Rusinoasa Romanie...

Marturisesc ca desi am probabil unele vagi calitati, porniri si simtiri estetice, ele se epuizeaza in dragostea pentru literatura si pentru muzica.... pentru arta plastica n-a ramas mai nimic... n-am simtit niciodata fiori estetici in fata unei picturi/sculpturi/gravuri/imagini plastice de orice tip (si in mod paradoxal am fost diriginte doar la clase de arte platice pana acum...) Surasul Monalisei nu ma impresioneaza, nu gasesc nimic misterios in el, Meninele lui Velasquez nici atat, femeile lui Rubens imi produc fantezii cu sali de fittness gratuite, sculpturile lui Brancusi ma fac sa ridic din umeri... arta plastica nu-mi este accesibila si in general ma atinge mai mult kitschul cotidianului decat capodoperele tinute in camere intunecoase de muzee... Si nu fac un titlu de glorie ci marturisesc un handicap aici... Sunt insa sensibil la reflexele morale ale societatii... Rareori diger indignarile publice, punerile la zid in numele puritatii si neintinarii... Simpatizez din reflex cu proscrisii, cu murdarii, cu bivolii din salon (Nabokov, Celine, Miller ca sa enumar doar cativa...). Pot intelege desi nu aprob reflexele aproape peristaltice ale unor societati puritane in fata excesului artei. Dar cand indignarea este romaneasca, cadem inevitabil de pe scena seriozitatii. Si picam in groapa dadaismului si a patafizicii. Este incredibil cum frumoasa "opinie publica" romaneasca (sintagma suna aproape obscen daca ma intrebati pe mine) a gasit cu cale sa se revolte (in numele crestinismului, a gaurii in buget sau a gaurii negre) de realizarile unor artisti, finantate, vezi draga Doamne, oroarea ororilor si desertaciunea desertaciunilor, de Institutul Cultural Roman si prin urmare de contribuabilul roman. Este incredibil cum indivizi precum Prigoana sau Valentin Stan isi dau cu parerea de-a dreptul nesimtit despre "scandalul" expozitiei din SUA.... Este incredibil cum cei care ar trebui sa-si apere colegii de breasla tac vinovat in fata acestor bizoni scarbosi si omniscienti... Este incredibil cum toate acestea se petrec in tara copiilor traficati, a femeilor batute, a organelor inca pulsande care se vand in talciocuri, a parlamentarilor care-si tin firma in apartamentul propriu si hoitul in hoteluri de cinci stele pe banii nostri... Fratilor, Prigo, Valentine (ba baiatule....!).... de bun simt ar fi sa recunoasteti dracu` ca habar n-aveti despre ce vorbiti si sa rageti eventual inspre adevaratele gauri, siluiri si tunuri date in buget, care va sa zica tot banului contribuabilului roman... Obscena e cracanarea zilnica in fata camerei tv, obsecena e nesimtirea cu care aveti pareri despre orice... Si eu sunt contribuabil iar eu vreau sa finantez asa ceva... Chiar daca Romania poate arata ca o p....a asta nu inseamna ca trebuie s-o f...a orice p....a... Plus ca indignarea morala de felul acesta nu mai e la moda in statele civilizate de prin anii 30 ai secolului trecut... Wake the fuck up! (Nota: cuvintul 3 e obscen, atentiune.... inseamna: "la naiba...")
Pentru curiosi: http://benedeklevente.blogspot.com/

http://radvanpainting.blogspot.com/

Paul-Ludwig Landsberg

Banuiesc ca tuturor bibliofililor li s-a intamplat sa cumpere la un moment dat o carte doar pentru ca era ieftina sau pentru ca, desi autorul nu le spunea nimic, cartea facea parte dintr-o colectie iubita sau macar interesanta. Banuiesc ca tuturor ni s-a intamplat sa cumparam (tot pentru ca era ieftin) cate un titlu pe care il mai aveam de 5-6 ori doar pentru ca, nu-i asa nu "ne-am putut abtine..."... Din exact unul dintre aceste motive (va las sa ghiciti care dintre ele...) am cumparat micul eseu al unui filosof nascut in 1901 la Bonn, numit Paul-Ludwig Landsberg. Carticica propune pe prima coperta, pe fondul unei picturi de Nino de Luca, urmatorul titlu: Eseu despre experienta mortii. Titlul a aparut la Humanitas in colectia aceea cu "marile carti mici ale filosofiei universale". Va supun atentiei cateva extrase: "Experienta mortii aproapelui este singulara ori de cate ori are loc. Moartea apare in cadrul acestei experiente in singularitatea sa personala. Fiecare moarte este - ca si modul fiecarei persoane de a fi prezenta - unica"... "Constiinta necesitatii mortii nu se trezeste decat prin participare, prin dragostea personala in care se scalda integral aceasta experienta. Am constituit un "noi" cu muribundul [...] O clipa ramanem in tinutul mortii. Imediat dupa aceea, ne intoarcem din tinutul umbrelor. Nu ne-a atins in acea clipa coplesitorul frig al mortii? Vom mai fi oare aceiasi dupa ce-l vom fi simtit?"... "Numerosi observatori au remarcat ca experienta mortii nu a avut decat un efect neglijabil asupra soldatilor din razboiul mondial, chiar si in timpul luptei. Un medic militar a afirmat in acest sens ca moartea e o idee de civil" (ceea ce ma face sa-mi amintesc vechea stupoare din copilarie, nici azi rezolvata pe deplin: Cum pot manca oamenii la pomeni cu imaginea mortului in minte?). Si poate cel mai tulburator fragment dintre toate: "Exista in experienta hotaratoare a mortii aproapelui ceva asemanator sentimentului unei infidelitati tragice din partea lui, tot asa cum exista o experienta a mortii in resentimentul infidelitatii"...
As adauga cateva date biografice ale autorului: nascut in 1901 la Bonn unde ajunge profesor la Universitate incepand cu 1926. Va mai preda la Paris si Barcelona. Opozant fervent al nazismului, va fi urmarit si in cele din urma retinut de Gestapo si deportat intr-un lagar de concentrare. Moare la 2 aprilie 1944 in lagarul de la Oranienburg.

Din punctul meu de vedere, "moartea" e un subiect dificil: nu prin gravitate ci prin supra-licitare. S-a vorbit excesiv de mult despre moarte, mai ales in ultimii doua sute de ani (Kierkegaard, Heidegger, Ortega y Gasset etc). La Landsberg am regasit cu surpindere combinatia aceea de luciditate si stiinta literara care pe mine, unul, ma bucura. De aceea, vi-l recomand cu drag.

CFR-ul si Liga Ideilor

S-a intamplat! Ieri seara! In Champions League: AS Roma- CFR Cluj 1-2! Pe Stadio Olimpico din Roma! Mi-e greu sa compar senzatii, asa ca nu stiu daca m-am bucurat mai mult, mai putin sau in acelasi fel cand acum doua sezoane Steaua castiga cu 4-1 la Kiev. Si mi-e greu sa spun daca meritul Stelei de atunci a fost mai mare sau mai mic. In ceea ce ma priveste, exista totusi o diferenta majora intre cele doua jocuri: atunci am simtit doar bucurie, acum nu m-am rezumat la a simti (bucurie, satisfactie, stupoare)... acum am gandit, creierul mi-a mers fortat legand, impletind, storcand operatii fundamentale, comparand, analizand, sintetizand... Stupoarea, fericirea, socul... toate s-au strans la mine si banuiesc ca la majoritatea compatriotilor intr-o singura, larga intrebare: ce s-a intamplat cu CFR Cluj? Cum a reusit sa se transforme acest grup obosit ce parea sa-si fi incheiat accidentala scanteiere de o clipa din campionatul romanesc (sau "becaliga" cum ii spune prietenul Ononfre Bouvila), aceasta "multinationala modesta" cum l-a numit presa italiana ce parea sa imite grosolan marile "team-uri" ale Europei intr-o echipa ce l-a facut pana si pe taica-meu sa exclame in telefon...:"bai, astia sigur is ai nostri?" Evident, surprinde si similitudinea cu rezultatul de la Bistrita pe care CFR-ul l-a obtinut in ultima etapa dar in cea mai mare masura socheaza jocul... jocul frumos, dezinvolt, inteligent, aerisit si fara complexe al CFR-istilor... Asadar, ce s-a intamplat cu CFR Cluj? Exista raspunsuri facile: Trombetta a reusit in zece zile ce n-a reusit Ando in mai bine de un an. Raspunsuri improbabile: a fost o intamplare, un accident... CFR n-a aratat ca o echipa care joaca asa din greseala ci ca una care stie jocul, ca o echipa care ar putea reface in zeci si sute de copii meciul de aseara, impotriva oricui... Exista apoi raspunsuri superficiale: Roma trece printr-o pasa proasta, a jucat slab.. Nu este o explicatie pentru ca la echipele de talia Romei pragul de jos ramane de regula foarte sus... Asa cum e putin probabil ca un universitar de matematica sa nu mai poata rezolva o ecuatie de gradul I pentru ca are o indigestie... Si in timp ce imi framatam mintea, am inteles dintr-o data ca tata avea dreptate: jucatorii din teren nu erau realmente cei pe care stiam, nu erau niste jucatori cenusii din Liga lui Mitica ci modelele lor perfecte, Ideile lor asa cum le spunea Platon... Da, da, Platon... Ati putea spune ca exagerez sau ca sunt fanatic dar cred ca acesta este raspunsul: pentru filosoful grec, fiecare lucru de pe pamant imita un model ideal dintr-o lume a spiritului, un loc al Inteligibilului. Timp de 90 de minute, Stadio Olimpico a fost Lumea Ideilor pentru fotbalul romanesc. Asa ar arata modelul perfect al unei echipe romanesti. Asa ar arata fotbalul romanesc daca ar functiona in Paradisul Fotbalului. Sau macar intr-o lume civilizata. Pentru cateva ore, am vazut dupa meci, fata acestei lumi: o lume in care Becali felicita Clujul si spera ca performanta CFR-ului sa-i inspire si pe jucatorii lui(!), o lume in care se vorbeste civilizat, o lume in care performanta adversarului este respectata, o lume in care nu exista blaturi, nici valize, nici comploturi si foarte putini lituanieni...

Happy black hole`s day!

Ca orice wannabe blogger, in ciuda intempestivului care ma caracterizeaza, trebuie sa fac din cand cate o reverenta subiectului zilei. Ati ghicit, voi gravita scurt in jurul LHC (Large Hadron Collider) si a prezumitivului sfarsit al lumii. Am sa trec rapid peste inevitabila isterie apocaliptoida intretinuta ca mai mereu de gaurile negre intracraniene (absolut remarcabila luarea de pozitie a PC prin eminentul si cenusiul Marinescu). Voi remarca insa mediatizarea fara precedent a unui exeriment stiintific, fie si de dimensiunile celui de la Geneva. La momentul la care scriu (10 septembrie, ora 13.19), absolut toate sit-urile (mai mult sau mai putin informative), televiziunile (mai mult sau mai putin de stiri) roiesc in jurul subiectului cu o furie oarecum amuzanta. Pe pagina Google, un accelerator stilizat, care mai are din instalatia originala cam cat pastreaza Mickey Mouse dintr-un sobolan de subsol. Pe Media fax, Antena 3 si Realitatea.net putem urmari, cum e si firesc in satul global, experimentul pas cu pas. Pe Pro Tv, fizicienii nostri de la Magurele transpira asigurandu-ne ca nu vom muri. La OTV, senzationalii profeti ne asigura ca banalii fizicieni de la PRO Tv spun prostii si ca certamente vom muri. In fond, nu agitatia este suprinzatoare. Ci proportiile si semnificatia mediatizarii. Te face sa te gandesti ca, in fond, experimentul nu se petrece la Geneva ci peste tot si niciunde, capilarizat si irizat in miliardele de canale, in fiecare unda radio si in fiecare bit transmis la tv sau on line. Ceea ce ma face sa mi-l reamintesc pe Baudrillard: "The impossibility of rediscovering an absolute level of the real is of the same order as the impossibility of staging illusion. Illusion is no longer possible, because the real is no longer possible. It is the whole political problem of parody, of hypersimulation or offensive simulation, that is posed here." Triumf absolut al simulacrului, incapacitate de a deosebi intre real si iluzoriu ca in cazul mainii lui Escher. Si nu e oare graitor ca incursiunea in inima materiei, odiseea printre particulele elementare, celebrarea ascunsului celui mai ascuns in care vreodata a patruns ochiul omenesc este si momentul suprem de confuzie intre real si iluzoriu? Doua milioane de computere conectate la serverul de la CERN vor incerca sa raspunda. Cat despre mine, n-as fi crezut sa prind in timpul vietii mele momentul in care, vorba lui Nietzsche, lumea reala a devenit o poveste.

Anacronicii

Inceputul carierei mele de profesor a presupus si inceputul carierei de diriginte, asa cum se intampla cu multi dintre confratii mei. Marturisesc ca n-am inteles niciodata complet conceptul de dirigintie. Multe si variate sunt motivele pentru care un profesor poate accepta rolul de diriginte: pentru ca dirigintia presupune un spor de 10% la salariu, pentru ca i-a cerut-o directorul, pentru ca nu se simte implinit profesional altfel etc Dar in majoritatea cazurilor, profesorii ajung abia a posteriori sa se intrebe ce ar trebui realmente sa faca in aceasta postura. Unii (cei mai multi) cred ca din inaltul catedrei (tampita figura stilistica) ar trebui sa suplineasca parintii naturali ai elevilor, sa fie tot ceea ce mama si tata n-au reusit inevitabil sa fie. De aceea, conform acestui model, relatia cu elevul devine deplina doar in momentul in care se formeaza o punte afectiva care ar trebui la limita sa strabata anii si sa se cristalizeze in timp in turturii metafizici ai respectului si dragostei eterne. Apoi, exista cei pentru care clasa este un batalion in nuce, un grup haotic si zgomotos care trebuie adus prin stradanie si efort la adevarata lui esenta care este una militara. Si, evident exista indiferentii. Cei care trec prin anii unui ciclu scolar fara a se petrece cum spune Noica. Fara sa lase urme si fara sa conteze. Personal, nu cred ca este nevoie de o ora prinsa in planul cadru de invatamant in care sa fii obligat sa fii afectuos, intelegator si aproape de niste copii care s-au intamplat sa fie ai tai printr-un hazard cel putin la fel de mare ca acela care produce un anumit numar de pistrui pe fata copilului tau. Din acest punct de vedere, este mai corecta si mai onesta transformarea vechii dirigentii intr-o mult mai putin patetica si mai eficienta arta a consilierii si orientarii. Afectul este inevitabil dar prefer sa-l las in autenticul lui nerostit. Cand este verbalizat devine poezie proasta, cliseizata, sforaiala de scris pe diplome trase la xerox. As vrea insa sa vorbesc despre clasa mea (cei care au terminat clasa a XII a la profilul arte plastice in vara lui 2008) ca despre o insula. Ca despre unul dintre lucrurile frumoase care mi s-au intamplat de-a lungul timpului.

De la bun inceput mi sa spus ca e o clasa buna. Asta nu m-a impresionat pentru ca pentru prea multi dintre colegii mei, asta inseamna doar ca tinerii in cauza sunt tunsi, rasi, frezati si cu cel putin 10 strofe din Luceafarul la portofoliu. Mi-au lasat o impresie buna desi inevitabil mi-au creat disconfortul acela pe care doar niste micuti artisti plastici in devenire ti-l pot crea: tacuti, fixandu-te cu privirea aceea mustind de neincredere si incrancenare. M-au surprins prin reticenta fata de manevrele clasice de apropiere si de captatio benevolentiae. Prin faptul ca vorbeau rar si doar cand aveau realmente ceva de spus. Prin seriozitatea care inflorea aproape comic pe fetele lor. Prin faptul ca ascultau muzica buna. Prin aceea ca-l admirau pe Dali si pe Jackson Pollock si nu pe Guta sau pe Becali. Prin orgoliul lor nemasurat. Prin zgarcenia lor in a-si arata afectiunea. Prin pasiunea pentru arta. Prin maniera originala de a-si arata revolta proprie adolescentei. Prin iubirea lor pentru mine. Prin aceea ca erau anacronici, minunati, in paralel cu timpul lor si contemporani cu un timp sclipitor, pur si neted: eternitatea valorii. Si pentru ca mi-au reamintit placerea enorma de a preda filosofie.

De azi, toti sunt studenti si i-am vazut fericiti de perspeciva unor noi ani impreuna. Le multumesc pentru tot.

Mic indrumar de intelegere a erotismului

Tanarul meu blog a si inceput sa nasca pasiuni si mirari. In interval de doar doua zile, am fost intrebat de doua ori de ce asociez scrisul pe blog cu un act erotic. In acelasi timp, termenului "erotic" i-au fost asociate de catre interlocutorii mei cuvinte precum "lubric", "sexual" etc Ceea ce ma duce cu gandul ca foarte multi dintre compatriotii mei traiesc proliferand si creditand confuzii. Prin urmare, atasam urmatorul indrumar, tabla de legi a intelegerii si folosirii termenului erotism in vocabular propriu:

1. Erotic nu inseamna sexual sau, daca vreti, inseamna in ultimul rand sexual. Un trup imbracat cu gust, cu o buna gestionare a vizibilului, obscurului, invizibilului, banuitului, permisului si interzisului este erotic. Sau cum ar spune Roland Barthes, "cel mai erotic loc al trupului este acolo unde imbracamintea se casca putin". Un trup complet gol poate fi inca erotic, doi oameni facand dragoste trebuie sa se straduiasca sa ramana erotici iar mecanica pura dintr-un film porno, dintr-o exhibitie in fata webcam-ului sau dintr-un film de productie proprie lansat pe dc plus plus este departe de orice fel de erotism. De unde se vede ca pe undeva eroticul e la antipodul sexualului. Eroticul poate include sexualul dar numai pe temeiul unei arte.

2. Sexualul este specific uman (am senzatia ca si delfinii fac sex de placere, nu?) ceea ce-l face restrictiv si plictisitor. Erotismul, desi presupune omul ca referinta, este o caracteristica a intregii naturi. Erotice sunt adierea vantului, catifelarea apei pe piele, atingerile fugare, mirosul cafelei, Nocturnele lui Chopin, poezia lui T. S. Eliot (lista ramane pururi deschisa si sunt convins ca fiecare dntre voi puteti adauga la nesfarsit...)

3. Sexul presupune finalizare, descarcare biologica, reglare hormonala, terapie. Sexul e un proces. Erotismul este o arta si prin urmare un mod de viata. Sexualitatea il vizeaza pe celalalt in masura in care aceasta alteritate poate fi suprimata (nu intamplator, mitul androginului e un mit eminamente sexual). Actul erotic il vizeaza pe celalalt intrucat e celalalt, intrucat e alteritate, alteritate ce nu poate fi niciodata redusa, invinsa, nivelata. Prin urmare, sexualul cere prezenta fizica a celuilalt, cooperarea, altfel esueaza in onanism. Actului erotic ii este indiferenta intalnirea fizica, in carne si oase, cu celalalt.

4. In fine, sexualul este unul biologic care cere estetizare. Actul erotic este unul eminamente estetic care uneori esueaza in biologic.

O carte si un film

Caution: Objects in the mirror may be closer than they appear

In 1986, la editura Grasset, Jean Baudrillard publica America, o carte oarecum inaintea timpului ei, o carte spectaculoasa, subversiva, stranie. Sau, mai simplu spus, batrana constiinta a Europei fata cu fericita si amnezica interioritate a Americii. America sau desertul, extazul lipsei de masura, lejeritatea barbariei, fascinatia simulacrului: "Nostalgie nascuta din imensitatea colinelor texane si a sierrelor din noul Mexic: plonjari rutiere si super hituri la radioul stereo al Chrysler-ului si val de caldura.... Desfasurarea desertului este infinit de aproape de eternitatea peliculei"... "America siderala. Caracterul liric al circulatiei pure. Contra melancoliei analizelor europene.... Siderarea. Cea orizontala a automobilului, cea altitudinala a avionului, cea electronica a televiziunii, cea geologica a desertului, cea transpolitica a jocului puterii, a muzeului puterii care a devenit America pentru o lume intreaga".

In 1999, apare The Matrix, filmul fratilor Wachowski sau semnul cinematografic (cum ar fi putut fi de alta natura?) ca America incepe sa inteleaga natura simulacrala a spatiului sau. Pentru mine, semnul ca americanii l-au descoperit pe Baudrillard. Sau revenge time (cati dintre voi ati observat ca Neo isi tine dischetele de hacker in cotorul de la Simulacra and Simulation al lui Baudrillard?)

Intempestiv cum ma stiti va aduc inainte un film vechi si o carte si mai veche. Si tulburatoarea lor rezonanta. Mai ales ca actualitatea lor abia cum se desfasoara.

America a aparut recent la editura Paralela 45 in traducerea Alinei Beiu-Desliu.

Intempestiv

Intempestivul este un mod al timpului. Este modul timpului pe care-l prefer. Exista mai multe moduri ale timpului. Cel mai sufocant este urgenta. Urgenta este modul existentei cu cronometrul la beregata mai amenintator ca un brici. Urgenta este modul de a fi al modernului, un mod alienant, cainesc si salbatic. Dar care in mod paradoxal si pervers ne-a facut dependenti. Urgenta, traiul sufocat impotriva sau contra-timpului, aceasta functionare cotidiana in gol care ne goleste de seva si de sange in obraji a devenit in chip sucit semnul vitalitatii. A avea timp, a-ti acorda ragaz a devenit un pacat de moarte. Doar mortii au timp. Viii nu au prin definitie timp si au adunat in jurul lor sute de gadgeturi care sa demonstreze asta: agende pe hartie, agende digitale, celulare, pagere etc

Al doilea mod al timpului este adastarea. Cel care adasta stie ca are timp dar stie de asemenea ca nu are voie sa arate ca-l are. El este bufonului celui sufocat de urgenta. Il copiaza in comportament, aspira sa apartina aceleiasi lumi ba chiar devine dublul lui parodic, se identifica pana la absurd si paroxistic. Se plange mereu de lipsa timpului desi timpul este singurul capital de care dispune in exces. El este functionarul statului, jucatorul de solitaire in timpul serviciului, o vietuitoare sub speciae aeternitatis, opus si imagine in oglinda a capitalistului fanatic.

Al treilea mod al timpului este intempestivul. El este un timp al interstitiului, un timp profund evenimential, timpul scos din tatani al lui Hamlet. Intempestivul este anacronicul, cel care savureaza curgerea si nodurile sale, nostalgicul, eroticul. Imaginea Combray-ului lui Proust, gustul madelainei sau codrul lui Eminescu sunt neinteresante la scara universala. Sunt evenimente mici, noduri in curgere, mici explozii intempestive. Ele nu vor fi consemnate de nicio istorie mare. Ci eventual doar de una piezisa, in oblic. Trebuie ca e tarziu. Afara, tacerea a inceput sa tiuie.

De ce un blog?

Intrebarea este mai mult decat legitima si ati realiza cu usurinta asta daca mi-ati cunoaste timpuria aversiune fata de orice forma de jurnal... Acum doua zile, band o cafea cu doi amici, am fost intrebat de unul dintre ei (mai putin internaut decat s-ar cadea pentru varsta lui) ce e acela un blog... Am raspuns automat, plictisit, ca e un fel de "jurnal" on line... Banuiesc ca asta e raspunsul standard pe care l-ati primit si voi si pe care il proliferati fara sa-i acordati o clipa de gandire in plus... Ca de fiecare data cand dau raspunsuri prea promte si nemestecate, am ramas pe ganduri, am supus unui examen critic decretul proaspat emis.... Si am realizat nu numai ca un blog nu e un jurnal dar ca e ceva fundamental diferit. Iata de ce...
Un jurnal este o forma narcisista, eltista si solitara de mestecare a propriei identitati. De aceea, la limita, un jurnal nu e public si nici nu trebuie sa devina asa decat la umbrela clasicitatii (s-ar gasi oricand amatori pentru jurnalul lui Proust dar ma indoiesc ca s-ar gasi la fel de usor pentru cel al lui Fanel de la etajul 2 sau chiar pentru al lui Cartarescu, desi asta e o alta discutie). Blogul este prin excelenta o forma de ex-punere, o modalitate erotica, o forma de exhibare. Jurnalul este al tau, blogul este al celorlalti.
In al doilea rand, jurnalul pe hartie este legat de o presupusa dorinta de cunoastere sau, mai bine spus, de autocunoastere. Blogul este o modalitate de a-i cunoaste pe altii. Mai mult decat atat, este o modalitate de a-i construi. De a te juca cu ei si de a-i juca intr-o piesa a seductiei si a infruntarii.
In al treilea rand, jurnalul prolifereaza o metafizica a profunzimii. Blogul este eminamente la suprafata, dincolo de orice incercare de a-l impopotona cu atributele profunzimii. Masti care nu ascund decat alte masti la nesfarsit. Nu incercati sa ma gasiti aici profund sau autentic. Ma ofer in alte spatii, aici va daruiesc doar o spuma a identitatii mele.
Jurnalul este posac, adanc, principial. Blogul este frivol, superficial, jucaus si de aceea erotic.
Jurnalul vizeaza evenimente, blogul intamplari mici.
Jurnalul vrea sa regaseasca la capatul experientei de viata marile adevaruri. Blogul produce doar jumatati de adevaruri, sublime ultimate half-truths.
Jurnalul este sintetic, are pretentia de a arunca trash-ul din experienta ta si de a decanta ceea cee ste cu adevarat valoros. Blogul este analitic, el desface in mii de firicele jumatatile de experienta doar pentru placerea infantila de a distruge...
Din toate aceste motive, voi tine un blog desi n-am fost niciodata capabil sa am un jurnal...