bun moment ca BOR să arate că realmente promovează valorile pe care pretinde că le promovează. Că vrea credincioşi conştienţi, educaţi şi veritabili. Nu mase de manevră.


Cererea pentru frecventarea orei de religie poate fi descărcată de aici: 
http://bit.ly/1FDr12v

Un comentariu:

kingcrow spunea...

Eu zic sa scoatem studiul limbilor straine din scoli. La ce sunt bune ele? Una singura, limba romana, a tot cunoascatoare, este cea mai importanta.
Apoi putem trece la pasul urmator: tot ceea ce s-a descoperit si nu a venit din partea romanilor, NU EXISTA!

Cam asa suna studiul ortodoxiei in 13 ani de scoala, cu note, olimpiade etc. 13 ANI! Incredibil pe ce culmi ale ipocriziei a ajuns poporul asta.