Despre corp. Corpul didactic ... (featuring Gombrowicz)

Sa va linistesc... Mi-am recapatat umorul. Si pentru ca sunt si generos, nu ma pot abtine sa nu va impartasesc (in extenso) cateva dintre cele mai tari pagini ever despre profesori.
Sursa: Witold Gombrowicz, Ferdydurke, Rao, Bucuresti, 1995

— Poponel, poponel, poponel! Mulţumesc pentru aducere-aminte, dragă profesore! Domnul să vă răsplătească, dragă colega, pentru noul elev! Dacă toii ar şti să micşoreze aşa, am fi de două ori mai mari decît sîntem! Poponel, poponel, poponel, vă vine să credeţi că oamenii maturi, infantilizaţi şi micşoraţi artificial de noi, constituie un material chiar mai bun decît copiii în stare naturală? Poponel, poponel, fără elevi nu ar exista şcoală, iar fără şcoală nu ar exista viaţă! Vă rog să mă aveţi în vedere şi în continuare, instituţia mea, merită, fără îndoială, tot sprijinul; metodele noastre de împoponare nu au pereche, iar sub acest aspect, corpul didactic a fost selecţionat cu cea mai mare atenţie. Aţi vrea să vedeţi corpul?

— Cu cea mai mare plăcere, răspunse Pimko, doar se ştie că nimic nu exercită o influenţă mai mare asupra spiri­tului decît corpul. Directorul întredeschise uşa cancelariei şi amîndoi aruncară înăuntru priviri discrete, iar eu împreună cu ei. M-am speriat de-a binelea. într-o încăpere spaţioasă, profesorii şedeau la masă şi-şi beau ceaiul muşcînd din pîine. Niciodată nu mi-a fost dat să văd la un loc atîţia bătrîni lamentabili. Cei mai mulţi plescăiau zgomotos, unul clefăia, al doilea molfăia, al treilea trăgea, al patrulea sorbea, al cincilea era trist şi chel, iar profesoarei de fran­ceză îi lăcrimau ochii, pe care şi-i ştergea cu colţul batistei.

— Da, domnule profesor, spuse directorul cu mîndrie, corpul este ales cu grijă şi e nespus de dezagreabil şi de iritant, aici nu există nici un corp plăcut, ci numai corpuri didactice, iar dacă uneori sînt silit să angajez vreun profesor mai tînăr, întotdeauna am grijă să fie înzestrat cu cel puţin o trăsătură respingătoare. Aşa, spre exemplu, profesorul de istorie este, din păcate, un om în puterea vîrstei, şi la prima vedere pare suportabil, dar uitaţi-vă ce saşiu e.

— Da, dar profesoara de franceză pare simpatică, spuse discret Pimko. - Se bîlbîie şi lăcrimează. - Ah, atunci e altceva! Aveţi dreptate, n-am observat. Dar e măcar interesantă? - Dar de unde, nici eu nu pot vorbi un minut cu ea fără să casc de două ori.

— Ah, atunci e altceva! Dar au destul tact, sînt îndea­juns de formaţi, de conştienţi de importanţa misiunii lor pentru a putea instrui? - Sînt cele mai tari capete din capi­tală, răspunse directorul, nici unul dintre ei nu are măcar o idee proprie; dacă totuşi s-ar naşte în vreunul o asemenea idee, atunci eu alung ori ideea, ori pe proprietarul ei. Sînt nişte nevolnici inofensivi, învaţă numai ceea ce e prevăzut în programe, nu, nu stăruie în ei nici o idee proprie. -Poponelul, poponelul, spuse Pimko, văd că-1 dau pe Jozio al meu pe mîini bune. Fiindcă nu există nimic mai rău decît un profesor simpatic, mai ales dacă întîmplător are şi opinii personale. Numai un pedagog cu adevărat dezagreabil poate inocula elevilor acea plăcută imaturitate, acea simpatică neajutorare şi stîngăcie, acea incapacitate de a trăi, care ar trebui să caracterizeze tineretul, pentru ca să reprezinte un obiect pentru noi adevăraţii şi oneştii pedagogi. Numai cu ajutorul unui personal selectat cum se cuvine vom putea arunca în infantilism întreaga omenire..."

Ole!